Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ioan t morar’

Este sîmbătă, Robi are în sfîrşit puţin timp liber, şi ce să facă şi el, se pune iar, la dispoziţia babacilor, pe post de Rob-taxi. Ştiam de aseară că ar cam trebui să plecăm de-acasă măcar pe la ora nouă a.m. Pentru mine n-a fost deloc prea greu. În sfîrşit, pornim. Pornim dar, nu chiar aşa, brusc. Mai întîi,  staţionăm. Şi staţionăm. Şi staţionăm deşi suntem la bordul încăpătorului Volvo, avem cam tot ce ne-am propus să luăm cu noi dar, stăm pe loc. Şi stăm şi stăm şi stăm, pînă cînd Silviei îi pică fisa şi se atîrnă de centurăăăăă 🙂 Robi zîmbeşte, mă pun şi eu în chingi şi pornim.

Unde mergem? Ca de obicei, pentru mine este mister total. Tandemul se sfătuieşte şi decretează: cascadă. Ok, cascadă să fie.

Cînd am auzit că Tandemul vorbeşte despre cascadă, am crezut că este vorba despre cascada de lîngă Levis, probabil cea prin care rîul Chaudiere, se varsă în Fluviul St. Lawrence. (eram în eroare, vărsarea este mult mai departe) Dar cînd am văzut că ne îndepărtăm de oraşul Levis, am crezut că n-am auzit bine pentru că, aşa-i pe lumea asta: văd destul de bine dar, am cam rămas fudul de urechi. Cum asta este moştenirea mea de la tata, odihnească-l Domnul în pace, n-am de ce să mă plîng; mă comport şi eu, ca doamnele: aud numai ce vreau, cînd vreau şi, numai dacă ce aud, îmi place 🙂

Ne căţărăm iar pe Pont Laporte; este podul de beton pe care deja am mers de cîteva ori către Quebec, îl ştiu, ştiu şi cîte ceva din împrejurimi, dar, cînd aud ALMA, ciulesc urechile. Alma? Stai bre, că Alma, a fost o căţeluşă doberman a unui fost coleg de-al meu, dar, nu prea cred că Tandemul are de unde să fi ştiut de această Alma. Deci? Repet iar, ador acest cuvînt care le stă în gît, lingviştilor scorţoşi 🙂 Deci. Punct şi de la capăt.

Alma? Din mulţimea de panouri indicatoare care se perindă prin faţa noastră, unul se tot repetă: Saquenay / Alma. Aha, zic în sinea mea, mergem la o localitate, Alma, unde este o cascadă. Tandemul sporovăieşte, eu privesc pe geam pentru că nu aud nimic (sau aproape), Şoseaua este dublă, două fire pe sens, iar relieful obligă cele două panglici de beton să se depărteze uneori una de alta, pînă nu se mai văd deloc, apoi, ca după o regăsire, se reîntîlnesc. Vedem în faţă un munte, la care spune Robert, amatorii de ski, vin buluc. Mă bucur pentru ei. Şi mai spune Robert că pînă acum opt ani, era numai o panglică de beton pe aici, cu numai cîte un fir de circulaţie pe fiecare sens. Iată în dreapta, Pădurea care aparţine de Facultatea Forestieră. Suntem în ţara afinelor. De fapt, traversăm Parcul Naţional de la Jackue Cartier. O victorie a ecologiştilor, dacă am înţeles bine.

Şi pe stînga şi pe dreapta, începem să vedem o salbă de lacuri. Ce n-am prea văzut pînă acum, sunt localităţi, pentru că se pare că traversăm în aceste momente, o parte a provinciei Quebec slab populată. De fapt, întreaga Canadă este subpopulată, cei 35 de milioane de locuitori, ocupînd o suprafaţă de 10 milioane de kilometri pătraţi!

Relieful este muntos şi foarte bine împădurit. Pare că suntem în sălbăticie dar, nu este deloc aşa. Stîlpi de înaltă tensiune traversează peisajul şi se ştie că unde sunt reţele de electricitate, sunt musai şi aşezări umane. Pe ambele părţi ale şoselei, garduri metalice se întind pe zeci de kilometri încercînd să împiedice fauna să pătrundă pe şosea. Dacă totuşi se produce o astfel de coliziune, eşti obligat să suni imdiat la poliţia de transporturi. Imediat!

La un moment dat, gps-ul spune să cotim la stînga şi cum nu vrem să ne rătăcim, aşa şi facem 🙂 Am intrat pe un drum secundar, un fir de circulaţie dus şi un fir întors, destul de anemic circulat, dar nu pustiu. Din nou, lacuri mai întinse sau mai mici îşi fac apariţia de-a lungul drumului. Şoseaua este extrem de bine întreţinută şi la un moment dat, avem şi aici, exemplul de bună gospodărire: după bine cunoscutele plăci avertizoare, suntem opriţi de un nene îmbrăcat într-un costum de lucru, galben cu portocaliu, şi puşi la aşteptare. Se circulă pe un singur fir, pentru că aici se desfăşoară lucrări de abilitare pe cîţiva kilometri. După circa 10 minute, o maşină antemergătoare se pune în faţa micului convoi format din vreo 10 autoturisme şi ne croieşte calea printre jaloane şi printre utilajele care lucrează susţinut.

Trece pe lîngă noi o camionetă în care este încărcat un snowmobile iar Robert, nu scapă prilejul să ne spună că aceşte maşinării au fost inventate chiar în Canada, de un inventator pe numele său Bombardier, cel de la care a şi preluat numele, celebra companie de utilaj de transport, şi nu numai.

Încep să apară şi primele localităţi. Înşiruite de-a lungul şoselei, vile frumoase etalează prosperitate şi hărnicie. Sunt mici localităţi în care locuitorii sunt axaţi pe agricultură şi pe creşterea animalelor dar, nici aici nu  lipsesc de la marginea localităţilor, firmele care oferă tot felul de lucruri, de la ciment şi cherestea pînă la obiecte casnice sau autoturisme.

Observ un lucru interesant, şi anume că baloţii de paie sunt protejaţi cu folie de plastic! Casele sunt construite din lemn (de cedru, spune Robert) din piatră sau – mai rar – cărămidă, sau o combinaţie între acestea. Toate sunt parter plus un etaj, deosebindu-se între ele numai prin mărime, stil arhitectural şi colorit. Împreună, dau iar, aceeaşi senzaţie de civilizaţie pe care am observat-o peste tot pe unde am umblat. Sigur că mai sunt şi excepţii dar, nu despre ele va fi vorba în jurnalul meu. Sînt sătul de mizeria de acasă, nu-mi mai trebuie şi aici.

Ia te uităăă! Într-una din aceste mici localităţi, se organizează Campionatul Mondial de petancă, joc specific regiunii Provence, joc despre care am citit în cartea domnului Ioan T. Morar, Şapte ani în Provence. Spune domnul Ioan T. Morar că jocul de petancă are origini îndepărtate chiar pînă în Egiptul antic, a şi fost interzis perioade lungi de timp, a fost prezent în perioadele de interdicţie în curtea unor mănăstiri, poveşti savuroase. Dar, regulile actuale ale acestui joc au fost stabilite în Oaşul provensal, La Ciotat, locul de adopţie al domnului Ioan T. Morar. Dacă înainte vreme, jocul permitea lansarea bilelor din mers sau alergare, iar asistenţa stătea cu rare excepţii în picioare, în 1907 s-a făcut o excepţie pentru un sportiv celebru, Jules dit le Noir, care avînd nişte afecţiuni la picioare, trebuia să stea tot timpul aşezat. Proprietarul terenului de joc, privindu-l pe Jules cum arunca bilele aşezat pe scaun, a avut ideea ca „toată lumea să arunce bilele stînd pe loc, într-un cerc, avînd picioarele lipite. Ceea ce în provensală se apune ped tanca. Aşa s-a născut numele noului joc.”

Bineînţeles că şi petanca are rolul său în vechea rivalitate dintre La Ciotat şi Lyon, care la rîndul său, pretinde întîietate 🙂

Şi da, internetul confirmă: Campionatul Mondial de petancă 2018 a fost cîştigat de Franţa care s-a impus cu 13-7 în faţa Marocului, în satul Desbiene, Canada, în urmă cu numai o săptămînă.

La un moment dat, vedem pe ferestrele automobilului un lac atît de mare, că poate fi lesne confundat cu o mare. Este Lacul St. Jean. Am depăşit localitatea Alma, am trecut prin Chambord, care-mi aminteşte de castelele de pe Valea Loirei, apoi, intrăm într-o mică localitate, Val-Jalvert, şi după foarte scurtă vreme, oprim într-o parcare de unde se vede o clădire, pe care tonează o inscripţie: Pavilion D’accueil. Ce căutăm aici?

Reclame

Read Full Post »

Am internet da’ n-am 🙂 Tare-i grea tehnologia asta! Mi-a lăsat Robert un telefon dăştept ca să am internet pe tabletă da’ habar n-am cum să manevrez dihania. Aştept să vină Silvia de la piaţă că ea se pricepe ceva mai bine la maşinăriile astea inteligente. Eu am rămas la un nokia antic care nu ştie decît să vorbească şi parcă parcă să facă poze. Nu vreau să ajung şi eu ca zombii ăia care merg pe stradă cu ochii ţintă în ecran. Nu-s încă chiar în halul ăsta de dependent, slavă Domnului!

Am intrat dimineaţă o leacă pe politeia, pe aktual 24, pe g4media, pe Marginalia, pe fb şi văd că acasă răboiul penalilor cu justiţia a căpătat accente dramatice. Au apelat mişeii la toată artileria grea, la firme din america plătite cu bani grei, asta pe lîngă israelienii aceia. Încep să întrevăd ce sume colosale de bani au pus nemernicii în mişcare ca să distrugă statul de drept în România, că tot începuse justiţia de bine de rău, cătinel cătinel, să lupte cu mizerabilii corupţi şi să-i mai bage pe unii la puşcărie, unde le este locul. Cică ne pregătim să preluăm preşedinţia UE. Ha! Cu cine să preiei şefia UE? Cu gaşca asta de agramaţi ticăloşi şi obedienţi penalilor? Chiar nu înţeleg de ce vor unii să facă România de ocară tocmai acum cînd avem cea mai bună poziţie din istorie prin apartenenţa la coloana vertebrală a lumii civilizate, reprezentate de UE şi de NATO. Astfel vor ei să celebrăm centenarul? Nu pricep şi basta! Sau poate că asta merităm?

Azi este prima zi mai răcoroasă, semn că vara s-a încheiat şi începe toamna 🙂

Ia să ne mai descreţim o leacă. Citesc (de fapt recitesc) Şapte ani în Provence, autor Ioan T. Morar, o carte scrisă cu suflet de un român exasperat, care s-a autoexilat în oraşul La Ciotat, din Provenţa. Autorul descrie oamenii, obiceiurile, locurile; face dese incursiuni în istoria şi în cultura provensală şi nu numai. O carte extem de interesantă.

Şi ajunge uşurel uşurel, la faptul că în Provence, oamenii trăiesc mult mai mult decît în alte părţi, ajungînd frecvent centenari, sau pe aproape. Şi povesteşte cu umor o întîmplare adevărată. Citez: ”Există, cred, o singură categorie de oameni care nu se bucură de longevitatea altora. Cei care cumpără case sub forma denumită en viager. Adică omul face contract pe casa unui bătrîn (sau a unui cuplu de bătrîni) plăteşte un preţ iniţial numit buchet , cam jumătate din valoarea casei, apoi, lună de lună, vînzătorul se bucură de renta viageră pînă închide ochii. Vă daţi seama că, oricît de plin de intenţii bune ar fi cumpărătorul, abia aşteaptă să intre în posesia casei.

Un astfel de caz a ajuns celebru în Franţa, în oraşul Arles, prin faptul că acolo a stat şi a pictat printre alţii, Van Gogh.

În 1965, pe cînd avea 90 de ani, o femeie singură, fără moştenitori, îi vinde casa notarului ei, în vîrstă de 47 de ani, cu o rentă lunară de 2.500 de franci. Ce s-o fi gîndit notarul: cît să mai trăiască femeia? Încă zece ani? Fie, dar după aceea rămînea cu casa. Nu a fost chiar aşa. Notarul a murit în 1995, la 77 de ani, iar soţia lui a continuat să plătească renta, pînă la moartea bătrînei.  (…) Jean Louise Calment, bătrîna respectivă a murit pe 4 august 1997, la vîrsta de 122 de ani, 5 luni şi 14 zile! A fost cea mai în vîrstă persoană nu doar din Franţa, ci din lume, cu acte doveditoare.”

Cum s-ar spune, viaţă cusută cu aţă 🙂

Şi tot în cartea domnului Ioan T. Morar am găsit un citat dintr-un autor de care n-am auzit pînă acum, Jean Giono, născut în Provence în 1895, care explică perfect esenţa lumii în care trăim: “Ce-ţi trebuie pentru a reuşi? Bravură? Încăpăţînare? Şansă? Geniu? NU: mediocritate. Ceea ce face mediocrul e un produs care se adresează unui număr foarte mare.”

Are perfectă dreptate. Priviţi cît de imbecili (şi imobili) pentru că mediocri, sunt marii conducători ai lumii contemporane care nu văd cum o mînă de derbedei politici iliberali, mai mult sau mai puţin autocraţi, distrug încet dar sigur, valorile civilizaţiei occidentale.

Mai ştii? Este posibil ca peste cîteva secole, istoricii să consemneze că democraţia liberală a fost un experiment fantezist… Apropo de politică. Am mai găsit un citat din alt autor necunoscut mie, Marcel Pagnol, tot provensal: ”Toată lumea gîndea că este imposibil. Dar a venit un imbecil care nu ştia asta şi a făcut să fie posibil.” Chestia asta se poate interpreta în fel şi chip.

Read Full Post »

Șapte ani de autoexil. Despre asta este vorba în această carte apărută recent, la Polirom. Dar nu numai. Scriitorul Ioan T. Morar explică de ce și mai ales cum a reușit ca după autoexilare, să se integreze în acest tărîm mirific, Provence, în apropiere de Marsilia unde a fost numit consul și destituit în mod abuziv, parcă de guvernul Ponta. În fine.

Despre altceva este vorba în această carte frumoasă, cinste cui a scris-o. O spune chiar autorul în ceea ce denumește precauțiune, chiar înainte de primul capitol: ”această carte e alcătuită în mare parte din texte publicate în revista Orizont în perioada 2014-2018. Paradoxal, totuși, nu e vorba de un volum alcătuit din articole, ci de texte care din capul locului au fost scrise cu gîndul la o carte despre Provence. (…)”

Tot autorul explică foarte bine aproape de finalul cărții ce anume l-a îmboldit: curiozitatea. ”Dacă ești curios, e destul să ieși din casă. Aici, în Provence, dai peste fire care spun povești și te duc la alte fire, la alte povești, la alți oamneni, la alte obiecte și locuri, sub același cer de un albastru ireal, care a atras atîția pictori.”

Autorul ne poartă cu gîndul pe strazile orașului în care a ales să trăiască, La Ciotat, ne face să vedem cu ochii minții mai multe localități din Provence, fiecare cu istoria sa și cu oamenii săi minunați, ne face cunoștință cu diverse personalități ale vieții culturale, ne povestește despre foarte mulți români care și-au construit cariere de succes pe aceste meleaguri, ne descrie peisaje diverse, ne plimbă printre dealurile doldora de viță de vie și de măslini, ne descrie obiceiuri și tradiții locale, pe scurt o mulțime de lucruri utile.

Este cartea unui dezrădăcinat care este adoptat de o altă țară, o altă cultură și care luptă cu neliniștile sale și a familiei sale în efortul de a se integra printre noii săi concetățeni.

Am aflat foarte multe despre vinul roze, noua vedetă a oenologiei, vin pe care l-am descoperit cu vreo zece ani în urmă chiar acasă la el, în Franța și pe care nu l-am mai părăsit  🙂  Am aflat și ce simbolizează un medalion pe care îl port neîncetat de la nunta noastră de argint (2001). Habar nu aveam că medalionul meu pe care sunt reunite o cruce, o ancoră și o inimă reprezintă Crucea de Camargue simbolizînd credința, speranța, și caritatea, simbol care-i asociază pe pescari, pe gardieni (păzitorii de tauri, și pe cele trei Marii, surori (sau ucenice) ale lui Iisus, venite cu o corabie în Camargue.

Și pentru că ultimul capitol este preponderent alcătuit din articole despre vin și crame mai mult sau mai puțin celebre, am aflat și de unde provine cuvîntul damigeană! Cuvîntul provine de la regina Neapolelui reine Jeanne, care s-a adăpostit în timpul unei furtuni în casa unui sticlar din  locul denumit Saint Paul la Galline și care regină a vizitat atelierul sticlarului care, emoționat, a tot suflat pînă a făcut un recipient de zece litri. Văzînd admirație în ochii reginei, omul a vrut să numească noul produs Reine Jeanne numai că aceasta dînd dovadă de modestie a refuzat spunînd că ar fi mai potrivit ca nume Dame Jeanne. Apoi sticlarul a învelit damigeana într-o împletitură de nuiele și așa a rămas!

S-a integrat Ioan T Morar? Da! O spune cu mîndrie dar și cu emoție chiar autorul, mărturisind cu sfială după ce a cîștigat premiul întîi la Festivalul Internațional de Poezie Partajată, fiind primul cîștigător care nu are limba maternă franceza sau provensala: ”nu, nu am scris rîndurile acestea ca să mă laud. Premiul din La Ciotat nu este chiar Nobelul pentru literatură, știu asta. Dar este o diplomă care atestă că mi-am găsit în La Ciotat un loc pe care scria numele meu.”

 

 

Read Full Post »

          Se poate imagina paradisul terestru ? Desigur ! Mai mult decât  atât, se poate vizita! Probabil că există câte un paradis imaginabil pentru fiecare dintre noi. Sau poate chiar mai multe. IT Morar nu pretinde să fi vizitat chiar paradisul. Ne spune numai că a ajuns “la un pas de Paradis : Noua Caledonie”. Un paradis destul de ancorat în real, din moment ce în 2014, locuitorii săi vor trebui să se pronunţe prin referendum : independenţă, sau teritoriu francez ? Dar până atunci mai e, aşa că, deocamdată baştinaşii  au de tranşat o altă dilemă mult mai veche : “dacă o parte a omenirii se trage din Adam şi Eva, în cultura Kanak […] tatăl omenirii este Tea Kanake […] : în zorii lumii, luna îşi depune dintele! pe o stâncă apărută din oceanul originilor. Sub efectul razelor sale, dintele se descompune, se sfarmă. Din bucăţelele dintelui lunar, apar primele fiinţe vii.[…] Din aceste fiinţe  primordiale s-a născut Tea Kanake”. Cine are dreptate ? Ei, băştinaşii, sau adepţii Vechiului Testament ?

            Aici, la capătul lumii, consulul englez nu se sfieşte să fie şi seful unei agenţii de voiaj şi nici nu mai pare chiar de mirare dacă în parcarea hotelului, se văd şi câteva Logan-uri franco-române. Există şi ceva românaşi pe aici ? Bien sur ! Unul are un salon de înfrumuseţare, altul este medic, mai este o doamnă care lucrează într-un cabinet medical stomatologic, şi chiar şi un fost combatant în legiune, dar cu care nimeni nu ţine legătura. Nici restul nu se prea înghesuie să se viziteze, spre deosebire de cei 14 – 15 maghiari trăitori pe aici …

            Şi totuşi, merită să baţi drumul până la capătul lumii ? Ba bine că NU ! Aici poţi să vezi cum noul se îmbină cu vechile tradiţii, vezi cum au întâietate cutumele străvechi în faţa noilor reglementări moderne . Au fost în trecut cazuri de canibalism ?Au fost dar, numai în scop ritualic. In prezent, “nimeni nu se mândreşte cu faptul că un străbunic al său, îşi mânca duşmanii”, la propriu .

            Deocamdată, la modă sânt can-can-uri mai lejere : “scandalul Miss Caledonia de anul trecut, când reprezentanta de aici a fost exclusă din finala Miss France pentru că pozase goală înainte de a fi desemnată Miss.” Sau Sărbătoarea Omletei Uriaşe, ajunsă la cea de a douăzecea ediţie. Pentru acest eveniment a fost făcută o tigaie specială, în care se pot pregati simultan 7200 de ouă. Cine le numără ? Năstase ! IT Morar dixit !

            Viaţa comunităţii se desfăşoară în “case minunate, unele ascunse în pâlcuri de copaci, altele mai la vedere …” Din păcate, mulţi “tineri fără orizont care nu-şi găsesc un loc de muncă bun, […] îşi iau bilet numai dus la Paris şi rămân acolo, la ajutorul de şomaj”! Dar şi “tinere cadre franceze vin aici pentru carieră […], pentru a-şi demonstra că pot începe de la capătul lumii […] pentru a ajunge pe o poziţie bună în centrală, cu ‘aura de fost lucrător in teritorii”! Deci, soare, cald, iarna temperatura nu prea coboară sub 18 grade Celsius, peşte din belşug, cam totul pare a fi la îndemâna omului născut fericit pe aceste tărâmuri … Şi totuşi! Ce lipseşte în Paradis ? IT Morar pare că e sigur : internetul high speed ! În piaţă, pe lângă legumele şi fructele cunoscute, sunt şi foarte multe soiuri de fructe exotice, autohtone, sau nu; totuşi viaţa în Paradis nu este chiar aşa de ieftină : “patru euro kilogramul de cartofi şi şapte euro kilogramul de salată”. Se consumă pe lângă peşte, “carnea de cerb, care fără a fi o delicatesă, este mai iefină decât carnea de vită sau porc.”

            Parte a băştinaşilor metişi sunt urmaşii “transportaţilor” – deţinuţi de drept comun – sosiţi începând cu 1864 şi chiar deţinuti politici – comunarzii – începând cu 1872. Se pare că mare parte dintre localnici preferă să rămână ‘sub francezi’. Mai ales că “şefii de triburi au o îndemnizaţie de la autorităţi”… Este o mare diferenţă între asezările de tip ‘sat’ şi asezările tribale. În sat, viaţa modernă a fost mult mai bine adaptată la traiul autohton dar în ‘trib’ lucrurile au rămas la nivel ancestral. Nimeni nu are dreptul de a vinde pământul decât în cadrul aceluiaşi trib, autoritatea şefului este incontestabilă, cutumele neschimbate de când se ştie istoria locurilor; adică de când au fost colonizaţi. Înainte, traiau în şi din legende.

 “În loc de încheiere domnul IT Morar spune : ‘călătoriile importante  nu se încheie niciodată. Chiar dacă am pus punct voiajului, el continuă influenţându-ne cu imagini, cu amintiri, cu senzaţii. Depozitul nostru sentimental, deschide un nou raft cu fiecare călătorie” […] Călătoriile importante nu se încheie niciodată. Cărţile despre călătorii, se încheie întotdeauna. Cartea de la capătul lumii se încheie aici!”

Read Full Post »