Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ioan petru culianu’

Anul trecut, s-au împlinit 20 de ani de la loviluţia română, iar anul viitor, se împlinesc 20 de ani de la moartea unui savant despre care prea puţini români au auzit.

Savant eminent, Ioan Petru Culianu, Nene pentru prietenii domniei sale, fără să fie în mod explicit sau implicit, implicat în activităţi politice, avea să devină extrem de activ în ultima perioadă a vieţii sale, dpdv politic. Atît printr-o serie de articole, cît şi prin implicare directă. Avea să scrie între 1989 şi 1991 – anul în care avea să fie asasinat mişeleşte – o seamă de articole care îşi păstrează chiar şi acum, o neaşteptată prospeţime, prin caracterul profetic pe care îl emană. Au fost adunate într-un volum publicat la Polirom, respectiv “ Păcatul împotriva spiritului” cu precădere în capitolul “Scoptofilia”. Nu am să mă refer aici, la cele cîteva povestioare cu caracter ficţional în care avea să prevadă în mod uluitor, atît ‘revoluţia din 89’ cît şi desfăşurarea ulterioară a ‘evenimentelor’. Am să citez cîte ceva, din aceste articole.

 Aflat în decembrie 1989, la reşedinţa viitoarei sale soacre, văzînd la televizor – prima revoluţie din lume, televizată în direct – , Culianu avea să exclame : “ în sfîrşit! […] sînt mîndru că sînt român” ! Numai că desfăşurarea ulterioară a ‘evenimentelor’ ( desfăşurare prevăzută de Culianu) , aveă să îi prilejuiască fostului director al Europei Libere, domnul Nestor Ratesh, următoarea observaţie : “lasă impresia de paradox şocant, anume al unei revoluţii fundamental anti-comuniste, care a produs un regim dominat de foştii comunişti”.

În ianuarie 1990, Culianu avea să publice în Lumea liberă,  ziarul newyorkez al emigraţiei, un articol intitulat “Viitorul României în 11 puncte” , veritabil program politic în care “ ca premise ale edificării unui nou stat democratic, cerea îndepărtarea poliţiei secrete – securitatea ceauşistă, instituirea unei puteri judiciare independente, privatizarea televiziunii […] . Ce s-a ales din aceste deziderate, ŞTIŢI.

 În februarie 1990, Culianu publică un articol în care spunea : “ România nu are cu adevărat o elită intelectuală care să asigure realmente tranziţia spre un viitor pluralist, normal […] ; în lipsa unei decizii ferme, […] România nu va putea să evite prăbuşirea într-un abis chiar mai adînc decît cel din care tocmai a ieşit” !!! . Ce siţuatie traversăm acum, ştiţi. În iunie 1990, într-un alt articol, Culianu critică în Panorama “un guvern controlat din ce în ce mai mult, de foştii comunişti”. Cam din acest moment, Culianu începe să primească ameninţări din ce în ce mai făţişe.

Culianu începuse deja să comenteze atît în convorbiri private, dar şi în faţa studenţilor săi , că România alunecă într-o situaţie arhetipală similară celei din ţările Americii de Sud, conduse de o oligarhie coruptă şi depravată. Şi lucrul acesta îl ŞTIM şi îl simţim, chiar şi acum.

Într-un alt articol intitulat “ Cea mai proastă inteligenţă” , Culianu avea să scrie : “ Aceiaşi birocraţi care au fost în fruntea terorii ceauşiste, conduc acum România către un iminent şi catastrofal faliment”. Din nou, Culianu reuşeşte să fie profetic.

Ameninţările la adresa lui Culianu sporesc; acum primeşte scrisori de la un grup autointitulat “Fiii lui Avram Iancu”. Iar după cum bine spunea doamna Monica Lovinescu, “atunci cînd se insinuează acţiuni ale Gărzii, e sigur că la celălat capăt se află Securitatea”. Din acest moment şi pînă la moartea sa, survenită pe 21 Mai 1991, Culianu avea să mai scrie 13 articole, pe acelaşi ton, chiar dacă ceva mai puţin vehement.  Acea zi are mai multe semnificaţii; atît religioase cît şi politice. Cred că le ŞTIŢI  !

 Nu am intenţionat să epuizez acest subiect; vă invit la reflecţie !

Acum, după ce au trecut cei 20 de ani brucanieni, UNDE NE AFLĂM ?

*******

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm

Read Full Post »

În 1988 deveni din ce în ce mai preocupat de ipoteze şi torii privind structura universului … dorea să exploreze opinia tot mai ferma a fizicienilor lumii, printre care şi a cîtorva premianţi Nobel, că universul poate să existe cu adevărat, într-un spaţiu multidimensional.” Pe de altă parte, în România, situaţia devenise practic insuportabilă. Lipsurile de tot felul erau îmbinate cu odele ridicate stăpînirii ceauşiste de barzi nesimţiţi şi cu anchetele la care erau supuşi cei cîţiva dizidenţi autentici. Împlinit profesional şi sentimental, Culianu simte că ar fi cazul să-şi facă vocea auzită. Momentan, pînă să preia postul de la Divinity School, împreună cu logodnica sa, întreprinde mai multe călătorii. Egipt, Spania, apoi Ierusalim unde se reîntîlneşte cu prietenul său Moshe Idel, pe care-l considera dublul său spiritual. Revenit la universitate, începe să predea un curs cu o tematică ambiţioasă : Religie şi Ştiinţă : a patra dimensiune. “Scopul final al cursului, spunea Culianu, este înţelegerea faptului că autorii creează lumi ficţionale pentru a-i dezvăţa pe oameni să  vadă cu  ochii obişnuiţi,  să vadă cum arată lumea aceasta”. Cu alte cuvinte, cu puţină îndrăzneală în gîndire, am putea înţelege că lumea reală e ea însăşi fantastică şi multidimensională. Medievalii înţeleseseră acest lucru, iar la rigoare, oamenii de ştiinţă contemporani, nu sunt decît şamanii zilelor noastre. Anul 1989 avea să aducă începutul sfîrşitului dictaturilor comuniste din estul Europei. Mai întîi, Cehoslovacia, Ungaria ăi Polonia. Tăvălugul istoriei mătură tot in cale. Ultimul bastion stalinist ? România desigur! Legăturile celor din străinătate cu ţara, deveniseră imposibile. Familia lui Culianu, aflată în arest la domiciliu, a fost izolată total. Domiciliul lui Culianu este spart şi îi sînt sustrase dischetele. Teroarea atinsese apogeul; pînă la urmă, buboiul s-a spart. Întîi la Timişoara, apoi Bucureşti, apoi în toată ţara. Culianu prevăzuse totuşi căderea acestui ultim bastion într-o povestire SF, Intervenţia zorabilor în Jormania. Absolut uimitor, aproape totul este prevăzut în această povestire, atît intervenţia unor servicii secrete, reprimarea sîngeroasă, execuţia ceauşeştilor şi chiar şi jaful sălbatic la care s-au dedat tovărăşeii ulterior. Uluitor! În ianuarie 1990, Culianu se mută într-o clădire prevăzută cu pază permanentă. Începe să publice în Lumea Libera, ziarul emigraţiei, articole în care denunţă deturnarea revoluţiei în beneficiul neo-comuniştilor. În 28 ianuarie are loc prima mineriadă. În 18 februarie sediile partidelor de opoziţie (faţă de FSN) sunt devastate de “mineri”. Culianu denunţă toate aceste abuzuri. Apare în Romania formaţiunea de extremă dreaptă PUNR şi revista securiştilor adunaţi în jurul lui Vadim Tudor – România Mare. În 24 aprilie, Piaţa Universităţii este declarată “zonă liberă de comunism”. În iunie, Culianu publică un articol în care denunţă atacurile din revista lui Vadim, la adresa cumnatului său, Dan Petrescu. Imediat,începe să primească ameninţări, atît telefonic dar şi prin scrisori. În 14 iunie, minerii năvălesc în Piaţa Universităţii şi bat cu sălbăticie pe oricine le-a ieşit în cale. Pe unii i-au snopit în bătaie pînă şi-au dat duhul. Definitiv. Iliescu le multumeste bestiilor. Presa internaţională urlă. De Culianu începe să se intereseze un personaj sinistru, G.V. Voiculescu. Culianu publicase între 1989 şi  1991, 27 de articole în care denunţase vehement noua putere ca nefăcînd altceva, decît exact ce-ar fi făcut şi Ceauşescu. Scrisorile de ameninţare vin în număr din ce în ce mai mare. Sînt oribile de-a dreptul. Primeşte telefoane de ameninţare, care pînă la urmă reuşesc să-i clatine siguranţa de sine. Incepe  să se teamă. Hotărăşte să renunţe la articole. Prea tîrziu. Începe să fie urmărit la început discret, apoi ostententativ, aproape în permanenţă. Deşi proiectase mai demult o călătorie în ţară, o amînă. Primeşte ameninţări din ce în ce mai dese, multe dintre ele venind de la membrii Gărzii de Fier, dar aşa cum bine spunea Monica Lovinescu, atunci cînd auzi despre gardă, ştii sigur că la mijloc este securitatea. Marţi 21 mai, Culianu ţine un curs de la 10 la 11,30. Expediază nişte pachete. Apoi merge în biroul său, a dat un telefon la un număr pe care îl primise de la un necunoscut, merge la toaletă şi acolo este împuşcat. În cap. O execuţie în cel mai pur stil kaghebist. Ancheta, nu va avea nici-un rezultat. Cine a dorit atît de tare dispariţia acestui savant ? Mister. Un mister la fel de adînc şi de tulburător ca misterele pe care încerca el să le smulgă Universului. În urma sa rămîne o operă cu adevarat impresionantă, atît ca întindere, dar mai ales ca valoare academică. Ticăloşii pe care i-a denunţat vehement, sunt bine mersi.

Read Full Post »

     La sugestia unui foarte bun prieten (din) virtual, am citit o carte excepţională “Eros, Magie şi Asasinarea Profesorului Culianu” / Ted Anton / Polirom / 2005. Văzînd că încerc să deslusesc cîte ceva despre opera acestui savant, Teofil, căci despre dumnealui este vorba,  m-a îndrumat către această minunată carte. Am mai citit despre Culianu şi alt volum, “Ioan Petru Culianu – Omul şi Opera” / Polirom / 2003, o culegere de texte scrise de oameni care l-au cunoscut, oameni cu care a lucrat, rude şi prieteni, dar cartea lui Ted Anton este cu adevarăt necesară celui care vrea să pătrundă în intimitatea operei şi a personalităţii savantului Ioan Petru Culianu.

     Profesor la Universitatea DePaul din Chicago (la data apariţiei cărţii) Ted Anton a întreprins pentru a scrie această carte, de-a lungul a cinci ani, călătorii în Statele Unite, România, Italia, Olanda sau Franţa, beneficiind în acest scop de o bursă Fullbright, iar apoi de alta, acordată de The Fund of Inverstigative Journalism. A adunat sute de mărturii de la cele mai diverse categorii de persoane, atît dintre admiratori ai lui I.P.Culianu, dar şi detractori (sunt şi dintre aceştia, destui).

     Cu remarcabil talent, profesorul Ted Anton reface itinerarul biografic şi academic al profesorului Culianu de la naşterea sa într-o familie de vază a Iaşului, cu un arbore genealogic documentat pe sute de ani, trecînd prin etapele de copil, şcolar, student, bursier al statului italian, profesor, colaborator al lui Eliade şi pînă la asasinarea sa. Ca într-un veritabil roman politist, Ted Anton reface acest itinerar în cronologie inversă, începînd cu ziua crimei, 21 Mai 1991, încercînd ca un veritabil detectiv să treacă în revistă toate împrejurările care ar fi putut să se constituie în motive ale asasinatului. Încă de la începutul anchetei poliţieneşti, au apărut nenumărate semne de întrebare, poliţiştii au acţionat cam fără tragere de inimă, au avansat  inclusiv ipoteza absurdă a sinuciderii, campusul fiind străbătut de zvonistica atît de bine cunoscută pe meleagurile româneşti, deşi tragedia s-a petrecut la Chicago.

     Intrînd în biografia propriu-zisă a lui Culianu, sunt evocate rădăcinile greceşti ale familiei acestuia, refugiul familiei sale din calea oprimării otomane în Moldova, faptul că bunicul său, Neculai Culianu, rector intre 1880 şi 1898 al Universităţii din Iasi, este unul dintre fondatorii Societăţii Junimea, faptul că familia acestuia se înrudea sau era în relaţii de prietenie cu personalităţi ca Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Mihail Sadoveanu. Autorul pune în evidenţă diferite aspecte ale istoriei României, pentru a familiariza cititorul cu evoluţia unor evenimente. De exemplu explică în ce circumstanţe a apărut la Iaşi, Garda de Fier, asasinarea lui Codreanu, rebeliunea legionară, politica lui Antonescu, abdicarea regelui Mihai, instalarea comunismului în România. 

     Născut în 5 ianuarie 1950, în plin regim bolşevic, Culianu avea să fie crescut de trei femei, mama sa, sora ei şi o dădacă, călugăriţă trăitoare în lume, “pentru că în lume este cel mai greu”. O admira pe sora sa mai mare, Tereza (Tess) care în prezent îngrijeşte colecţia Polirom dedicată lui Culianu. De mic a dat dovadă de dragoste pentru cărţi, iar dădaca sa îl învaţă cîte ceva despre religie, în plin deşert religios comunist. Este un elev eminent şi absolvă liceul ca şef de promoţie. Spunea „Intr-o bună zi, am să fiu un profesor celebru în Occident„.

     În 1967 pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Limbă şi Literatură Română. Este un tînar retras, dedicat cu totul studiului. De la cîţiva colegi îşi procură cîte ceva din literatura prohibită în acele vremuri : Ionesco, Cioran, dar în mod special, Eliade. Se hotărăşte să studieze istoria religiilor, interzisă în România. Studiază in particular sanscrita. Duce o viaţă de ascet hindus, hrănindu-se doar cu lapte şi miere. Este interesat de operele lui Marsilio Ficino şi Giordano Bruno.

     Acum va pune bazele operei sale de mai tîrziu, “Eros şi Magie în Occident” , sub forma unei teze de licenţă. Ratează o bursă pentru studiul Cabalei în Israel. Îi scrie lui Eliade, şi culmea! primeşte răspuns! Sigur că nu putea sa scape tendinţelor de racolare. Ca să se sustragă insistenţelor securităţii, devine membru de partid. Primele şicane se ivesc la orizont. Pentru început, revista la care publica încă din 1967, îi respinge fără explicaţii articolele, editura Eminescu nu îi mai publică un volum de povestiri, deşi era deja cuprins în planul editorial, etc.

     După absolvirea facultăţii cu media cea mai mare – 9,89 – se înscrie la o bursă acordată de guvernul italian. O obţine şi după nenumărate peripeţii, ajunge în Italia. Tocmai la timp, pentru că alternativa din ţară, ar fi fost să o facă pe profesoraşul, undeva într-un colţ obscur de provincie.

Read Full Post »

S-a născut în 1947 la Tg. Neamţ. Vorbeşte româneşte cel puţin tot atît de bine ca mine şi ca dumneavoastră. Se numeşte Moshe Idel, şi astăzi este cel mai strălucit interpret al misticii ebraice. Un savant şi un om extraordinar, a cărui operă a revoluţionat deja toate cunoştinţele noastre despre  Kabbalah, tradiţia mistică (despre ) care (ştim că) se manifestă în diferite şcoli şi curente începînd de prin secolul al X-lea al Erei Comune. De ce e importantă mistica iudaică ? Marele semiotician şi romancier Umberto Eco, care preţuieşte în mod deosebit opera lui Idel, şi-a scris ultimul roman, Pendulul lui Foucault, plecînd de la Kabbalah şi în special de la autorul pe care pînă la Idel nimeni nu-l studiase în profunzime : misticul sefard (evreu spaniol) Abraham ben Samuel Abulafia, din secolul al XIII-lea. În mod interesant, computerul din roman, care de altfel este un personaj, e numit în joacă “Abulafia”. El efectuează permutarea literelor alfabetului după un procedeu kabbalistic. Or, permutări ale unor elemente în numar finit sînt unul dintre secretele naturii : codul genetic din ADN se obţine prin miliarde de miliarde de permutări a numai patru elemente, limbajul e o permutare de sunete (ori litere) ; însăşi moda, dupa cum a arătat încă din 1937 savanta Agnes Brooks-Young, e o permutare de forme de la “evazat” la “strîns”; ca să nu mai vorbim de formele din natura care, după celebra descoperire făcută de biologul scoţian D’Arcy Wentworth Thompson în 1917, sînt şi ele permutări ale unor “arhetipuri” : craniul omului e o transformare a  craniului cîinelui prin modificarea unui sistem de axe, iar o specie de peşti se obţine “matematic” dintr-alta prin schimbări asemănătoare … Iată de ce mulţi savanţi de astăzi sunt fascinaţi de Kabbalah, după cum indică şi cazul lui Umberto Eco; pentru că în Kabbalah asistăm prima data la ideea ca întregul Univers este rezultatul unor permutari efectuate asupra unor elemente în număr finit. Cum a ajuns Idel cel mai mare cunoscător şi interpret al Kabbalei ? La Universitatea din Ierusalim, precedesorul lui Idel, profesorul Ghershom Scholem, a adunat patruzeci de mii de manuscrise ebraice răspîndite în lume , din Rusia în Spania şi din Polonia în Palestina. Cîteva mii de manuscrise au fost adunate şi la New York, în biblioteca celebrului Seminar Teologic Evreiesc, înfiinţat de Solomon Schehter ( 1848-1915), unul dintre cei mai mari promotori ai religiei iudaice în America. În aceste biblioteci şi în multe altele, din Catalonia pînă în Toscana, Idel a parcurs zeci de mii de manuscrise. Astăzi este singurul om din lume înzestrat cu această cunoştinţă, pe care nimeni înaintea sa n-a avut-o. Pe baza ei, Idel a adus atît de multe corectări vederilor lui Ghershom Scholem, un savant încă venerat de mulţi în întreaga lume, încît a provocat reacţii puternice din partea partizanilor profesorului de curînd decedat. în Israel, mediile au luat apararea lui Idel; în timp ce generaţia mai în vîrstă îl acuză de colaborare pînă şi cu … diavolul, generaţia de mijloc şi tinerii, i-au ţinut partea. Idel a triumfat în cele din urmă, devenind astăzi mai cunoscut în Israel decît Kabbalah însăşi, care rămîne studiată de puţini. Moshe Idel s-a născut în Munţii Neamţului şi vorbeşte limba română. Plecarea sa din România, în 1963, este un eveniment cu semnificaţii multiple. Şi eu, şi cititorii mei vom spune spontan : Ce noroc a avut Idel să scape din România ! Dar oare de ce trebuie să spunem aşa ? De ce oare România n-ar fi avut, şi n-ar avea, nici o şansă ca în ea să crească, să prospere şi să producă oameni ca Moshe Idel,un exemplu în faţa întregii lumi? Pentru că este evreu ? Dar Moshe Idel, o repet pentru a treia oară, s-a născut la Tg. Neamţ şi vorbeşte româneşte. Oare asta nu este de ajuns pentru a fi român ? E oare o chestie de religie ? Nu, de vreme ce comunismul persecută religia, dar chiar şi fără comunism oameni religioşi nu prea sunt în România, în afara “cadrelor” Bisericii – şi mulţi dintre aceia nu sunt nici ei. Atunci de ce ţine “românitatea” ? De lichelism, de laşitate, de mizerabilă şi masochistă viclenie ? Străbunii mei erau greci care s-au refugiat din Trapezunt, din cauza persecuţiilor turcilor la 1730. Nimeni n-ar îndrăzni să spună astăzi că sunt mai puţin român decit Ilici Iliescu; familia mea i-a dat pe Neculai Culianu şi pe Petru Bogdan. Singurul care ar putea să spună că nu sunt român, sunt eu însumi. Dar atunci, de ce unii ar îndrăzni în schimb să afirme că Moshe Idel n-ar fi român ? Eu cred că singurul care poate alege între a fi sau nu român este Moshe Idel însuşi.Dacă s-a născut în România şi vorbeşte româna, pentru români el este român. Şi ar fi, pentru toţi românii dacă Moshe Idel ar accepta să fie român. Asta ar fi o mai mare mîndrie pentru ţară decît dacă neocomuniştii de la putere s-ar hotărî să emigreze. Pentru că ar arăta voinţa României de a deveni o ţară civilizată, care-şi cinsteşte cetăţenii şi le dă posibilitatea de a cuceri cele mai mari înălţimi ale ştiinţei. Atîta vreme cît noi continuăm să ne gîndim ce noroc a avut Moshe Idel de a pleca din România, în loc să fi fost firesc, pentru el însuşi şi pentru noi toţi, să plece şi să se întoarcă după plac, România rămîne un infern pe care trebuie să-l evităm şi să-l demascăm cu toate forţele noastre. Pînă cînd nu se va mîndri că a avut norocul ca Moshe Idel să se nască în  Munţii Neamţului, România va rămîne un pămînt îngust, strîmt şi barbar, din care puţine valori vor avea în continuare norocul să fugă, dar care le va sufoca în continuare pe toate celelalte, ca un inexorabil nisip mişcător.

 Articol publicat de Ioan Petru Culianu în Lumea Liberă nr. 106, 13 octombrie 1990.

Singura deosebire de atunci şi pînă acum, este că de trei ani încoace, cei care sunt PRIGONIŢI nu mai trebuie să fugă, pot pleca legal din România. Este plină lumea de Moshe Idel în devenire, care în România n-au nici-o şansă de afirmare. Remember ce spunea un personaj politic, despre votul românilor din străinătate ? Metehnele vechi ale neotovarăşilor se menţin.

Read Full Post »

O frumoasă şi desigur, fericită coincidenţă, face ca astăzi să fie atît ziua de naştere a marelui semiotician, filosof şi scriitor de mare anvergură, Umberto Eco (n. 1932 – Alexandria / Piemont), dar şi a lui Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor şi scriitor de origine română (n. 1950 – Iaşi). Opera ambilor autori, pe care i-a legat şi o frumoasă prietenie, este de cea mai mare însemnătate academică. Amîndoi s-au bucurat de compania, preţuirea şi pe alocuri de colaborarea cu alţi iluştri reprezentanţi ai mediilor academice internaţionale de vîrf, printre care enumar la repezeală pe Mircea Eliade, Moshe Idel şi desigur alţi savanţi de notorietate. Nu este de competenţa mea să fac o evocare calificată şi exhaustivă a acestor savanţi. Doresc numai ca, din postura de admirator necondiţionat, să fac o scurtă dar binemeritată evocare, a ambilor valoroşi intelectuali.

Umberto Eco, intrat în conştiinţa publicului larg, în special prin romanul, Numele trandafirului, este şi autorul unor altor romane de mare prestigiu, cum ar fi Pendulul lui Foucault, Misterioasa flacără a reginei Luana, Insula din ziua de ieri, Baudolino. Are nenumărate studii de specialitate şi articole, multe dintre ele adunate în volume cum ar fi, Kant şi ornitorincul, Limitele interpretării, În căutarea limbii perfecte, Memoria vegetală şi multe altele. În anul 2005, a fost ales pe poziţia a II-a, între primele 100 mari personalităţi culturale ale omenirii – in topul revistei Prospect, iar în anul 2008, pe poziţia a XIV-a a aceluiaşi top.

Ioan Petru Culianu, practic necunoscut publicului român pînă în 1990, este autorul unei opere de largă întindere intelectală, dacă judecăm fie şi numai prin prisma faptului că viaţa i-a fost curmată brutal, în plin avînt creator, la vîrsta de nici 42 de ani. Amintesc în treacăt, măcar cîteva dintre titlurile operei sale :   Eros şi magie în Renaştere.1484, Călătorii în lumea de dincolo, Gnozele dualiste ale Occidentului, Dicţionar al religiilor ( împreună cu M. Eliade), Arborele gnozei, Păcatul împotriva spiritului, sau romane de predicţie cu parfum de SF cum ar fi : Pergamentul diafan, sau Jocul de Smarald ( împreună cu Hilary Wiesner – logodnica sa ).

Ambii au avut preocupări în domeniul ezoterismului. Culianu a abordat acest subiect incert cu mult curaj, eventual riscîndu-şi cariera academică, iar Eco ceva mai prudent, abordînd acest subiect delicat cu precădere în romanele sale. Despre acest subiect, cred că vom mai vorbi; într-o postare viitoare.

https://tiberiuorasanu.wordpress.com/page/6/

https://tiberiuorasanu.wordpress.com/page/7/

Read Full Post »

« Newer Posts