Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Ierusalim’

     Peisajul a început să redevină interesant. Apropierea de Mediterana (pe partea stîngă a şoselei) deschide un orizont albastru, larg. Am ajuns în preajma Muntelui Carmel (Viile Domnului) unde începînd de la ţărmul mării pînă sus, pe vîrf, se întinde oraşul Haifa. Este cel de-al treilea oraş important al Israelului după Tel-Aviv şi Ierusalim; important centru economic, financiar, turistic, fiind în acelaşi timp cel mai important port de industrie grea al ţării. Este singurul oraş din Israel care are o linie de metrou, linie care porneşte de la poalele muntelui, pînă în vîrf. Doar la Ierusalim mai este în fază avansată o linie de tramvai/metrou care va lega principalele puncte ale oraşului.

     Nu după multă vreme ajungem în partea centrală a oraşului Haifa. Aici, avem ocazia să contemplăm de jos în sus Templul Bahai şi minunatele sale Grădini Suspendate. Haifa este centrul mondial al acestei religii. Bahai este o îmbinare între hinduism, budism şi cele trei mari religii monoteiste, islam, creştinism, iudaism. Are certe accente filosofice, credincioşii ( majoritar bogaţi ) nu se roagă, nu se închină, nu au icoane şi văd strălucirea Domnului în lucrurile frumoase ( ca de exemplu aceste grădini).

     În timp ce filmam ( de pe mijlocul străzii!) atît templul cu grădinile dar şi cîteva cadre generale, am simţit la un moment dat, o umbră lîngă umărul meu stîng. Era un autobuz local al cărui şofer a încetinit şi a trecut pe lîngă mine încet, să nu mă sperie şi să nu mă deranjeze. Chiar am simţit că nu mai suntem în România : am scăpat fără să fiu claxonat, admonestat, înjurat, poate şi mai rău de atît… Nu zăbovim prea multă vreme aici. Autocarul începe să urce pe serpentine greu, încet; destinaţia noastră, este Stela Maris. Aici, este o frumoasă capelă dedicată celui mai vechi profet din VT, Sfîntul Ilie. Pe acest loc se spune că Sf. Ilie a cîştigat o luptă cu preoţii zeului Baal, la îndemnul său Dumnezeu trimiţînd un fulger care a prefăcut în scrum, altarul lui Baal şi pe cei 450 de preoţi ai săi.

     De aici, mergem pînă în apropiere unde se află un vechi observator, de unde se deschide o perspectivă magnifică asupra golfului. Pe suprafaţa Mediteranei mici vapoare ca de jucărie, stau la ancoră, intră sau ies din port; nu este totuşi nimica de joacă pe aici. Cîteva vedete militare purtătoare de rachete, controlează traficul, atent.

     Începem să coborîm. Ne vom opri la prima Poartă a grădinilor Templului Bahai. Imaginea este la fel de magnifică deşi, Templul nu este în acest moment acoperit de splendida sa cupolă aurită (este supusă unui proces de restaurare). La intrare, am fost supuşi unui control de rutină a pazei templului. Dreptul lor doar este proprietate privată iar în Israel, gardul sau zidul despărţitor, este ridicat la rang de principiu. Pe trotuarul de vizavi, trei portocali ne îmbie cu fructele lor, coapte deşi suntem în 29 decembrie. Numai că cele mai accesibile dintre portocale au fost deja jumulite de cohortele de turişti de dinaintea noastră, iar la cele din vîrf, pas de ajunge!

     Vremea se menţine superbă; ieri abia către seară am avut nevoie de un puloveraş subţire dar astăzi la Haifa, Mediterana îşi face simţită prezenţa : o briză uşoară se transformă pe neaşteptate în vînt, vînt care trece prin cămaşă ca prin sită aşa că o geacă, este tocmai bine-venită. La drum. Suntem în partea de sus a oraşului Haifa. O imensă varietate de vile, majoritatea cu două niveluri. Oraşul este curat şi aflăm că marea majoritate a funcţionarilor de stat, sunt ex-ofiţeri. Probabil de aici, disciplina şi rigoarea. Domnul ghid ne dă nişte amănunte despre organizarea de tip kibutz; din 220, au mai  rămas vreo 40. Socialismul nu a putut triumfa nici aici. Este o întreagă tărăşenie politică cu aceste kibutzuri. Statul a hotărît să reducă subvenţiile, hotărîre desigur, contestată de unii politicieni. Populismul populează politica după cum se vede, peste tot!

     Trecem pe lîngă un Mall reconstruit după ce fusese distrus de Saddam, cu o rachetă care de fapt viza rafinăria din apropiere. Trecem pe lîngă o autostradă pe care contra cost, automobilele sub-traversează Muntele Carmel, evitînd traficul din Haifa. Vremea se cam înourează. Acesta este motiv de mare bucurie pentru că de ani buni seceta îşi cam  face de cap. Stăbatem un sat de agricultori din Valea Betlehemului. Pot să aduc mărturie că este mai degrabă un mic orăşel format din vile, multe dintre ele cu un cat sau chiar două. Domnul Iosif tocmai ne spune ca în Israel, s-a născut o nouă varietate de israelian = cel muncitor, pe lîngă afacerist. SE VEDE! Prosperitatea etalată de aceste sate, o demonstrează.

   Un înţelept evreu a spus că dacă VREI, legenda dispare şi rămîne realitatea! Are MARE dreptate!

###

 Primesc de la doamna Salomeea :

Tibi, salut
Ca cititoare a Gradinii de hartie” am ajuns la blogul tau,
si urmaresc cu placere impresiile de calatorie din Israel.
Ma bucur ca ti-au placut locurile de aici , unde fiecare bucatica de pamant e o bucatica de istorie.
Imi permit sa te corectez asupra ultimei propozitii :
” Daca vrei , nu este o legenda” sunt cuvintele lui Theodor Herzel, cel care a avut viziunea fondarii statului Israel.
O semnificatie asemanatoare gasim intr-adevar si in vorbele unuia din inteleptii evrei, din antichitate:
“Nimic nu sta in fata vointei (omului)”

Mulţumesc doamnei Salomeea, pentru binevenitele completătări.

Read Full Post »

     – Dacă un evreu este în străinătate şi vine vremea de rugat, trebuie să se roage cu faţa îndreptată spre Israel; dacă se află în Israel, trebuie să se roage cu faţa spre Ierusalim;  dacă este în Ierusalim, trebuie să se roage cu faţa spre Zidul Plîngerii, ne spusese domnul ghid.

     Ce fac evreii dacă se află la Zidul Plîngerii, am văzut. Cu Cartea Sfîntă în mînă, cu pălăria bine-cunoscută sau cu capul acoperit cu kipa(chipa), fac temenele şi citesc, uneori ore în şir. Acele temenele au se pare rolul de a ilustra că omul nu este decît o biată frunză în vînt, la voia Domnului. Prietenul Teofil mi-a trimis un comentariu calificat, pe care îl înserez aici :

Salut

Zidul Plangerii este de fapt zidul de vest al Templului construit (reconstruit) de Regele Irod cel Mare (Hordus – Herod). Nu are nici o legatura cu Templul lui Solomon sau Ezra, simplu a fost reconstruit pe acelasi loc.Evreii nu au avut nici un drept de a se ruga la acest zid timp de aproape un milieniu si jumatate de la distrugerea templului. Primul care le-a recunoscut dreptul de a se ruga la acest zid a fost sultanul Suleiman ( in ro. Soliman I-ul 1494-1566) Magnificul. In anul 1841 inca o data evreilor le-a fost interzis sa se roage printr-un firmam al lui Ibrahim Pasha, firman anulat de facto in 1898 de sultanul Abdul Hamid al II-lea. Dupa 1949, Zidul trece sub autoritatea Iordaniei si iarasi evreii nu se vor putea ruga langa acest zid pana in 1967 cand zidul trese definitiv sub autoritatea Israelului. Teologic vad rugaciunea langa “Zidul Plangerii” un sacrilegiu si o incalcare a primei si/sau celei de a doua porunci. La Evrei prima, la Crestinii Catolici tot prima si la Crestinii Ortodocsi a doua:“Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.”
Fara indoiala ca zidul poate fi interpretat ca un fel de “chip cioplit”! Si aici traditia primeaza teologia pura si istoria! Important este ceea ce crede sau simte credinciosul!

Mulţumesc frumos, dragă Teofil !

     Cu micile întîrzieri de rigoare, grupul se reuneşte şi mergem spre autocarul care se află în apropiere. Seara s-a lăsat de-a binelea. Trecem pe lîngă un grup de tineri în uniformă, care au şi arme la ei. Sunt soldaţi în termen. Cîteva fete ne fac vesele cu mîna. Le răspundem şi noi, tot cu o mină binedispusă. Aveam să aflăm că acele arme chiar sunt încărcate cu muniţie de război, fiecare soldat nedespărţindu-se de arma sa pe întreg  timpul satisfacerii serviciului militar obligatoriu.

     Suntem obosiţi dar cred eu, fericiţi. Nu este puţin lucru să ajungi pe Pămîntul Sfînt, nu este puţin lucru să vezi locurile pe care le ştii din Cărţile Sfinte, nu este puţin lucru să înţelegi la faţa locului, modul de viaţă al unui popor străvechi care a biruit toate vicisitudinile istoriei, un popor adînc încercat de soartă, un popor de învingători în pofida tuturor duşmanilor şi denigratorilor săi. Am văzut pe marginea drumului, nişte vehicule militare vechi, expuse ca un soi de monumente. Chiar sunt monumente ridicate în cinstea soldaţilor care şi-au dat viaţa cu eroism, în timpul războiului de independenţă din 1948; a nu se uita că mare parte dintre aceşti soldaţi, veneau direct din lagărele de exterminare; deviza lor a fost : noi, oricum suntem DEJA, morţi. De-abia acum moartea noastră poate fi cu adevărat de folos. „Şi s-au adăugat neamului lor!”

     Domnul ghid, neobosit, ne tot dă explicaţii. Multe sunt lucruri noi, multe sunt în reluare, de parcă ar vrea să se asigure că nu vom pleca din ţara sa tot atît de neştiutori, cum am venit. Nici-un pericol în acest sens. Absolut nici-unul ! Vom pleca mult îmbogăţiţi de aici.

     Vremea se scurge şi la un moment dat, domnul ghid ne spune : – Eeeeem, acum trecem pe lîngă o mănăstire catolică, denumită Latrun. În apropiere, se află o unitate militară. He he heeee, despre această mănăstire îl întrebasem eu, la Biserica Rusească a Înălţării, dar acolo nu mi-a spus prea multe. Ce spune acum, ştiam deja de la prietenul Teofil.

     Parcurgem restul drumului, ajungem la hotel, cină îmbelşugată ca de obicei, cîteva berici şi fuga la somnică; a doua zi, avea să ne aştepte : -eeeeem, o zi grea. Vom umbla mai mult decît azi dar, vom umbla mai mult cu autocarul şi mai puţin pe jos.

Read Full Post »

     Îeşind de la Mormîntul Maicii Domnului, coborîm încetişor restul Muntelui Măslinilor, traversăm o stradă şi începem să urcăm către Cetatea veche. Parcă a fost mai uşor la coborîre dar, va cam trebui să ne obişnuim; întreg Israelul este numai o zonă colinară; deal, vale, deal, vale, deşi ei spun că aceştia ar fi munţi. În fine.

    Intrăm în vechea cetate prin Poarta Sfîntului Ştefan (Fapte 7, 55-60), botezată în timpul stăpînirii otomane, Poarta Leilor; de altfel, cam peste tot locurile poartă mai multe denumiri; fiecare nou stăpîn al acestei cetăţi denumind locurile cam cum avea dumnealui, chef. Multe locuri au fost distruse în numele “civilizaţiei” noului stăpînitor; multe au fost  reconstruite, multe sunt pierdute pe veci. Hm!

     Scurt istoric. Iniţial, Ierusalimul a fost o fortăreaţă canaanită denumită Jebus. (Prietenul Teofil face o necesară corecţie, pentru care îi mulţumesc). Inserez comentariul său, aici :

„O singura greseala evidenta si foarte clara. Numele istoric primul mentionat in scripte este Salim sau Salum. Iabus este numele tribului cananit care traia in locatia geografica respectiva. Regele-preot al Iebusitolor Malkeitsedec este amintit in Biblie ca primul preot a lui Yahve. Ai sursa numelui in prima inscriptie arheologica care aminteste numele ierusalimului.” 

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/he/a/a0/EA-287_end.jpg

    În jurul anilor 1000 î. Hr, regele David a cucerit-o şi a hotărît să o transforme în capitala regatului său. Regele Solomon a ridicat aici Cel dintîi Templu  De aici au condus următorii regi iudei şi aici au fost îngropaţi.  În anul 586 î.Hr. Ierusalimul a fost distrus de babilonieni, iar evreii au fost duşi în exil (Psalmi 136). În urma unui decret dat de regele Cyrus al Persiei, evreii au putut să se întoarcă şi au reclădit templul (Ezra 1). Acest templu a fost extins de Herod cel Mare şi a rezistat pînă la distrugerea sa de către romani, în anul 70 d. Hr.

     Cetatea are în momentul de faţă 7 porţi, construite în timpul lui Suleiman cel Mare, între 1538 şi 1542. În afară de poarta Sfîntului Ştefan, mai sunt următoarele : Poarta Damascului, Poarta Sion, Poarta gunoaielor, Poarta lui Herod, Poarta de Aur, Poarta de la Apus.

     Scurtă vreme după ce intrăm în cetate, domnul Iosif ne spune că vom vizita casa în care potivit tradiţiei, s-a născut Fecioara. Poate cu altă ocazie pentru că acum, este închis. Locul este acum, în stăpînirea unor greci care au  program de voie, şi cărora nu le pasă cîtuşi de puţin de cei care ar dori să viziteze aceste locuri. Asta E! Vom vedea pe parcurs faptul că, diversele locuri cu încărcătură istoric-legendar-religios-tradiţională aparţin te miri cui, fie ca etnie fie ca religie. Facem o scurtă pauză de cafea. Dughenele din jur, nu-mi inspiră nici cea mai mică încredere. Mizerie agresivă şi fatalism secular. Cine are nevoie de W.C. nu trebuie să întrebe unde este. Se simte de la distanţă.

     Nu stăm prea mult pe aici. Mergem întins către Via Dolorosa. Ca de obicei, grupul turistic din care facem parte Silvia şi eu, are parte de ghid dedicat meseriei. Domnul Iosif turuie la foc automat, ecusonul îl prezintă ca fiind vorbitor de Jewish, idish, romana, english, german. Nu ştiu cum vorbeşte celelalte limbi, dar româna o vorbeşte neaşteptat de bine şi de nuanţat. Parcă are trei suflete în dumnealui, pentru că ne tot mînă din urmă, ca nu cumva să scăpăm ceva nevizitat, mult peste ceea ce prevede programul. Cum am mai spus deja, vorbeşte aproape fără oprire dar, nu-i prea place să fie întrebat. Dacă totuşi cineva riscă întrebări suplimentare, primeşte răspunsuri exacte dar, pe un ton descurajator. HM. Aveam să aflăm către sfîrşitul călătoriei de ce. Deodată, domnul Iosif ne anunţă : – Acum, eeeem, vom începe să mergem pe drumul pe care Iisus l-a parcurs purtîndu-şi crucea : Via Dolorosa.          

Read Full Post »

            Am văzut deja că după ce a încercat o sumedenie de combinaţii, Casaubon a reuşit să găsească parola şi a intrat în fişierele din computerul-Abulafia al lui Belbo. Era destul de îngrijorat, pentru că prietenul şi colegul său, îi telefonase speriat şi îi spusese că este în pericol. Casaubon va avea nevoie de toată înţelepciunea – HOCHMAH – pentru a desluşi îngrozitoarea realitate în capcana căreia Belbo căzuse : “încercam să-mi lămuresc mie însumi modul iresponsabil în care eu, Belbo şi Diotallevi ajunseserăm să rescriem lumea şi – Diotallevi avea să mi-o spună – să redescoperim acele părţi ale Cărţii care fuseseră încrustate cu foc alb în interstiţiile lăsate de insectele scrise cu foc negru care populau Tora şi păreau să o facă explicită”.Pare de necrezut ? Pare numai.

            Realitatea este că realitatea se supune minţilor celor care o imaginează clipă de clipă. Adevăruri care transcend şi sfidează timpul se dovedesc în cele din urmă simple iluzii spulberate în lumina unor raţionamente fără cusur, în timp ce bazaconiile de adormit copiii, care umpleau pînă la refuz cărţile de basme ale copilăriei şi cărţile lui Jules Verne, sunt acum realităţi banale. Parcă nici nu ne vine să credem dar, noi trăim în plină magie ! În afară de o mînă de specialişti – vrăjitorii zilelor noastre, nimeni nu înţelege exact cum funcţionează toată aparatura de care am devenit dependenţi. Noii ucenici vrăjitori ai ştiinţei, reprezintă noua BINAH a lumii – inteligenţa lucrurilor care ne Înconjoară. Şi tot de inteligenţă va avea nevoie şi Casaubon, pentru a reconstitui cu ajutorul fişierelor din computer, realiatea construită de Belbo, pe baza Planului lor comun de a afla : cine conduce de fapt lumea ?

            Cu astfel de întrebări sfredelitoare în cap, se alăturase Casaubon editurii unde lucrau deja Belbo, Diotallevi şi secretara lor, Gudrun. Iar pasiunea lor comună pentru Cavalerii Templieri, a făcut apropierea de neevitat. “Templierii erau un ordin monahal-cavaleresc, care exista fiindcă era recunoscut de Biserică. Dacă Biserica desfiinţase ordinul, şi făcuse asta cu şapte secole înainte, templierii nu puteau să mai existe, iar dacă existau, nu erau templieri”.

            Ca orice editură care se respectă, şi aceasta era asediată tot timpul de visătorii la glorie eternă. Diverse tipuri de oameni şi oameni. Diverse feluri de manuscrise pe diverse teme. Cele mai fascinante manuscrise sunt desigur, cele despre Templieri. Numai că, în afară de cîţiva specialişti, toţi cei care scriau despre Templieri, nu erau nici mai mult nici mai puţin, decît nişte nebuni. Dar.  Nu nebunii fac uneori viaţa să fie mai frumoasă şi mai spectaculoasă ? Ba, da! pentru că nu chiar toţi nebunii sunt periculoşi. Mulţi dintre ei, sunt numai nişte visători frumoşi.

            Într-un manuscris dactilografiat din portofoliul editurii, era vorba chiar despre Templieri. “În 1307, Filip cel Frumos hotărăşte să-i aresteze pe toţi  Templierii din Franţa. Însă există o legendă potrivit căreia, cu două zile înainte ca Filip să trimită ordinele de arestare, o căruţă cu fîn, trasă de boi, a ieşit din incinta Templului din Paris, îndreptîndu-se spre o destinaţie necunoscută”. Aici este tot clenciul : EXISTĂ O LEGENDĂ POTRIVIT CĂREIA ! De aici începe fantezia să prelucreze realitatea. Ori, se ştie, că modificînd amintirile despre trecut, poţi să influenţezi serios chiar viitorul;  oricum prezentul nu există decît ca o veşnică stare de moment între ce a fost şi ce va fi. Deci, nebunia poate începe. Imaginaţia este hrănită cu tot felul de legende care derivă din acest banal “SE PARE CĂ”.

            Se pare că un grup de Templieri s-a refugiat în Scoţia, alăturîndu-se unei loji din Kilwinning. “Legenda pretinde că acei cavaleri s-ar fi identificat cu asociaţiile de zidari care îşi transmiteau secretele Templului lui Solomon”. Gata ! Putem să fantazăm cum dorim ! Putem să reconstituim dacă vrem, Miliţia Templului. Sau originile Masoneriei. De ce nu, istoria Cavalerilor din Malta. Sau orice ne trece prin cap atîta vreme cît noi credem că acel lucru este adevărat, sau măcar interesant! Există izvoare scrise ? Nu întotdeauna. Şi atunci ? Avem dovezi ? Dar ce! Dumnezeu a creat lumea scriind, sau vorbind, HM ? La început a fost Cuvîntul, Cartea a venit mult mai tîrziu, NU ?

            Bine, se ştie că la origine, templierii s-au constituit în 1118, sub domnia lui Balduin al II-lea, sub denumirea de Ordin al Cavalerilor Săraci ai lui Cristos, chiar la Ierusalim şi au fost găzduiţi în incinta vechiului Templu al lui Solomon. Timp de aproape două sute de ani, acest Ordin a tot crescut şi s-a tot transformat. De la regulile severe de trai în pauperitate şi abţinere, impuse de Sfîntul Bernard, reformatorul Ordinului Benedictinilor, la opulenţa şi puterea la care au ajuns în momentul arestării lor de către Filip cel Frumos. Deveniseră prea puternici. Ei au fost practic, prima multinaţională din lume. Ei au inventat scrisoarea de credit. Ei făceau să circule toate valorile în nenumărate ţări. Nu plăteau taxe nicaieri Dar. Pe cît de pricepuţi deveniseră la afaceri, pe atît de nepricepuţi au devenit la război. În 1291, Acra, ultimul bastion creştin al Regatului Ierusalimului, a căzut sub asediul sultanului Khalil. “Templierii sunt mai bogaţi, mai numeroşi şi mai puternici ca niciodată, dar, născuţi pentru a lupta pe Pămîntul Sfînt, nu se mai află pe Pămîntul Sfînt”. Rolul Templierilor se încheiase. Rîvnindu-le averea, Filip cel Frumos le înscenează diverse mizerii, face să circule pe seama lor tot felul de zvonuri oribile, îi acuză pieziş de toate relele lumii şi face ca aceste lucruri să ajungă la urechile papei Clement al V-lea, care este singurul în măsură să distrugă Ordinul, retrăgîndu-i sprijinul. Urmează procesul, torturi, mărturisiri, retractări, execuţii. Au dispărut Templierii de tot ? (va urma)

Reamintesc şi :  https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/01/01/insula-din-ziua-de-ieri-umberto-eco/

Read Full Post »

Reluînd “Pendulul lui Foucault” – Umberto Eco, imaginea arborelui sefirotic de la începutul cărţii, mi-a adus aminte de această carte formidabilă a lui Moshe Idel, eminent cărturar evreu născut în Romania la Tg. Neamţ în 1947. Nici vorbă să se poată recenza o astfel de carte. Nu mi-am propus decît să vă ofer un scurt fragment, o frumoasă poveste.

“Iudaismul este în general considerat sursa monoteismului. Această afirmaţie pare a a fi cea mai evidentă din istoria religiilor. Însă în multe versiuni ale cărţii de rugăciune, cel mai răspîndit text evreiesc, întîlnim o formulă arameică alarmantă : Le-Shem Yihud  Qudesha’ Berikh Hu’ u-Shekhinteih … traducerea literală ar fi : (serviciul divin are loc) pentru unirea Celui Sfînt, binecuvîntat fie el, cu Prezenţa Sa Divină”. – scrie Moshe Idel chiar la începutul cărţii sale.

Această formulă sugerează nici mai mult nici mai puţin, că Dumnezeu nu este singur. În Geneza, 3,22 scrie : “Iată, Adam a devenit ca unul din noi; cunoaşte binele şi răul; acum, nu cumva să întindă mîna şi să culeagă din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască veşnic”. Acest plural tulburător a dat naştere la enorme dispute. Nu la aceste dispute mă refer eu aici. Ci am să reproduc din carte un scurt fragment interesant care încearcă să explice originea răului în lume.

 “Într-una din povestirile sale, Primo Levi scrie : Ştii că Dumnezeu l-a creat pe Adam şi imediat după aceea şi-a dat seama că omului nu-i e bine singur, aşa că i-a adus o tovarăşă lînga el. Ei bine, cabaliştii spuneau că nici măcar lui Dumnezeu nu-i e bine singur şi că de la început a luat-o ca tovarăşă pe Shekhinah, adică prezenţa Lui la creare. Astfel, Shekhinah a devenit nevasta lui Dumnezeu şi, deci mama tuturor oamenilor. Cînd Templul din Ierusalim a fost distrus de romani, iar noi ne-am împrăştiat şi am fost subjugaţi, Shekhinah s-a înfuriat, L-a părăsit pe Dumnezeu şi a venit cu noi în exil. De fapt, eu am gîndit aşa : că şi Shekhinah s-a lăsat subjugată şi e aici, în jurul nostru, în exilul din exil, în această casă a mocirlei şi mîhnirii. Aşa că Dumnezeu a ramas singur; cum se întîmplă muiltora, nu a mai putut îndura singurătatea şi n-a rezistat ispitei, aşa ca şi-a luat o amantă. Ştii pe cine ? Pe ea, pe Lilith, demonul feminin, şi a iesit un scandal de neimaginat… Într-un fel, aceasta este cauza răului pe pămînt; într- un alt fel, e efectul său. Atîta vreme cît Dumnezeu continuă să păcătuiască cu Lilith, pe pămînt va fi sînge şi supărare. Dar într-o zi va veni un lucru mare – cel pe care îl aşteptăm cu toţii. El o va face pe Lilith să moară şi va pune capăt desfrîului lui Dumnezeu şi exilului nostru”.

Eu prefer soluţia imaginată de Doina Popescu în carte sa “Dumnezeu era-n vacanţă”.

 “ – Dumnezeule, Eli, ce viaţă am avut şi noi ! – Care Dumnezeu, dragă Erna ? Dumnezeul meu sau catolicul tău ? Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întîmple toate cîte am trăit noi ? Cum a fost posibil ? – Eli, dragul meu, eu văd o singură explicaţie : probabil că atunci cînd s-au întîmplat toate acestea, Dumnezeu era-n vacanţă ! – Poate ai dreptate, Erna. Probabil că, din cînd în cînd, Dumnezeu îşi mai ia vacanţă!”

Read Full Post »

S-a născut în 1947 la Tg. Neamţ. Vorbeşte româneşte cel puţin tot atît de bine ca mine şi ca dumneavoastră. Se numeşte Moshe Idel, şi astăzi este cel mai strălucit interpret al misticii ebraice. Un savant şi un om extraordinar, a cărui operă a revoluţionat deja toate cunoştinţele noastre despre  Kabbalah, tradiţia mistică (despre ) care (ştim că) se manifestă în diferite şcoli şi curente începînd de prin secolul al X-lea al Erei Comune. De ce e importantă mistica iudaică ? Marele semiotician şi romancier Umberto Eco, care preţuieşte în mod deosebit opera lui Idel, şi-a scris ultimul roman, Pendulul lui Foucault, plecînd de la Kabbalah şi în special de la autorul pe care pînă la Idel nimeni nu-l studiase în profunzime : misticul sefard (evreu spaniol) Abraham ben Samuel Abulafia, din secolul al XIII-lea. În mod interesant, computerul din roman, care de altfel este un personaj, e numit în joacă “Abulafia”. El efectuează permutarea literelor alfabetului după un procedeu kabbalistic. Or, permutări ale unor elemente în numar finit sînt unul dintre secretele naturii : codul genetic din ADN se obţine prin miliarde de miliarde de permutări a numai patru elemente, limbajul e o permutare de sunete (ori litere) ; însăşi moda, dupa cum a arătat încă din 1937 savanta Agnes Brooks-Young, e o permutare de forme de la “evazat” la “strîns”; ca să nu mai vorbim de formele din natura care, după celebra descoperire făcută de biologul scoţian D’Arcy Wentworth Thompson în 1917, sînt şi ele permutări ale unor “arhetipuri” : craniul omului e o transformare a  craniului cîinelui prin modificarea unui sistem de axe, iar o specie de peşti se obţine “matematic” dintr-alta prin schimbări asemănătoare … Iată de ce mulţi savanţi de astăzi sunt fascinaţi de Kabbalah, după cum indică şi cazul lui Umberto Eco; pentru că în Kabbalah asistăm prima data la ideea ca întregul Univers este rezultatul unor permutari efectuate asupra unor elemente în număr finit. Cum a ajuns Idel cel mai mare cunoscător şi interpret al Kabbalei ? La Universitatea din Ierusalim, precedesorul lui Idel, profesorul Ghershom Scholem, a adunat patruzeci de mii de manuscrise ebraice răspîndite în lume , din Rusia în Spania şi din Polonia în Palestina. Cîteva mii de manuscrise au fost adunate şi la New York, în biblioteca celebrului Seminar Teologic Evreiesc, înfiinţat de Solomon Schehter ( 1848-1915), unul dintre cei mai mari promotori ai religiei iudaice în America. În aceste biblioteci şi în multe altele, din Catalonia pînă în Toscana, Idel a parcurs zeci de mii de manuscrise. Astăzi este singurul om din lume înzestrat cu această cunoştinţă, pe care nimeni înaintea sa n-a avut-o. Pe baza ei, Idel a adus atît de multe corectări vederilor lui Ghershom Scholem, un savant încă venerat de mulţi în întreaga lume, încît a provocat reacţii puternice din partea partizanilor profesorului de curînd decedat. în Israel, mediile au luat apararea lui Idel; în timp ce generaţia mai în vîrstă îl acuză de colaborare pînă şi cu … diavolul, generaţia de mijloc şi tinerii, i-au ţinut partea. Idel a triumfat în cele din urmă, devenind astăzi mai cunoscut în Israel decît Kabbalah însăşi, care rămîne studiată de puţini. Moshe Idel s-a născut în Munţii Neamţului şi vorbeşte limba română. Plecarea sa din România, în 1963, este un eveniment cu semnificaţii multiple. Şi eu, şi cititorii mei vom spune spontan : Ce noroc a avut Idel să scape din România ! Dar oare de ce trebuie să spunem aşa ? De ce oare România n-ar fi avut, şi n-ar avea, nici o şansă ca în ea să crească, să prospere şi să producă oameni ca Moshe Idel,un exemplu în faţa întregii lumi? Pentru că este evreu ? Dar Moshe Idel, o repet pentru a treia oară, s-a născut la Tg. Neamţ şi vorbeşte româneşte. Oare asta nu este de ajuns pentru a fi român ? E oare o chestie de religie ? Nu, de vreme ce comunismul persecută religia, dar chiar şi fără comunism oameni religioşi nu prea sunt în România, în afara “cadrelor” Bisericii – şi mulţi dintre aceia nu sunt nici ei. Atunci de ce ţine “românitatea” ? De lichelism, de laşitate, de mizerabilă şi masochistă viclenie ? Străbunii mei erau greci care s-au refugiat din Trapezunt, din cauza persecuţiilor turcilor la 1730. Nimeni n-ar îndrăzni să spună astăzi că sunt mai puţin român decit Ilici Iliescu; familia mea i-a dat pe Neculai Culianu şi pe Petru Bogdan. Singurul care ar putea să spună că nu sunt român, sunt eu însumi. Dar atunci, de ce unii ar îndrăzni în schimb să afirme că Moshe Idel n-ar fi român ? Eu cred că singurul care poate alege între a fi sau nu român este Moshe Idel însuşi.Dacă s-a născut în România şi vorbeşte româna, pentru români el este român. Şi ar fi, pentru toţi românii dacă Moshe Idel ar accepta să fie român. Asta ar fi o mai mare mîndrie pentru ţară decît dacă neocomuniştii de la putere s-ar hotărî să emigreze. Pentru că ar arăta voinţa României de a deveni o ţară civilizată, care-şi cinsteşte cetăţenii şi le dă posibilitatea de a cuceri cele mai mari înălţimi ale ştiinţei. Atîta vreme cît noi continuăm să ne gîndim ce noroc a avut Moshe Idel de a pleca din România, în loc să fi fost firesc, pentru el însuşi şi pentru noi toţi, să plece şi să se întoarcă după plac, România rămîne un infern pe care trebuie să-l evităm şi să-l demascăm cu toate forţele noastre. Pînă cînd nu se va mîndri că a avut norocul ca Moshe Idel să se nască în  Munţii Neamţului, România va rămîne un pămînt îngust, strîmt şi barbar, din care puţine valori vor avea în continuare norocul să fugă, dar care le va sufoca în continuare pe toate celelalte, ca un inexorabil nisip mişcător.

 Articol publicat de Ioan Petru Culianu în Lumea Liberă nr. 106, 13 octombrie 1990.

Singura deosebire de atunci şi pînă acum, este că de trei ani încoace, cei care sunt PRIGONIŢI nu mai trebuie să fugă, pot pleca legal din România. Este plină lumea de Moshe Idel în devenire, care în România n-au nici-o şansă de afirmare. Remember ce spunea un personaj politic, despre votul românilor din străinătate ? Metehnele vechi ale neotovarăşilor se menţin.

Read Full Post »

« Newer Posts