Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘india’

Tot despre ieşirea din timp este vorba şi în această nuvelă. Trei prieteni, se duc adeseori la bungaloul unui cunoscut al unuia dintre ei, bungalou aflat într-o pădure. La un moment dat, toţi trei sunt proiectaţi în afara timpului prezent şi asistă la o întîmplare care fusese baza unei legende, o întîmplare tristă în care soţia unui hindus fusese răpită şi asasinată de un musulman. Este posibil acest lucru? Poate da, poate nu, cert este că India este plină de mistere de nedezlegat. Dar. Această povestire aduce un element nou:

“ – Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult… Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crime întîmplate acum o sută cincizeci de ani prin aceste locuri. Pădurea pe care am văzut-o noi la un moment dat era pădurea de atunci; vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut. Casa lui Nilamvara era, de asemenea, o casă din secolul XVIII, una din vilele pe care am aflat că le avea el în apropierea Seramporelui şi care a fost rasă de pe faţa pămîntului. Oamenii pe care i-am zărit acolo, ducînd pe năsălia de ramuri trupul tinerei Lila, erau tot aşa, îmbrăcaţi ca în secolul XVIII, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai poartă acum în Bengal. Toate acestea le înţeleg foarte bine. Şi n-aş fi avut nici o nedumerire dacă noi, cei trei, ne-am fi trezit că asistăm la asasinarea Lilei şi la jalea casei lui Dasa. Dar noi am auzit numai ţipetele tinerei fete şi, deşi am alergat în toate părţile, n-am văzut pe nimeni; nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră. Şi apoi, acolo unde nu mai înţeleg nimic este intrarea noastră în casa lui Dasa. Ar fi firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atît şi nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întîmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezenţa noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dasa şi el ne-a răspuns… lucrurile acestea nu se îmtîmplaseră însă acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur şi simplu la o scenă demult întîmplată, ci interveneam în această scenă, modificînd-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei răspundeau…Aşadar noi n-am retrăit exact  o întîmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost proiectaţi ca martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat… Accept ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzînd în acelaşi timp cum Napoleon iese biruitor. Swami Shivananda începu să rîdă şi-mi luă braţul. – Tot raţionamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvîrşire greşit, îmi spuse el… Şi e greşit pentru că…”

Chiar. De ce este greşit acel raţionament?

– – –

” – Şi e greşit, continuă el, pentru că acordă oarecare realitate întîmplărilor, fie aceste întîmplări trecute, prezente sau viitoare. Dar nici o întîmplare nu este reală, dragul meu. Tot ce se petrece în cosmosul acesta este iluzoriu… Iar într-o lume de aparenţe, în care nici un lucru şi nici un eveniment nu e consistent, nu îşi are realitatea sa proprie, oricine e stăpîn pe anumite forţe, pe care voi le numiţi oculte, poate face ce vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparenţe.”

Acest raţionament este corect?

Read Full Post »

Nu ştiu de ce am amînat să citesc această carte pînă acum. Alte lecturi mi-au ocupat timpul, treburi domestice mi l-au risipit. Dacă mai este cineva care nu a citit aceste două magistrale cărţi, Maitreyi şi Dragostea nu moare, n-ar trebui să mai aştepte. Iar dacă aş avea această putere, aş porunci ca aceste două cărţi să fie nedespărţite pentru totdeauna, într-un singur volum. N-am vrut să-mi dau cu părerea despre Maitreyi ci, am redat integral prefaţa scrisă de Mihail Sebastian, AICI. Nu-mi voi da nici acum cu părerea despre Dragostea nu moare, pentru că abia am terminat lectura şi tebuie să-mi las impresiile la decantat. Sau poate, la descîntat. Voi reda numai o postfaţă extrem de calificată scrisă la cartea aceasta, de Mircea Handoca, AICI. Merită cu prisosinţă să cheltuiţi căteva minute, citind-o.  Dacă nu mai găsiţi aceste două cărţi în librării sau anticariate, pot fi citite on-line,  AICI şi AICI. Vă asigur că merită cu vîrf şi îndesat! Maitreyi, începe cu o dedicaţie scrisă de Mircea Eliade în bengali : „Îţi mai aminteşti de mine Maitreyi ? Şi dacă da, ai putut să mă ierţi?” Maitreyi, nu l-a uitat şi l-a iertat. Mircea a trăit toată viaţa sa într-o lume a misterelor, lume pe care a deprins-o în India şi care i-a guvernat întreaga viaţă. Lectură plăcută.

Cîteva citate din această carte găsiţi AICI

Read Full Post »

… Am cunoscut, în sfîrşit, pe înaltul meu protector, Maharadjahul Manindra Chandra Kazimbazar Rajbari. Aceasta s-a petrecut într-o dimineaţă de ianuarie. Profesorul Dasgupta – în costum european dar cu picioarele goale – m-a întovărăşit şi m-a prezentat. Un palat cu sentinelă. În faţă, un bazin enorm, cu stînci false, cu fîntîni, cu fantezii sculpturale. Parcul se întrezărea. Sub trei palmieri aplecîndu-şi coroanele spre zidul de piatră – un grup de bengalezi convorbea respectuos cu un bătrîn simplu, dacă nu sărăcăcios îmbrăcat. Avea obraz european, semănînd cu un boier bătrîn, cu un nobil francez, cu un artistocrat din Sud – în nici-un caz cu ceilalţi bengalezi pe care îi cunoşteam. M-a întîmpinat sobru, salutîndu-mă cu palmele împreunate aduse în faţa ochilor. M-a invitat – cinste nespusă – la o masă din faţa palatului, să stăm de vorbă. Acest Maharadjah cunoscut şi respectat în tot Bengalul, îşi petrece viaţa ajutînd şi făcînd bine. Tot ce ştiu despre el e că trimite tinerii indieni la studii în Europa, că editează operele autorilor săraci, că ridică statui poeţilor bengalezi – şi citeşte în sanscrită. E un Mecena care zîmbeşte ascultînd mulţumirile – dar e atent la rezultatele şi roadele celor care studiază ajutaţi de el. Are un adevărat cult pentru limba sanscrită – dar cumpără toate cărţile bune europene. Aflu că de mulţi ani cheltuie 300 de rupii lunar (cam 20.000 de lei) pentru cumpărarea de cărţi şi manuscrise. Biblioteca a ajuns atît de vastă şi de bogată, încît a trebuit s-o instaleze în subsolul profesorului Dasgupta, ca sa poată fi consultată de orientalişti şi de studenţi. Maharadjahul vorbeşte puţin, rar şi concentrat. Ca toţi indienii cu educaţie sanscrită, crede că pentru a înţelege literatura sau filosofia antică, sînt necesari 25 de ani de studiu. Ea se datoreşte sistemului filologic – gramatical care stă la temelia educaţiei indiene. Ei cred că Vedele trebuie mai întîi învăţate pe dinafară şi apoi interpretate. Cum limba scrierilor filosofice e insurmontabilă, ţesută numai din dificultăţi gramaticale şi naţionale – trebuiesc doi ani ca să citeşti un tratat de logică şi zece ani pentru un comentariu metafizic, Studiile indiene sunt atît de amănunţite, încît cel mai erudit german. îşi recunoaşte educaţia sumară în faţa lor. Adevărata filosofie şi teologie indiană nu se învaţă în Universitate,  ci în acele şcoli particulare numite Tola, unde se vorbeşte sanscrita. În jurul casei profesorului ( pandit ) cei 20 sau 25 de studenţi îşi ridică colibe simple. Nu au decît hainele necesare şi vasele pentru hrană. Iar hrana indiană e strict redusă. Lîngă pandit, ei petrec opt sau zece ani, după cum vor să studieze dreptul sau logica. “Lasa” începe de dimineaţă şi durează pînă la apus. Se studiază gramatica, Vedele, Puranele, Brahmanele şi tratatele de logică – acestea în ultimii ani. Studenţii nu plătesc nimic învăţătorului; dimpotrivă, acesta îi ajută cu haine şi hrană. El se întreţine din darurile pe care faima lui de dialectician sau teolog le adună. Educaţia în Tola e atît de diversă de cea europeană modernă, încît un indian îţi măsoară ştiinţa dupş numşrul anilor petrecuţi lîngă un pandit. Dacă poţi răspunde la întrebări complicate de teologie sau metafizică fără să fi studiat zece ani – ei te socotesc fenomen, “copil sfînt”… Discuţia cu Maharadjahul a fost scurtă şi numai asupra posibilităţilor de a cunoaşte filosofia indiană direct de la izvoarele sanscrite … Din acea zi, o bună parte o petrec în biblioteca Mahadjahului. O bibliotecă orientală nu poate fi comparată celor europene. Relativ, cărţile sunt puţine. Valoarea unei biblioteci se măsoară după numărul şi vechimea manuscriselor. Fără manuscrise, un orientalist nu poate lucra, nu poate prepara o versiune, nu poate traduce un text. Ceea ce s-a publicat pînă acum din oceanul lucrărilor filosofice – e infim. Evul Mediu, comentariile, de multe ori mai interesante şi totdeauna indispensabile originalului – compilaţiile, antologiile, sunt încă nepublicate, deşi aproape mai în fiecare lună, universităţile editează lucrări filosofice. Cele zece mii de volume scumpe – texte şi studii – sunt întovărăşite de cîteva documente importante şi nebănuite. În India, unde mii de lucrări sunt pierdute, poţi face descoperiri în orice bibliotecă. Cronologia e atît de nesigură – asiaticii n-au conştiinţa timpului istoric – încît o descoperire poate lumina o epocă întreagă. Dar descifrarea unui manuscris filosofic şi înţelegerea lui justă – necesită o muncă enormă. Termenii sunt aceiaşi, dar sensurile diverse şi contradictorii. Nu poti ceti un manuscris dacă nu ştii ce manuscris intenţionează să completeze sau să atace. Istoria filosofiei indiene e mult mai legată şi mai unitară decît cea a filosofiei europene. În Europa, un elev îşi întrece maestrul comentîndu-l, criticîndu-l. Idealul unui gînditor (indian) e să scrie opera şi s-o transmită drept opera învăţătorului. Autoritatea numelui o cunoaştem şi în Europa în perioada alexandrină, cînd sute de cărţi circulau drept scrise de Pitagora, Hermes Trismegist, Platon etc. Autoritatea în Asia înseamnă cu totul altceva. Discipolul nu scrie numele maestrului ca opera să aiba succes – ci pentru că e convins că lui îi aparţine (maestrului), că din ideile lui s-a născut … Într-o odaie se află studiile şi traducerile orientale, în alta ediţile sanscrite, în a treia cărţi englezeşti asupra filosofiei şi istoriei, din acele cărţi, cu hîrtia păroasă, parfumată, cu scoarţe albastre, cu titluri mari, aurite. Ferestrele zăbrelite lasă privirile pe palmierii abundenţei în această parte a Calcuttei.  Un teren pustiu, cu buruieni şi bălării, printre care se joaca fetiţe goale şi băieţi precoci. Lîngă masa mea lucrează un student care cunoaşte bine limba tibetană. De cîte ori vin, la orice oră, îl găsesc acolo. Nu ştiu cînd doarme, cînd mănîncă. Lucrează după metoda indiană, cu caietele mari în faţă, citind sutrele, cîntînd, descifrînd cu mişcări violente din cap. Studiază, studiază – apoi, într-o zi, îşi ia rămas de la profesor şi pleacă. Nu va scrie nici o carte, nu va edita nici un text. Se va întoarce în Caşmir, îşi va dura  familia, sau se va retrage, poate, în păduri. Vine şi o studentă cu ochi mari, totdeauna plecaţi, care pregăteşte un comentariu în bengali asupra Vadantei-Paribansa. Si ea cîntă sutrele, şi caută rar, într-un dicţionar enorm. În amurg, profesorul apare din odaia lui de lucru, în costum indian, şi ne vesteşte că ceaiul e gata. Masa cea mare din sala cu manuscrise e încărcată cu acele delicioase prăjituri indiene, cu biscuiţi şi fructe. Profesorul serveşte ceaiul şi ne întreabă pe fiecare unde ne aflăm. În înserate, părăsesc biblioteca şi pornesc spre grădinile din Kalighat. Pe aici europenii sunt puţini. Bengalezii, joacă zaruri şi cărţi.În mijlocul drumului, vacile pasc pe lîngă garduri. Din toate curţile se înalţă coloane de fum.

 Mircea Eliade, Calcutta 15 ianuarie. Publicat în Cuvîntul 28 februarie 1929

Read Full Post »