Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Ierusalim’

Șocul Ierusalim

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim și faptul ca guvernul României s-a opus condamnării acestui gest politic de către UE nu face decît să accentueze faptul că dpdv politic SUA și UE se îndepărtează una de cealaltă cu fiecare zi ce trece. Dar ptr a întelege cauzele acestui schism trebuie să înțelegem rațiunile ptr care a fost fondată Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este rodul ideilor politice post 1989, cînd odată cu prăbușirea URSS, în vestul Europei au început să devină evidente ideile care urmăreau crearea unor State Unite Europene, o entitate economică și politică care să poată concura de la egal la egal cu SUA. Firește, aceste idei nu au fost niciodată dezbătute în România. Și asta ptr că anii 90 puneau românii față în față cu alte probleme ca mineriadele, tranziția de la un sistem economic la altul, corupția, etc. România a avut de recuperat un decalaj de cel puțin 25 de ani în termen de gîndire politică, și astfel, România a aderat la UE nu ptr că înțelegea pe deplin proiectul UE ci ptr că oamenii au văzut în acest demers un pas înainte către normalitate economică, politică și judiciară.

Această schismă politică între UE și SUA s-a accentuat în ultimii 10-15 ani. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA nu a făcut decît să exacerbeze aceste tensiuni déjà vizibile. Firește, în România la fel ca acum 20 de ani, nimeni nu a observat schimbările politice din America și Europa, și aproape nimeni nu vrea să înțeleagă că trăim o schimbare de paradigmă. Naționalismul reînvie iar instituțiile surpra-statale de genul UE și-au atins maximul de competență și de importanță.

Așa se face că mutarea ambasadei americane la Ierusalim a fost un șoc ptr toată lumea. Faptul că un președinte American a avut curajul să respecte promisiunea electorală făcută de cel puțin trei predecesori ai săi (Obama, Bush 43 și Clinton) a consternat aproape întreaga clasă politică europeană. În spatele acestei mișcări se ascunde însă o schimbare radicală a politicii americane în Orientul Mijlociu, care are ca bază coaliția dintre Arabia Saudita-Israel-Egipt. Și în timp ce liderii europeni iși arătau consternarea față de această mutare, în Orientul Mijlociu această mutare a fost privită cu relativă bunăvoință. Firește, în România, unde informația ajunge filtrată cu grijă, acest lucru nu a fost observat.

În concluzie, nu vorbim de o izolare a SUA ci de o schimbare de priorități în politica externă. Președenția Trump este prea puțin interesată de consensul politic cu aliații din UE și urmărește în primul rînd interesele politice americane chiar dacă aceasta îi supără pe liderii de la Berlin, Paris și Bruxelles. Iar această schismă se va adînci și România va avea la un moment dat de făcut o alegere grea: alături de cine iși va alinia politica externă: de SUA sau de UE.

Mulțumesc doamnei Clemy Bebb ptr acest articol lămuritor.

Reclame

Read Full Post »

„În anul 130, împăratul a făcut o călătorie la Ierusalim, însoţit de tînărul său iubit, Antinous, şi a hotărît să nimicească în întregime oraşul, pînă la a face să-i dispară şi numele. El a pus să fie construit un nou oraş pe locul celui vechi, care să se cheme Aelia Capitolina, după numele familiei sale şi al lui Jupiter Capitolinus (zeul cel mai adesea asociat cu imperiul), şi a interzis circumcizia, semnul legămîntului dintre Dumnezeu şi evrei, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. (…)

Hadrian, se născuse în Spania, într-o familie îmbogăţită de pe urma comerţului cu ulei de măsline, şi părea a fi un om vădit predestinat să conducă imperiul. (…) Trăia într-o perpetuă mişcare , călătorind neobosit de la o provincie la alta, ca să reorganizeze şi să consolideze imperiul. (…) el visa la un imperiu stabil, unit de cultura elină – o preferinţă atît de marcată, încît a primit porecla Greculeţul. (…) În anul 123, în timpul uneia dintre călătoriile sale în Asia Mică, l-a cunoscut pe adolescentul grec Antinous, dragostea vieţii lui, care aproape i-a devenit partener de viaţă (acest lucru le displăcea inclusiv romanilor – nm T.O.) (…)

La Ierusalim, el plănuia să ridice pe ruinele oraşului iudeu o clasică cetate romană, clădită în jurul adoraţiei pentru zeii romani, greci şi egipteni. (…) Acolo, Hadrian şi-a construit templul lui Jupiter, cu o statuie a Afroditei aşezată în faţa lui, chiar pe stînca unde fusese răstignit Iisus – posibil o decizie deliberată de a le refuza creştinilor iudei un loc sfînt. Mai rău, Hadrian plănuia ridicarea unui loc de celebrare a zeilor pe Muntele Templului, marcat printr-o grandioasă statuie ecvestră care să-l reprezinte pe el însuşi. Hadrian căuta în mod deliberat să-i extermine pe evreii din Ierusalim. (…)

Pe 24 octombrie, ziua festivă în care egiptenii celebrau moartea zeului lor Osiris, iubitul lui Hadrian, Antinous, s-a înecat în mod misterios, înghiţit de apele Nilului. S-a sinucis? A fost sacrificat de Hadrian sau de egipteni? A fost un accident? Hadrian cel de obicei impenetrabil a fost distrus de durere: l-a zeificat pe băiat ca Osiris, a ridicat un oraş cu numele Antinopolis şi a fondat un cult al lui Antinous, răspîndind statui cu trăsăturile-i graţioase şi fizicul magnific prin tot bazinul Mării Mediteranei.

În drumul către casă dinspre Egipt, Hadrian a trecut prin Ierusalim, unde probabil că a trasat limitele noului oraş, Aelia Capitolina. Înfuriaţi de represalii, de faptul că Ierusalimul se umpluse de păgîni şi de nudurile obligatorii ale băieţandrului Antinous, evreii şi-au adunat în taină arme şi au pregătit complicate adăposturi subterane pe colinele Iudeii.

După plecarea lui Hadrian, un misterios conducător, cunoscut sub numele de Prinţul Israelului, a dat semnalul celui mai teribil dintre războaiele iudaice.

La început, romanii nu i-au luat în seamă pe evrei, dar de data aceasta evreii erau bine pregătiţi, sub conducerea unui comandant capabil, Şimon bar Kohva (…).

Şimon a învins rapid cele două legiuni conduse de guvernatorul roman. (…) El i-a ucis pe creştini, atunci cînd aceştia nu au vrut să-l ajute împotriva romanilor. (…)

Hadrian s-a întors în grabă în Iudeea, l-a chemat pe cel mai bun comandant al său, Iulius Severus, tocmai din Britania, şi a convocat şapte sau chiar douăsprezece legiuni, care s-au năpustit asupra evreilor, fără pic de milă pentru nebunia lor (…). El a nimicit la grămadă mii de bărbaţi, femei şi copii şi a luat tot neamul lor în robie, după legea războiului.  (…)

Evreii s-au retras în peşterile Iudeii (…). Acolo au pierit acei oameni, căci lucrurile zac lîngă oasele lor. (…)

Romanii au încercuit Betar, ultima fortăreaţă a lui bar Kohva, aflată la 9 kilometri sud de Ierusalim. Şimon a murit în ultima înfruntare de la Betar, cu un şarpe înfăşurat în jurul grumazului, conform legendei evreieşti. (…)

Puţini au supravieţuit, scrie Dio Cassius. Cincizeci dintre avanposturile lor şi 985 de sate au fost rase de pe faţa pămîntului. În bătălii au murit 585 000 şi mulţi alţii de foame, boală şi foc. Şaptezeci şi cinci de aşezări evreieşti cunoscute, pur şi simplu au dispărut. Atît de mulţi evrei au căzut în robie, încît la piaţa de sclavi din Hebron nu valorau mai mult de un cal. Evreii au continuat să trăiască în ţinuturile rurale, dar Iudeea însăşi nu şi-a revenit nicicînd din ravagiile lui Hadrian. Acesta nu doar că interzisese circumcizia, dar nu le mai îngăduia evreilor nici măcar să se apropie de Aelia, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Ierusalimul se topise ca fumul.

Hadrian ştersese de pe hartă Iudeea, schimbîndu-i deliberat numele în Palestina, după străvechii duşmani ai evreilor, filistenii.”

Fragment din Ierusalim – biografia unui oraş Simon Sebag Montefiore

Read Full Post »

 Odată întors de la Vatican, aveam să afirm că acolo am primit revelaţia; odată întors din Israel, aveam să afirm că abia acolo am înţeles Sfînta Scriptură; dar abia acum, citind cartea lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înţeles ce înseamnă Israel, de ce acest teritoriu scăldat în sînge este denumit Pămîntul Sfînt de toţi reprezentanţii celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul.

Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli (Tancred), „să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pămîntului”.

Tot atît de adevărat este şi că „oraşul a fost distrus, reconstruit, distrus şi iar reconstruit. Ierusalimul este o bătrînă nimfomană care-şi sufocă iubiţii unul după altul, apoi se descotoroseşte de ei cu un căscat, o văduvă neagră care îşi devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează” – aşa cum a spus extrem de plastic, scriitorul Amos Oz.

Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităţilor) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, „ţara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfîntul Templu este centrul Ierusalimului; Sfînta Sfintelor este centrul Sfîntului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfîntul Chivot” – după cum afirmă Midrash Tanhuma (Kedoshim 10).

Există şi reversul medaliei: „”Ierusalimul este cel mai strălucit dintre oraşe. Şi totuşi, Ierusalimul are cîteva dezavantaje. Astfel, se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni” – după cum afirmă Al – Muqaddasi (Descrierea Siriei şi a Palestinei).

Despre autorul aceste excepţionale cărţi, se pot afla cîteva date, AICI.

Foarte pe scurt spus, Simon Sebag Montefiore s-a născut în 1965 şi a studiat istoria la Cambridge. Colaborator la mai multe ziare şi reviste, a publicat mai multe cărţi foarte bine primite de public, acestea fiindu-i traduse (pînă acum) în 35 de limbi, cărţi pentru care a fost distins cu numeroase premii.

În prefaţa scrisă de Montefiore, acesta afirmă: „Mi-am propus să scriu o istorie a Ierusalimului pentru publicul larg de cititori atei sau credincioşi, creştini, musulmani sau evrei, fără o motivaţie politică (sau religioasă – n.m. tibi), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgînd existenţa unor bărbaţi şi femei, soldaţi şi profeţi, poeţi şi regi, ţărani şi muzicieni – şi a familiilor care au făcut Ierusalimul”.

Şi exact aşa şi procedează: „de la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamului la conflictul palestiniano – israelian”, relatînd istoria încă de la începuturile sale, de „la începutul epocii bronzului în jurul anului 3200 î.e.n., cînd mama tuturor oraşelor, Uruk, aflat pe teritoriul de azi al Irakului, număra deja 40 000 de locuitori, iar, în apropiere, Ierihonul era un oraş fortificat”.

Pe parcursul a peste 500 de pagini, cu minuţiozitate de academic – cartea a fost verificată de „cei mai buni specialişti” în istorie, teologie, arheologie (mai mult de două sute!) – autorul face un veritabil tur de forţă, purtîndu-ne pe aripile fanteziei din vremurile antice pînă în prezent.

Cartea aceasta este un uriaş puzzle în care bucăţelele noastre de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin ştiute sau poate nici măcar bănuite, autorul făcînd să defileze prin faţa ochilor minţilor noastre cîteva mii de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept ştiute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.

Întrebări sîcîitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.

Nu în ultimul rînd, aflăm „cum s-au scurs 3 000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă a mai multor religii. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfînt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu”.

O foarte bună referinţă la această carte a făcut şi colega noastră de bloggereală, Hapi. De citit!

http://www.edituratrei.ro/product.php/Simon_Sebag_Montefiore_Ierusalim_Biografia_unui_ora%C8%99/2444/

Read Full Post »

Venind dinspre Muntele Măslinilor către Ierusalim, cobori o pantă destul de abruptă; laşi pe partea stîngă Grădina Ghetsemani, pe partea dreaptă Dominus flevit (Domnul a plîns) şi Mormîntul Fecioarei, traversezi o stradă, urci o colină de cîteva sute de metri şi ajungi în faţa uneia dintre cele opt porţi ale cetăţii: Poarta Sfîntului Ştefan, denumită în vremea stăpînirii otomane, Poarta Leilor.

Ştefan (stephanos în greceşte înseamnă coroană) a fost unul dintre cei şapte diaconi în Biserica Primară aleşi de Apostoli pentru a predica. Pentru că a fost unul dintre Ucenici, l-a urmat pe Iisus peste tot şi a fost martor la toate faptele Sale. Intrat în atenţia fariseilor, pînă la urmă Ştefan a fost adus în faţa lui Caiafa, cel care-l judecase şi pe Iisus şi acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Ştefan la rîndul său i-a acuzat pe acuzatorii săi: „Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Condamnat la moarte prin lapidare, a fost condus în afara  cetăţii şi ucis, devenind primul martir creştin care s-a jertit mărturisindu-L pe Iisus.

La mulţi ani! Ştefanilor şi Ştefaniilor.

– – –

Înserez:

Nora

ȘTEFAN – ÎN CE SENS MARTIR?

Termenul grecesc folosit în Biblie cu referire la Ştefan este mártys, care înseamnă „martor“, adică o persoană ce este de faţă la o întâmplare sau la un eveniment. Însă acest termen are un sens mult mai larg. Potrivit unui lexicon grecesc, persoana numită în Biblie mártys nu era doar un simplu observator, ci avea şi „un rol activ, era chemată să spună ce a văzut şi ce a auzit, să declare ceea ce ştie“. Toţi creştinii adevăraţi au obligaţia de a depune mărturie despre ceea ce ştiu cu privire la DUMNEZEU TATĂL şi la scopurile sale (Luca 24:48; Fap. 1:8). Prin urmare, în Scripturi, Ştefan este numit ‘martor’ pentru că a vorbit despre Isus (Fap. 22:20).

Creştinii care depun mărturie întâmpină adesea opoziţie şi sunt uneori arestaţi, bătuţi sau chiar omorâţi. Astfel, încă din secolul al II-lea e.n., cuvântul mártys a căpătat şi sensul de persoană care preferă să sufere asemenea consecinţe decât să renunţe la credinţă. În acest sens poate fi considerat Ştefan primul martir creştin. Însă, iniţial, cineva era numit „martir“ nu fiindcă a murit pentru convingerile sale, ci fiindcă depunea mărturie.

Read Full Post »

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Sfântului Apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, unul din cei şapte diaconi.

S-a făcut odată întrebarea între iudei, saduchei, farisei şi elini despre Domnul nostru Iisus Hristos. Unii spuneau că este prooroc, alţii că este înşelător, iar alţii că e Fiul lui Dumnezeu. Atunci Ştefan a stat pe loc înalt şi a binevestit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: „Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi s-a tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul care nu s-a îndoit în Hristos. El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi curata Fecioara, cea aleasă înainte de întemeierea lumii. El a luat neputinţele noastre şi a purtat slăbiciunile noastre. Pe orbi i-a luminat, pe leproşi i-a curăţit, pe demoni i-a izgonit”. Când l-au auzit grăind aşa, l-au dus în sinedriu la arhierei, că nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care grăia.

Intrând înăuntru au adus nişte bărbaţi care au zis: „L-am auzit că a grăit cuvinte de hulă împotriva locului celui sfânt şi a Legii” şi alte cuvinte, aşa precum se scrie în Faptele Apostolilor. Şi când s-au uitat la el au văzut faţa lui ca faţa de înger. N-au mai putut răbda ruşinea biruinţei; l-au lovit cu pietre şi l-au omorât. Iar sfântul se ruga pentru ei zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Dumnezeiescul şi întâiul mucenic Ştefan, prin aşa socotita lui cădere, a doborât pe împotrivă-luptătorul diavol şi s-a odihnit cu somnul cel dulce, arătând minunate moaştele sale. Nişte bărbaţi evlavioşi au luat acele sfinte moaşte, le-au pus într-o raclă făcută din lemn de Persia, l-au acoperit şi l-au aşezat alături de templu. Gamaliel, învăţătorul de Lege, şi Avelvus, fiul lui, crezând în Hristos, au fost botezaţi de apostoli.

Sursa http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie27.htm

– – –

Coborînd dealul dinspre Grădina Ghetsemani, după ce treci de Biserica Mormîntului Maicii Domnului, traversezi o stradă şi după ce mai urci cale de cîteva sute de metri, te găseşti în faţa uneia dintre porţile prin care se poate intra în cetatea veche a Ierusalimului. Aceasta este poarta Sfîntul Ştefan, poartă care pe vremea stăpînirii otomane, s-a numit Poarta Leilor. Imediat ce păşeşti dincolo de poartă, pe dreapta, se află o locuinţă în care se spune că s-a născut Fecioara Maria, cea care l-a născut pe Mîntuitorul creştinilor, Domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.

La Mulţi Ani tuturor Ştefaniilor şi Stefanilor!

Read Full Post »

     Biserica Pater Noster de pe Muntele Măslinilor unde tradiţia spune că Iisus i-a învăţat pe ucenicii săi să se roage. Această rugăciune este scrisă în foarte multe limbi ale pămîntului pe panouri care tapetează pereţii bisericii şi a zidurilor care o înconjoară. În biserică este şi un panou în care rugăciunea este scrisă în limba română; din păcate, nu am centrat imaginea decît superficial pe acel panou (pe la minutul 1,28).

Pater noster, qui es in caelis,
sanctificetur nomen tuum.
Adveniat regnum tuum.
Fiat voluntas tua,
sicut in caelo et in terra.
Panem nostrum quotidianum da nobis hodie,
et dimitte nobis debita nostra sicut
et nos dimittimus debitoribus nostris.
Et ne nos inducas in tentationem,
sed libera nos a malo.
Amen.

O suită de imagini formidabile, AICI

 

Read Full Post »

      După ziua (şi noaptea) petrecută la Tiberias, am revenit la Tel-Aviv pentru restul de trei zile pe care le mai avem de petrecut pe Pămîntul Sfînt. De data asta, camera noastră are vedere la Mediterana. Văzută de la etajul 10 al hotelului, priveliştea este magnifică. Filmez atît camera cît şi Mediterana. Văd pe geamuri cîţiva stropi stingheri de apă, ceea ce înseamnă că astă-noapte a plouat. Puţin şi discret, ca de obicei. Acum, cerul este la fel de albastrui ca şi marea şi cu greu distingi linia de demarcaţie aflată la orizont.

     Avem destulă vreme ca înainte de a pleca din nou către cetatea veche a Ierusalimului, să facem o mică incursiune pe plajă. Sigur că este răcoare, dar văd cu uimire cum destul de mulţi oameni populează nisipul de la marginea apei. Unii, fac jogging. Alţii, pur şi simplu îşi spală rufele la cele cîteva guri de apă potabilă situate pe plajă. Aceştia sunt imigranţii care pătrund în Israel, via Egipt. Cîţiva pensionari, citesc ziarele aşezaţi comod  pe băncile unor chioşcuri care străjuiesc marginea plajei. Noi, ne uităm cu încîntare la un stol imens de porumbei, care răscolesc nisipul, în căutare de firimituri de pîine. Nimic nu pare să tulbure această dimineaţă. Imaginea porumbeilor, simbol al păcii, îmi va reveni în memorie, după nu prea multă vreme.

     Nu multă vreme după ce intrăm în Ierusalim, se vede Muzeul Cărţii, unde se păstrează, studiază şi se restaurează mare parte dintre manuscrisele descoperite la Qumran. Acest muzeu, nu are o instalaţie de aer condiţionat cu ventilaţie, care ar putea dăuna exponatelor. O salbă de furtunuri montate pe acoperişul în formă de amforă, îl udă atunci cînd este nevoie, răcorind clădirea. Risipă de apă ? Nici vorbă! Toată apa este atent reciclată.

     Domnul ghid ne atrage atenţia că trecem pe lîngă Valea Crucii; de aici era procurat lemnul din care se făceau crucile pentru supliciul răstigniţilor. Case cu două şi trei caturi mărginesc străduţele înguste şi curate. Peste tot, se văd furtunurile care irigă plantele şi arborii, cu picătura la rădăcină.

     De data aceasta, intrăm în Cetatea Veche prin Poarta Jaffa. Străbatem cartierul armenesc. Acelaşi peisaj : buticuri, locuinţe, capele şi ziduri. Ziduri. Străduţe. Ziduri. Ghidul tocmai ne spune că armenii, au fost primul popor care s-a creştinat. Armenii. Alt popor de toată stima şi admiraţia chiar dacă, şi printre armeni mai sunt destule lichele.

    Vom merge la Mormîntul Regelui David. Locul este un loc de rugăciune sfînt atît pentru evrei, cît şi pentru creştini, Hristos fiind cel de-al patruzecişidoilea urmaş al regelui David. Şi aici, femeile intră separat pe o parte, bărbaţii pe cealaltă. Mîndru nevoie mare, mi-am acoperit capul cu acea chipa, care mi-a fost dăruită la Zidul Plîngerii. Oboseala începe să-şi spună cuvîntul. Nu mai ascult explicaţiile domnului Iosif despre povestea lui David cu soţia lui Uriah. Nici despre fiul său Absalom, sau despre urmaşul său, Solomon. Voi reciti acasă, VT.



     Urmează să vedem apoi, Cenaclul (sala de mese), locul unde Iisus a luat împreună cu ucenicii săi, Cina cea de taină. Nici această construcţie nu este cea originală, distrusă în anul 614. Ce vedem noi acum, este o construcţie care datează din secolul al XII-lea. În vremea stăpînirii otomane, Cenaclul a fost transformat în moschee, turcii fiind cei care i-au adăugat ferestrele  frumoase şi au incorporat coloanele sculptate.

     Pentru că la Biserica Adormirea Maicii Domnului este în plină desfăşurare o slujbă, hotărîm să mergem la Betlehem, urmînd să o vizităm la întoarce. Pentru a putea vedea locul naşterii Mîntuitorului,  trebuie să intrăm pe teritoriul autorităţii palestiniene, unde vom fi preluaţi de o ghidă româncă, Gabriela,  măritată cu un localnic. 

     Ghidul nostru nu poate intra aici, din motive politice. Nefiind un stat suveran, autoritatea palestiniană nu reuşeşte să impună legea în faţa nenumăratelor grupe de terorişti care vînează cetăţenii israelieni, pentru a-i folosi ca monedă de schimb pentru teroriştii aflaţi în inchisorile israeliene. Sper să nu se lăcomească şi la noi, bieţi turişti români.

     Ghidul a coborît la barieră. Şoferul arab (deşi creştin) fiind, nu are a se teme deci, merge cu noi, înainte. Imediat după ce am depăşit zidul despărţitor, a venit Gabriela care rîde la noi şi ne spune voioasă că suntem bineveniţi, pentru că am adus belşugul (ploaia) pe meleagurile lor. Suntem în teritoriile palestiniene, denumite Cisiordania. Betlehem este socotit al doilea loc sfînt ca importanţă, după Ierusalim. Se află la altitudinea de 740 de metri şi este în pregătiri pentru Crăciun. Pe 6 ianuarie este Ajunul, pe 7 ianuarie Crăciunul iar pe 19 ianuarie Crăciunul armenesc. Locurile acestea par a fi în sărbătoare dar, vă asigur că nu este chiar aşa!

###

BLOGUL ZILEI  :  http://mariahulber.wordpress.com/

 

Read Full Post »

Older Posts »