Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘inuiți’

Holul de la intrare

unde sunt expuse o barcă găsită chiar aici, în timpul lucrărilor și o sculptură în marmură, modernistă, care reprezintă spargerea gheții de pe fluviul St. Laurent.

Secțiunea dedicată inuiților și Primelor națiuni

cuprinde mai multe vitrine unde sunt expuse machete

și statistici.

Secțiunea dedicată istoriei recente, mult mai cuprinzătoare, expune printre altele modelul primei Habitation construită de Champlain

apoi, cheresteaua – una dintre bazele pe care s-a construit Canada, în afară de pește și blănuri

și diverse obiecte reprezentative, cred

oglinzi

iar la loc de cinste, bătălia decicivă de pe Cîmpia lui Abraham

în urma căreia englezii au cîștigat controlul asupra Canadei.

Secțiunea suplimentară, Ici Londre

și gata vizita de la muzeu.

Reclame

Read Full Post »

Bună dimineaţa, soare frumos! 🙂

Ieri am stat acasă şi am scris (adică am lenevit). Silvis a bucătărit. Robi a muncit. Dar astăzi mergem din nou, la plimbare.

Ne-a instruit Robi cum să ajungem la Aquarium of Quebec. Adică pe mine m-a instruit că Silvia este încă, adormită; pînă nu-şi bea cafeaua… Mi-a făcut Robi diagrame, scheme, faceţi aşa şi pe urmă aşa, eu nu pricep, neam 🙂 Bine. Atunci uite cum faceţi: luaţi taxiul şi cînd vă suiţi în maşină mă sunaţi pe mine să vorbesc cu şoferul. Ok!

După ce Robi îşi vede de treburile sale şi n-o mai poate auzi, Silvia: – da’ io’ nu vreau la acvariu; nu-mi plac acvariile. Eu: – da? da’ la acvariul de la Basel, ţi-a plăcut? – Acolo nu era acvariu, era grădina zoo 🙂

E clar că nu vrea la acvariu pentru că este cam departe de mijloacele de transport în comun şi nu prea are chef, aşa, de dimineaţă, să facă o excursie prin pădure urcînd şi coborînd dealuri; – că la dus poate că găsim taxi, da’ dacă la întoarcere nu găsim?

N-am nimic împotrivă şi hotărîm să mergem la Musee de la Civilisation, pe lîngă care am trecut de atîtea ori. Caut la catastiful, c a n a d a, editat de ziarul adevărul în 2010, de unde citez:

„Amenajat într-o superbă clădire modernă, Musee de la civilisation oferă vizitatorilor săi pînă la 12 expoziţii o dată. Minunat integrat în textura urbană a Oraşului de Jos, muzeul încorporează o Maison Estebe (casă specifică arhitecturii de atunci) din secolul al XVIII-lea. În spaţiosul hol de la intrare, o sculptură şocantă, din beton, evocă ruperea gheţii, primăvara, pe cursul lui St. Lawrence. Expoziţiile permanente vor stîrni curiozitatea oricărui interesat de ce anume determină identitatea Quebecului. Ele trasează istoria New France pînă în zilele noastre şi prezintă amănunţit stilul de viaţă al indigenilor provinciei. Din puzderia de obiecte expuse, unul remarcabil este La Barque, o ambarcaţiune care a fost descoperită pe actualul sit al muzeului, în timpul construirii acestuia. Numeroasele expoziţii temporare înfăţişează elementele caracteristice ale civilizaţiilor din toate epocile şi colţurile lumii.”

Mi se pare foarte atractiv!

Numai că acuma, privirea mi-a fost atrasă de un pachet de ţigarete, cumpărat Robi ştie de unde. Se numeşte John Player, conţine 25 de tubuleţe de hîrtie foarte scurte, prevăzute cu filtru, umplute cu iarba dracului. Nu mă tentează DELOC, eu din data de 1 septembrie pînă acum, am fumat după cum urmează: între 1şi 6, zero, pe data de 7 una, pe 8 două, pe 9 trei, pe 10 am uitat, dar sigur sub zece, iar din 11 şi pînă astăzi, 15 septembrie, sunt iar, la zero! 🙂 Mai ştii? poate că… Pentru orice eventualitate, mi-am rezervat totuşi un pachet de Kent din cele cu care am venit din ţară şi din care mai avem numai vreo trei. Dacă aş fi fumat şi eu în ultimele două săptămîni… 🙂

Şi da, şi pachetul de ţigarete de aici, are acele hidoşenii expuse la vedere. Oare de ce n-or pune şi pe etichetele de alcooluri proaste etichete de avertizare? Dar pe etichetele de dulciuri, de ce nu este pus la loc vizibil pericolul de obezitate? Dar pe locurile de expus moaşte, de ce nu este expus pericolul de tîmpire a populaţiei care se tîrăşte în genunchi?

Dar şi iară dar. D’aia!

*

Am ajuns la muzeu. Spaţios, luminos (numai la intrare), atmosferă destinsă. Mergem la casele de bilete, mă uit ce mă uit şi nu mai vreau să încerc conversaţii absurde. Îl sun pe Robert, acesta vorbeşte la telefon cu o funcţionară, apoi, vorbeşte cu Silvia şi ştim ce avem de facut.

Ce să spun, mare lucru! Muzeul propriu zis costă 17 dolari de persoană, iar dacă vrei şi la expoziţia suplimentară, plăteşti 22 de dolari în total. Sunt reduceri pentru tineret, dar, nu şi pentru pensionari. Am primit etichetele care atestau ce şi cît am plătit (cerberii au verificat de cîteva ori să nu existe intruşi!) le-am lipit pe haine la vedere şi am început vizita. Am luat-o cam la întîmplare, nici nu erau indicatoare cu ce să începi şi cu ce să continui, dar, să trecem. După ce am dat roată la tot ce aveau de expus şi arătat, am priceput cam aşa ceva: muzeul de bază permanent (pentru care plăteşti numai 🙂 17 dolari) este compus din două secţii, respectiv istoria Primelor Naţiuni, pe de o parte, şi istoria zbuciumată a Canadei de cînd a descins omul alb pe aceste meleaguri şi pînă acum, în ordine cronologică, pe de altă parte. Exponate originale (puţine), diorame, foarte multe fotografii şi la fel de multe plasme cu imagini filmate; dacă aveai chef de explicaţii suplimentare puteai să ceri gratuit 🙂 căşti în diverse limbi.

În secţia Primelor Naţiuni sunt expuse piese de îmbrăcăminte şi obiecte originale folosite de indigeni, apoi mai multe machete ale colibelor şi corturilor, şi foarte multe fotografii. Pe nişte coloane verticale de lemn sunt prezentate principalele triburi şi datele celui mai recent recensămînt.

Citez din cartea menţionată anterior:

Inuiţii

„Locuitorii din Arctica sunt probabil cel mai distinct popor indigen al Canadei. Pînă de curînd li se spunea eschimoşi (mîncători de carne crudă,  n.m. tibi) deşi termenul folosit astăzi este inuiţi (singular inuit), ceea ce pe limba lor înseamnă simplu, oameni. Inuiţii depind, tradiţional, de resursele mării, în special de mamiferele marine ca balena, foca şi morsa (…) Ei străbat arii vaste din tundră pentru a profita cît mai mult de aceste resurse. Marea schimbare din viaţa lor a survenit în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi al Războiului Rece, cînd Arctica a căpătat o nouă însemnătate strategică, iar construirea aeroporturilor şi a staţiilor radar în zonă a declanşat impactul inuitului cu civilizaţia din afară, inclusiv cu angajarea remunerată. (…) Deşi mulţi inuiţi încă se mai bucură de a fi „pe teren” şi vor continua lungile lor călătorii de vînătoare de animale, de vînătoare de foci sau de pescuit, baza căminului lor este acum, satul. Mulţumită sateliţilor, televiziunii, serviciilor de telefonie, ei beneficiază de majoritatea facilităţilor vieţii moderne, deşi comunitatea lor se poate afla la mii de kilometri distanţă de centrele comerciale. Oraşele mai mari sunt deservite de curse aviatice frecvente. (…)

Primele Naţiuni

Ceilalţi locuitori originari ai Canadei, Primele Naţiuni, cum sunt ei numiţi astăzi, sunt cei care obişnuiau să fie numiţi indieni şi care, spre tot mai marea lor nemulţumire, încă mai sunt administraţi în conformitate cu Acordul Federal Indian. Deşi ei aparţin multor etnii diferite, fiecare cu limba şi cultura proprie, în zilele noastre şi-au găsit o cauză comună în a-şi afirma identitatea. Acţiunile lor politice s-au concentrat pe smulgerea controlului asupra sistemului lor educaţional de la guvernul federal şi înfiinţarea de şcoli cu control local, care să reflecte limbile şi culturile lor aparte. Rezervaţiile stabilite iniţial pentru a separa Primele Naţiuni de non-indigeni au devenit acum temeiul revendicărilor de extindere a teritoriului. Pentru mulţi etnici ai Primelor Naţiuni, acţiunea politică este privită drept cea mai bună cale de a repara unele dintre nedreptăţile trecutului, în special acelea create de un sistem de şcoli-internat care au smuls cu forţa copiii din ceea ce era considerată influenţa negativă a părinţilor şi a comunităţilor lor native.”

Ar mai fi de spus că în cadrul celor peste 3000 de rezervaţii, în care indigenii vorbesc peste 50 de limbi, sunt frecvente bolile şi alcoolismul dar sunt înregistrate din ce în ce mai des exemple de tineri care-şi continuă studiile în licee şi universităţi. Mulţi dintre indigeni au renunţat la droguri şi la violenţe. De remarcat este şi faptul că sunt mulţi artizani indigeni care produc obiecte de artă de bună calitate care se vînd cu preţuri pe măsură.

*

A doua secţie expune într-o manieră mult mai bogată, mult mai multe obiecte, costume şi maşinării de uz industrial, şi cronologia zbuciumatei istorii a dezvoltării Canadei, de la primele contacte ale coloniştilor cu indigenii, pînă în zilele noastre.

Senzaţia de încremenire în timp(uri) specifică tuturor muzeelor domină, chiar dacă muzeografii au încercat să prezinte lucrurile într-o dinamică accentuată.

Citez cît se  poate de succint din capitolul Istoria Canadei:

„Vastul teritoriu care rămăsese necunoscut aşteptînd să fie supus de europeni, era deja un complex mozaic cultural, leagănul unor popoare la fel de variate şi de bine individualizate ca şi acelea de pe Bătrînul Continent de peste Atlantic. Densitatea populaţiei era mică, să fi fost în total vreo 300.000 de locuitori înaintea  perioadei de contact cu europenii, dar toate regiunile ţării erau ocupate de oameni extrem de bine adaptaţi la resursele specifice diferitelor zone. Probabil cu vreo 20.000 de ani în urmă (…) primele fiinţe omeneşti venite să trăiască în Canada au fost vînătorii siberieni (…) care au fost urmaţi de valuri succesive de imigranţi. Printre aceştia, cu vreo 5.000 de ani în urmă, s-a aflat şi primul popor inuit. (…) În pădurile de la sud, locuiau alţi vînători, membrii triburilor Silvei. (…) Mobilitatea lor consta în folosirea acelui artefact, canoea din scoarţă de mesteacăn, lesne manevrabilă şi pe uscat. (…) În Valea St. Lawrence, irochezii au dus o viaţă mai aşezată, construind sate (…) şi cultivînd porumb, fasole şi dovlecei. (…) Erau duşmanii de moarte ai indienilor Huron, a căror seminţie au şi exterminat-o, şi intrau frecvent în conflict şi cu francezii. (…)

Primii europeni

Împuterniciţi de suveran, care le-a cerut să raporteze totul despre descoperirile lor, John Cabot (1450-1498) şi (mai apoi) Jacques Cartier (1491-1557) au intrat în istorie ca descoperitorii Canadei (…) la 24 iunie 1497. Dar. (…) Mai multe saga scandinave medievale povesteau despre aventurieri ca Leif Eriksson (de prin secolul al X-lea sau al XI-lea care au coborît din Groenlanda şi au găsit un pămînt cu viţă de vie şi lemn din belşug (…) Dar este posibil ca pescarii basci şi britanici să fi descoperit apele bogate în cod din jurul insulei Newfounland mai înainte de călătoria lui Cabot. (…)

Contactul lui Cartier cu noul continent a fost mai de durată. După ce a debarcat pe Insula Prince Eduard, (…) i-a întîlnit pe irochezi (…) lîngă actualul Quebec City. Au vorbit prieteneşte şi au glumit, dar cînd Cartier a înălţat pe ţărm o cruce uriaşă purtînd blazonul regelui Franţei, gazdele sale au declarat că pămîntul era al lor, şi nu era de dat. (…)

Pentru următoarea jumătate de secol, interesul european pentru Canada s-a mărginit la peştele cod. (…) La începutul secolului al XVII-lea, interesul francezilor pentru noul pămînt a căpătat un nou impuls – pentru blănuri.

(…) Încă o dată s-a acordat sprijin regal unei expediţii. În 1603, omul care va fi privit ulterior ca Părintele dominionului New France, Samuel Champlain (1567-1635) a primit indicaţii să supravegheze St. Lawrence (…) în 1608, Champlain a fondat o (altă) garnizoană fortificată numită Habitation, la picioarele unei stînci mari, cu vedere la St. Lawrence, într-un loc numit de irochezi, kebec, sau, îngustarea apelor, (…) care era destinată să devină capitala viitoarei New France.  Am început să pricep de ce-s francezii, atît de încăpăţînaţi să menţină în Quebec, limba franceză: nu pot uita, şi nici nu trebuie să uite, moştenirea Marelui Champlain. Şi-mi place că au spiritul războinic al irochezilor cu care s-au ciondănit încă de pe vremea lui Cartier.

Cartier a revendicat Canada pentru Franţa, în 1534, iar în 1583, Sir Humphrey Gilbert (1539-1583) a revendicat Newfoundland pentru Anglia. Timp de două secole, englezii şi francezii vor duce o incomodă coexistenţă punctată deseori de hărţuieli, piraterie şi război.”

Închei aici citarea. Este mult prea mult de spus şi nu acesta este rolul jurnalului meu. De fapt, în decursul acestui jurnal am mai amintit destul de multe dintre etapele istoriei canadiene. De ce să le repet? Oricum, cei cu adevărat interesaţi, pot apela oricînd, la atoate-ştiutoarea, Wikipedia 🙂

*

Expoziţia oaspete este intitulată ICI LONDRE şi în aceeaşi atmosferă de clar-obcur (pe care o urăsc din răsputeri) prezintă la intrare un automobil de lux (nu-mi plac, nu le ţin minte numele), apoi, în acelaşi fel de vitrine de sticlă, diverse obiecte de îmbrăcăminte, alte fleacuri, iar în fotografii uriaşe cam cît un perete, diverse scene din viaţa Londrei. Las fotografiile să vorbească în locul meu, pentru că eu am rămas MUT de uimire 🙂

Bineînţeles, şi aici turul se încheie la buticul cu suvenire nelipsit, ticsit cu absolut tot felul de fleacuri imaginabile, la preţuri neruşinat de mari. În timp ce notez pe scurt ce-am văzut în acest Muzeu, Silvia dă tîrcoale prelungite printre mărfurile expuse, doar doar, o dibui nişte cadouri pentru colegele de serviciu şi pentru vecinii la care am lăsat cheia, în caz că… Nu ne-au sunat pînă acum, deci, lipsa veştilor, veşti bune. 🙂

Read Full Post »

Satul Huron

Am oprit iar. Unde suntem? Undeva în nordul Quebecului este un loc special amenajat unde doritorii îşi pot face o idee (vagă) despre viaţa locuitorilor unei aşezări a indigenilor Huron. Locul cuprinde într-o incintă nu prea mare ca întindere, cîteva clădiri în stil tradiţional al Primelor Naţiuni. Chiar la intrare, este un restaurant, o cafenea şi bineînţeles, un magazin de suvenire, ţinut de, se putea altfel? o rusoaică. Din Israel nu mai văzusem magazine ţinute de ruşi şi jur că nu-mi era dor. În afară de aceste trei stabilimente fără de care viaţa omului alb este de neimaginat 🙂 mai sunt cîteva alcătuiri care pot da o impresie despre viaţa indigenilor pînă în urmă cu vreo trei sute de ani, cînd locurile au fost invadate de europenii hotărîţi să-i civilizeze pe băştinaşi, adică să le distrugă cultura, aşa cum au făcut peste tot pe unde au trecut ca roiurile de lăcuste pustiitoare.

Mai întîi, ghida ne-a arătat cum invocau băştinaşii spiritele pentru toate motivele imaginabile: dansul ritualic executat de un băiat şi trei fete îmbrăcaţi în costume tradiţionale, în ritmul dictat de o tobă şi o castanietă,  cam aşa cum le ştiam şi noi din filmele americane cu indieni. Un minut întreg 🙂

Piesa centrală este Casa lungă, adică un soi de dormitor comun unde mai multe familii, poate triburi întregi îşi duceau traiul în comun. Pe margini paturi, în mijloc două vetre unde se făcea focul pentru încălzit şi pentru gătit, deasupra paturilor spaţiu de depozitat unelte, canoe, proviziile de peşte afumat şi uscat, blănuri, TOT ce le era necesar pentru viaţă oamenilor de pe aceste meleaguri. Tavanul înalt avea două decupări prin care să poată ieşi fumul. Două intrări pe laturile mai scurte, încăperea avînd formă de dreptunghi unde latura mare este de două ori mai mare ca latura mică. Foarte slab luminat, pentru că aşa era pe atunci şi s-a urmărit autenticitatea. Desigur că tot aici îşi aveau adăpost şi cîinii atît de utili comunităţii.

Apoi am văzut o afumătoare de peşte şi un grătar unde peştele afumat era pus la uscat. Am văzut şi o închipuire de grădină cultivată cu vreo zece tulpini de porumb. Am văzut şi un loc ritualic unde se aduceau jertfe zeilor, probabil inclusiv sacrificii umane. Cică nu aveam voie să pozăm acest loc în semn de respect faţă de spirite, dar, am văzut chestia asta abia după ce-am tras un cadru. Dacă mă vedea Robert…

Am mai văzut două bărci lungi pe care nu m-am obosit să le trag în poză pentru că nu mi-au inspirat încredere deloc! Cîteva colibe amenajate special ca să vedem activitatea economică a băştinaşilor, o colibă care prezenta date statistice – în care eu nu cred deloc, o statuie tradiţională a unui inuit, care are şi o legendă dar încă n-am aflat care este. Atît.

Locul poate fi vizitat în maximum 20 de minute dar ghida vorbeşte şi tot vorbeşte ca să treacă măcar o oră ca să crezi că sumele pretinse la intrare chiar merită plătite. Judecaţi dv. Adult 14,50, 13-17 ani 11,50, 7-12 ani 9,50, moins de 6 ans gratuit. Activites Contes de legendes 6,50, spectacle dans 8. Dolari. De persoană. Sincer, nu m-aş mai întoarce acolo niciodată. Chiar mi s-a părut a fi un spectacol calp executat de nişte actori plictisiţi. Habar n-am dacă erau chiar urmaşii indigenilor, Robert spune că oricum sunt corciţi cu albi, cred că are dreptate. Oricum, chiar dacă cineva are o imaginaţie mai bogată şi crede că face o incursiune în trecut, privind la mîna băiatului dansator şi observînd un ceas ultramodern, se lecuieşte pe loc de iluzia călătoriei în timp.

Şi să nu uit un amănunt apropo de Casa Lungă în care trăiau la comun indigenii. Unul dintre motivele care i-au determinat pe albi să le confişte copiii şi să-i interneze în şcoli catolice, a fost devălmăşia în care trăiau bărbaţii cu femeile. Exact ca hipioţii de mai tîrziu. Pentru unii pescari sau vănători era o onoare să ofere consoarta unui oaspete ocazional sau unui vînător faimos, pe motiv asta că purta noroc la vînătoare. Limpede?

Şi apropo de fotografiat oameni fără permisiunea lor. Am întrebat şi la biserică şi la satul Huron dacă am voie să fotografiez. Să vă descriu mirarea lor că pun astfel de întrebare? Cred că Robert exagerează dar, are povestea lui un sîmbure de adevăr că paranoic NU este DELOC. Ştie el ce ştie…

Read Full Post »

Traversăm strada, mergem puţin perpendicular pe drumul principal şi nimerim exact în Cîmpia lui Abraham, cîmpul de bătaie pe care englezii au repurtat o victorie zdrobitoare asupra francezilor pentru că învinşii dormeau din greu după ce chefuiseră straşnic. Ca să vezi cum se face istoria! Recunoaştem locurile pentru că pe aici ne-a adus şi Bus City, aici am nimerit şi noi în căutarea Citadelei după ce am străbătut Promenada Guvernatorilor începînd de lîngă Castelul hotel Frontenac. Care va să zică, am devenit de-ai parcului/casei 🙂

Bate un vînt nesuferit şi vremea iute se zburleşte. Suntem păţiţi că tot pe aici ne-a prins ploaia aceea năzdrăvană care ne-a alungat în urmă cu cîteva zile cînd căutam Citadela din urîciosul Quebec 🙂 în primitorul Levis.

Norii au acoperit imediat cerul şi acum este frig de-a binelea. Tot aşezat pe o bancă aşezată pe iarbă, scriu la masa de pick nick şi iar îmi aduc aminte de imbecila lozincă afişată în parcurile copilăriei, tinereţii şi pînă în 1990, în anii maturităţii mele: NU călcaţi pe iarbă! Idioate vremuri! (de parcă acum ar fi timpuri normale)

Am revenit pe stradă şi am pornit la vale către Castelul Frontenac. Îmi aduc aminte că în faţa Parlamentului, aproape de o fîntînă frumoasă, erau cîteva corturi unde indigenii organizaseră o expoziţie.

Hai şi noi acolo. Numai că. Băştinaşii şi-au luat corturile şi s-au dus… Curat nomazi, coane Fănică 🙂

Bine că ne-a sunat Robi să ne amintească de invitaţia la mici. Da, la micii mici, adică la mititeii noştri de toate zilele festive (sau de vot pentru pesedişti) în romanica. O frumoasă legendă spune că mititeii au fost inventaţi de un cîrciumar care a rămas fără maţele în care înfăşura cîrnaţii „patricieni”. Inspirat, a ordonat ca acei cîrnaţi să fie fripţi fără maţ. Şi aşa cică, au apărut mititeii pe lume. Nu ştiu dacă este adevărat dar, tare îmi plac legendele 🙂 Probabil că mai degrabă, ca şi alte mîncăruri „româneşti” şi mititeii provin din bucătăria oriental-turcă (ca sarmalele, de exemplu).

Vorbim cu Robi, ne înţelegem cum să ne întîlnim dar, problem 🙂

Şi a fost aşa: ne-am suit în L 11 şi în loc să-l luăm spre casă l-am luat în sens invers deşi ŞTIAM că au staţie comună, dar, aşa a fost să fie 🙂 Apoi mi-am amintit că lui Robi îi este mai uşor să ne ia de la Gara Fluvială, adică de unde ne-a dus prima dată în Levis cu feribotul daaaar, nu am luat în calcul timpul. Şi după ce ne-am prins că s-a buli-tronco-nisit 🙂 încurcătura, şi ne-am lămurit că mai avem de aşteptat Rob-taxi 🙂 am dat fuguţa la o bericioaică, să nu stăm degeaba cum stau pensionarii votanţi de pesede, în parc. Oricum ar fi, aţi uitat că în lipsă de bere, riscăm să ne deshidratăm? Ori aiasta, nu se poate! 🙂 Bon. Mai înainte de bericică, am dat o raită pe la magazinele din jur. Toate ţipau în cor: SCUMP SCUMP SCUMP 🙂 Chiar nu pricep: cumpără cineva ceva vreodată, de la, (vorba lui Robi) escrocii ăştia?

Am văzut şi un inuit veritabil, cred. Sper din tot sufletul să nu fi fost un actor de prost gust. Te roooog, inuitule; fii veritabil, pleeeeeze!

Era un bărbat în vîrstă, venerabil, cu o talie de atlet, îmbrăcat în cel mai frumos costum tradiţional pe care îl avea (cred) cu doi cîini albi, superbi,  tolăniţi la picioarele sale (huski sau malamut, nu ştiu, îi confund mereu, deşi ştiu că sunt înrudiţi), cu o pălărie de vînător pe capul său cu plete colilii şi cu o puşcă gata pregătită pentru. Pentru ce? Că el acum nu mai vîna, el acum poza. Oricum, pînă să-l abordeze cineva, avea privirea aţintită în zare…

Dacă tot m-a învăţat Robert să cer voie, am cerut. Am primit încuviinţarea să-l pozez şi pînă să se răzgîndească, l-am şi imortalizat 🙂  Săracul. Să fi văzut ce dezamăgit a fost… De fapt, el se aştepta ca unul dintre noi dacă nu amîndoi să facem poze împreună cu el, ca să ne poată taxa, aşa cum am văzut că i-a taxat pe alţi turişti. Ştiţi ceva? Acum îmi pare rău că nu ne-am fotografiat împreună cu el. Poate altă dată…

Sper să fi ieşit poza, că acum tableta şi-a dat duhul şi mai pot fotografia numai cu ochii 🙂

Revin la hidratare 🙂 Berea a sosit, opt dolari un pahar mic mic mic, dar berea este rece, foarte gustoasă şi exact atît cît trebuie de gulerată. Cerem plata că se apropie cu paşi repezi ora de întîlnire cu Rob-taxi. Scoate Silvia cardul, vine fata cu maşinăria, nu merge. Înţelege fata de ce, butonează, şi acum, scăpăm de povara celor 16 dolari. Cum eu am rămas la numerar, nu pricep nimic. Tare vetust am mai rămas. 🙂

Oricum, ca să las – un ciubuc mic să nu fim băgaţi în ibric şi consideraţi NIMIC – 🙂 cer încă o bere. Vine un tip cu berea, îi ofer o bancnotă de 10 dolari şi tipul face ochii mari: pentru mine? Nu, pentru bere, spun. Şi începe tipul să sporovăiască ceva din care cu greu pricep că el nu face decît să care berea, că banii, doar la fete ajung. Săracul. Îl înţeleg. 🙂  Normal că banii ajung numai la fete. (glumesc dar, amar. Sînt sigur că acel tinerel avea nevoie de acea bancnotă). Pînă la urmă a venit fata cu nota de plată, a pricepul că nu-i cer rest şi mi-a zîmbiiiiit!  🙂

Ce vreau să menţionez este următoarea chestie: NU Quebecoşi trebuie denumiţi unii dintre locuitorii de aici. Căpoşi este numele lor.

Read Full Post »

Înainte să plecăm, Robi ne tachinează: CENTURA 🙂 Adevărul este că nici noi nu prea suntem încă, disciplinaţi. Iar suntem undeva şi ajungem undeva 🙂 Nu-i nimic, fierătania cu voce de femeie afectată – nu afectuoasă, ne scoate din impas. Acum tace, iar asta, este de bine. De fapt, Robert profită de faptul că în apropiere sunt aşezări locuite de Primele naţiuni şi de inuiţi şi vrea să ne arate măcar din goana maşinii că nu-i nici-o diferenţă între aceste aşezări şi cele locuite de omul alb.

O mică paranteză despre inuiţi. Au fost vreme îndelungată denumiţi eschimoşi dar, recent – cred, s-a stabilit că termenul eschimos este insultător întrucît se traduce prin mîncător de carne crudă. Cea ce ei şi sunt! Au adoptat termenul de inuit întrucît în limba lor înseamnă OM aşa cum ADAM se traduce în ebraică tot OM. S-au amestecat cumva agenţii de influenţă ai politically corectness aici? Habar nu am! Totuşi nu prea îmi vine să cred că în cele trei teritorii locuite preponderant de băştinaşi lucrurile arată la fel de civilizat. Sunt peste 3.000 de rezervaţii iar la început au fost probleme sfîşietoare. Albii au considerat că obiceiurile băştinaşilor sunt dezgustătoare (unele chiar erau…) după normele lor şi le-au confiscat copiii pe care i-au internat în şcoli catolice. Drame nespuse s-au petrecut o lungă perioadă de timp. Pare-se că în prezent, situaţia este mult ameliorată dar mai este mult de reparat. Robert îmi spune să menţionez că nu a lăsat-o pe Silvia rebela să arunce un chiştoc pe jos. Adevărul este că acel chiştoc ar fi fost singular în peisajul perfect curat din ţara Primelor Naţiuni.

Am părăsit autostrada şi mergem pe un drum secundar. Străbatem cîteva localităţi mici, aş spune sate. Nici-o diferenţă faţă de marile oraşe. Case curate, vopsite, zugrăvite, fără pereţi dărăpănaţi sau coşcoviţi. Pur şi simplu aşa ceva, NU există! Curat pe jos şi asta NU pentru că primarul stă toată ziua cu mătura în mînă ci, pentru că oamenii nu aruncă gunoiul la întîmplare. Curăţenia se întreţine, nu se face – decît iniţial.

GPS ştie unde suntem, Robert la fel, cred, dar eu am pierdut şirul. Ştiu numai că nu suntem pe autostradă dar, ne îndreptăm spre Ottawa unde vom ajunge cînd vom ajunge. Începe să se  însereze şi mi-e foameee 🙂

Suntem într-o localitate denumită parcă, Belmont şi în sfîrşit un panou indicator pe care scrie Ottawa 226 km. Cum pe această şosea comunală, sau drum secundar, ce-o fi, viteza maximă este de 80 km / h, avem ceva vreme de mers. Soseaua este perfect liberă. Să meargă Robert cu mai mult de 80? Exclus! Frica de TICHET asigură supremaţia legii, fără excepţie. Canada nu este nicidecum ţara lui merge şi aşa. Nu merge. Pur şi simplu, NU!

Azi şi ieri am scris de mă doare mîna. Am consumat două pixuri cu pastă pînă acum. Da’ mai am 🙂

Read Full Post »

M-am trezit pe la ora şase dimineaţa ora locală şi dacă nu mi-e somn  înseamnă că este de bine. Nu vreau să mă mai gîndesc la ora din România. N-are nici-un rost.

Brusc îmi dau seama că am mai marcat o premieră: am mers pentru prima dată într-un automobil condus (foarte bine) de Robert! 🙂  Dar gata, nu mai semnalez neapărat premierele întîlnite, pentru că devine irelevant.

Acum. Robert este la serviciu dar a promis că revine repede ca să mai încropim o incursiune, ceva, pe undeva; nu-i nici-o grabă. Timp avem destul. Silvia bucătăreşte iar, teribil de încîntată de rapiditatea cu care fierbe, prăjeşte, şi coace aragazul electric iar eu buchisesc iar la o carte apărută în biblioteca Adevărul în 2010, sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler, carte intitulată simplu, c a n a d a. Este o carte de 400 de pagini format mediu, scrisă cu litere mici mici mici şi bogat ilustrată. Conţine o cantitate uriaşă de informaţii despre această fabuloasă ţară. Voi cita cînd va fi cazul din această lucrare impresionantă.

Deocamdată încerc să-mi fac o părere despre istoria acestor tărîmuri, despre oameni, despre Primele Naţiuni locuitoare ale acestor locuri, despre inuiţi (insultător denumiţi eschimoşi), despre irochezi şi alţii, despre războaiele purtate aici, despre descoperitori, despre formarea Confederaţiei, despre problemele mai vechi sau mai actuale, dar sper să-mi păstrez obiectivitatea părerilor personale cînd voi povesti cîte ceva despre locurile vizitate. Oricum, datele istorice îmi vor fi de folos. Un lucru este cert: am plecat deseori la drum cu informaţii culese din impresiile altora dar m-am întors întotdeauna cu propriile mele impresii. Asta pentru că una citeşti şi alta vezi,  chiar dacă este vorba despre acelaşi obiectiv turistic, social, cultural, religios. De gustibus…

Nu-s prea multe cărţi în casa lui Robert. Nu are propriu zis o bibliotecă. Are mai ales cărţi tehnice, cărţi despre integrarea imigranţilor în Quebec, etc. Dar. Regăsesc cu mare plăcere cărţile pe care i le-am dăruit cu diverse ocazii, fără să fiu convins că le va citi altfel decît frunzărindu-le. Stiu că nu prea are timp. Dar. M-a pus pe gînduri o convorbire prin Skype cu el, în care-i spuneam că am de gînd să vînd la anticariat o parte dintre cărţile care nu mă mai interesează. – Le cumpăr eu şi le laşi la locul lor. – N-am nevoie de bani. Am nevoie de spaţiu pentru următoarele cărţi. – Nu pleacă nici-o carte din casa aia. Te rog! Aşa am şi făcut. Le înghesui pe cele vechi, le înghesui şi pe cele noi cum pot… Şi iată explicaţia: am regăsit printre cărţile din casa lui Robert şi Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu, Editura Art / 2008. Acolo, la pagina 89, am găsit o menţionare la pasajul Sensul exilului. De altfel, întreaga carte este plină de semne şi de notificări. Clar că a citit-o temeinic. Mă bucur enorm şi îmi notez ca următoarea carte pe care i-o voi dărui să fie Dumnezeu s-a născut în exil de Horia Vintilă. Chiar că mare este Dumnezeu şi chiar că nu se ştie niciodată de unde sare iepurele! Zîmbesc melancolic. Şi merg mai departe nu înainte de a cita măcar un pasaj:

Dumnezeu hotărăşte exilul ca şi cum ar fi cea mai bună soluţie pentru omenire! Exilul nu mai este o fatalitate, este o condiţie a identităţii noastre (…). Scriitorul israelian Itzhac Goren a ilustrat minunat această idee prin istoria propriei sale familii: pleacă în Evul Mediu din Worms, Germania, în Spania (…) În 1492 sunt expulzaţi, pleacă în Suedia, apoi în Turcia, apoi în Egipt înainte de a se aşeza în Israel. Între timp, se numiseră rînd pe rînd spanioli, suedezi, turci. Pînă şi în Israel au fost desemnaţi ca egipteni. (…) Goren insistă asupra faptului că peste tot pe unde au umblat strămoşii lui au fost numiţi după ţara din care veneau, dar niciodată strămoşii săi nu au fost identificaţi cu ţara în care se găseau.“

Read Full Post »