Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ienachita vacarescu’

Complicată lumea asta în care trăim. E şi mai complicat pentru un scriitor să o desluşească, apoi să o descrie, pentru că slovele sale curg înşiruite una după alta, în timp ce aceste lucruri trăite în fel şi chip de oamenii care populează istoria, îşi consumă esenţa de multe ori simultan. În timp ce Mariam, frumoasa soţie a prinţului Manuc, ascultă şi face confidenţe prietenei sale nou dobîndite, misterioasa Marioritza, Manuc Bey citeşte scrisori de la iscoadele sale, care-i aduc la cunoştinţă ce se pune la cale în cancelariile puterilor europene. Turcia nu cedează Principatele, pentru că ele sunt ultimul lor bastion de apărare. Napoleon se pregăteşte să atace Rusia, lăsînd turcilor impresia că îi spijină fie şi numai pentru a lovi in Anglia. Manuc ştie că acesta este momentul propice pentru a încheia pacea. Dar momentan, Kutuzov are de îndreptat o gravă insultă : diva îl preferase pe tinerelul acela; el, Komandirul armatei ruseşti, fusese înfrînt; umilit mai rău decît la Austerlitz. Generalul ordonă să i se întocmească un ucaz de surghiun. Va scrie cu mîna sa numele pe ucaz. Tînarul Iancu, fiu al fiului poetului domnitor, Ienachiţă Văcărescu, habar nare cel asteaptă, ca preţ şi răsplată la capătul a două zile de îmbrăţişări, căpătate de la diva Nanone. Nicolae, unchiulache al tînărului Iancu, face tot ce poate să se apropie de Marioritza cît mai mult. – Eu sînt o femeie liberă prinţe, şi liberă am să rămîn. Dar Mariam, ştie cît de libera e Marioritza. O vede mai mereu în compania soţului său, Manuc Bey, şi vede cum se întreţese între aceştia un soi de complicitate vinovată. Ştia că Marioritza era o vînătoriţă iscusită; văzuse cum stăpînise şoimul acela la vînătoare; o văzuse cum decapitase pasărea prinsă de şoim, ca să-l răsplătească pe acesta, cu creierul-delicatesă. Ştia că era necruţătoare. Obişnuită fiind, ca soţul său să fie devorat din priviri de multe femei, era chiar mîndră că Manuc era al său. Acum. Sigur că toată lumea bună trebuie să comande cîte un portret la pictorul Dante Negro. Acolo se întîlnesc mai mult din întîmplare, Manuc, Toinette soţia consulului francez, Marioritza, Kutuzov … Acesta din urmă, în urma unui ultimatum adresat Înaltei Porţi, refuzat fiind, pornise să cucerească inima imperiului otoman, Constantinopole. De data asta, îl va întoarce din drum, ciuma. Consulul, care în loc sa preva evenimentele, nu le pricepea întotdeauna nici măcar după ce se petrecuseră, îşi freacă palmele a bucurie : Kutuzov, va porni la război. Nici măcar nu bănuieşte că generalul va fi înlocuit cu amiralul Pavel Ciciagov, care primise instrucţiuni de la ţarul Alexandru, să încheie pacea cu turcii. Marioritza a înţeles că parte din misiunea ei devenise inutilă, parte imposibil de îndeplinit. De pe urma unei căsătorii traumatice cu un bărbat fermecător la început, dar care se dovedise a fi un satir, rămăsese cu o repulsie greu de stăpînit la atingerea unui bărbat. Iar Manuc Bey, îi punea cugetul la mare încurcătură. Se hotărăşte să plece de pe aceste meleaguri. Mai întîi, va elibera şoimul primit în dar de la prinţ. Merita libertatea din plin. Nu îşi va lua rămas bun de la nimeni. Îl va lăsa însă pe loc, pe bunul său prieten doctorul Guibert, în gazdă la pictorul Dante Negro.

Read Full Post »

La prima întîlnire cu un autor, neştiind la ce să te aştepţi, eşti prudent. Prefaţa este bine – venită, deşi uneori prefer să nu o citesc decît la urmă. Cartea aceasta începe cu o scenă care se vrea cumva rezumativă pentru întregul roman : un călăreţ urmăreşte prin binoclu, hîrjoana în zăpadă a unei perechi de iubăreţi. Călăreţul ridică o puşcă şi încearcă să-l omoare pe el. O herghelie de cai apare de niciunde, şi în loc să-i facă una cu pămîntul pe cei doi, se opreşte docil pînă cînd acestia încalecă doi cai şi dispar. Lîngă călăreţul asasin, apare Babic, omul de încredere, „umbra” prinţului. Nu este deloc greu să înţelegi că este vorba despre Manuc Bey şi despre Marioritza; cine este călăreţul rămîne să descoperim mai tîrziu. Manuc Bey, avea mulţi prieteni, dar şi duşmani neînduplecaţi. La început, facem rînd pe rînd cunoştinţă cu personajele care populează această carte. Trebuie să recunosc încă de la început, că am intrat în atmosferă destul de ezitant, unele personaje se lasă descoperite numai treptat, dar odată pătruns în miezul acţiunii, esti captivat. Cartea este foarte bine scrisă, deşi este prea exagerată asemanarea cu Razboi şi Pace pe care o face Bogdan Creţu, chiar păstrînd proporţiile, după cum spune domnia sa. Sîntem familiarizaţi cu atmosfera Bucureştiului din acele vremuri, cu noroaiele, noroadele, celebrele subterane, obiceiurile poporane şi cele boiereşti. Consulul Franţei, contele Ledoulx, priveşte cu dispreţ mizeria din această ţară, şi deplînge faptul că trebuie să dea ‘ciubuc’ chiar şi la curtea Domnească, unde adevăraţii domni, sunt ofiţerii ruşi conduşi de Kutuzov. Prietenul său, Consulul de la Istambul, tocmai provocase destituirea domnitorilor filo-ruşi Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi şi fusese recompensat de Napoleon. Ca urmare, ţarul Alexandru ordonase ocuparea celor două principate. Războiul ruso-turc izbucnise, mişcare care îi convenea lui Napoleon. Trupele ruse fiind ţinute la Dunăre, el putea să atace Rusia dinspre Polonia. Treaba consulului este să zădărnicească încheierea păcii, ale cărei tratative se ţineau la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Manuc însuşi, încerca să grăbească încheierea păcii, pentru că treaba asta l-ar fi slăbit pe Napoleon. Era influent atît în tabăra rusă, cît şi în cea otomană. Deci, trebuia eliminat. În saloanele bucureştene, îşi face apariţia o frumoasă şi misterioasă doamnă, despre care circulă cele mai contrarii şi fanteziste zvonuri, de la faptul ca este putred de bogata, la faptul că este o consumatoare de nădragi, pîna la faptul că este trimisa specială a lui Napoleon. Alexandra Marioritza, se va întîlni atît cu Manuc, pe care îl admiră deschis, cît şi cu Ledoulx, pe care îl striveşte cu personalitatea sa. Manuc, obişnuia să petreacă ajunul Crăciunului, în casa văduvei poetului Ienachiţă, pe care îl cunoscuse înainte ca acesta să fie uns domn. În povestire mai apar şi clucereasa Elena nora sa, şi fiii lor, Nicolae şi Iancu, unchiulache şi nepotache. Vremurile erau în schimbare şi odată cu ele, şi moda vestimentară. Tineretul adoptă moda europeană. Încep să apară la Bucureşti ‘reprezentaţiuni’. O anume primadonă Nanone, dăduse toată lumea peste cap. Toata lumea, dorea să asiste. Consulul cu soţia sa, neconsolata Toinette, generalul Kutuzov, toată floarea boierimii sunt prezenţi la ‘reprezentaţiune’. Şi toţi se întrec să trimită divei, cam răscoaptă, coşuri cu flori. Diva, însoţită de un dansator ignorat cu desăvîrşire, interpretează o arie din Răpirea din Serai. Aplauze frenetice o răsplătesc. După o pauză, urmează Orfeu şi Euridice de Gluck. Delir. Între timp, diverse personaje îşi ţes pînza de paianjen a intrigăriilor. Diva, curtată de general, îl preferă spre adînca sa stupoare, pe Iancu. Iancu n-ar fi putut asista la ‘reprezentaţiune’, dacă un pictor care pare să cunoască pe toată lumea, nu i-ar fi cedat costumul sau europenesc. Pictor invitat de soţia consulului, să-i facă şi portretul. Pictor care este în foarte bune relaţii chiar cu generalul Kutuzov. Numai consulul francez nu ştia cine este pictorul Dante Negro.

Read Full Post »