Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘isis’

Am citit și cel mai recent roman al Angelei Tocilă și am înțeles cam ce vrea această scriitoare de certă valoare să transmită: faptul că normalitatea este extrem de fragilă iar democrația liberală nu mai este un scut eficient împotriva noilor tendințe ale corectitudinii politice promovate insistent de politicieni inconștienți al căror vîrf de lance a fost la un moment dat, Angela Merkel.

Concret, autoarea pornește de la o realitate, respectiv existența statului ISIS în orient dar transpune acțiunea în Europa cotropită de valurile de migranți, adică de celebrii ”refugiați”, hoardele de tineri dotați cu bani și cu telefoane de ultimă generație care fug (vorba vine) din calea ororilor războiului. Numai că odată ajunși pe tărîm european indiferent de țară, aceștia în loc să se integreze se enclavizează și după ce se organizează pornesc ofensiva împotriva localnicilor pe care îi obligă să adopte islamul, în caz contrar urmînd a fi uciși sau transformați în sclavi. Totul petrecîndu-se cu complicitatea autorităților inclusiv la nivel militar, fără să fie prea limpede ce urmăresc acești politicieni iresponsabili. Extincția rasei albe? Moartea democrației liberale? Desființarea temeliei civilizației europene respectiv iudeo-creștinismul? Și dacă da, de ce? Întrebări fără răspuns. Deocamdată.

Deși este o ficțiune cu rădăcini bine ancorate în realitate, această carte dă fiori transmițind sentimentul că deși par de domeniul absurdului aceste lucruri cutremurătoare chiar se pot întîmpla! Se știe cu cît cinism s-a încercat impunerea unor cote obligatorii de  ”refugiați” țărilor din UE și cît de greu au luptat unele țări împotriva acestor măsuri absurde. Și disputa încă nu s-a încheiat. Din fericire, în romanul Angelei Tocilă mai sunt țări care deși par înapoiate în ochii ”progresiștilor” au bunul simț să nu-și nege rădăcinile și tradițiile, rezistînd atît cît se mai poate ororilor corectitudinii politice. Către aceste țări se și îndreaptă valul de refugiați autentici, în căutarea unei normalități atît de ușor pierdute: un pat cald, o masă caldă, un suflet iubitor și cald, o viață normală.

Cartea este scrisă în ritm alert și te ține cu atenția trează pe tot parcursul său, lucrurile putînd oricînd să se transforme din bine în rău și invers. Este încheiată într-o notă pozitivă pe care vă invit să o descoperiți citind-o. Spor la lectură!

Reclame

Read Full Post »

            În avionul că care părăsise Parisul, Casaubon face bilanţul : Diotallevi, mort. Belbo, mort. Lorenza Pellegrini, moartă. El însuşi, vînat de Aglie şi de ceilalţi smintiţi care erau încredinţaţi că el, Casaubon, deţinea Adevărul Suprem, taina tainelor urmărită cu obstinaţie timp de şase secole şi care nu era în definitiv, decît o himeră. Înţelege cu durere în suflet că acea joacă de-a descifrarea documentului lăsat lor de colonelul Ardenti, le curmase viaţa prietenilor săi şi era pe cale să frîngă şi propria sa viaţă. Lia, soţia sa, avusese dreptate : acel document nu era decît o banală “notă de spălătoreasă”, nimic mai mult decît o banală înşiruire de fleacuri, cărora ei, le-au dat aură de mister descifrabil prin mijloace cabalistice. Aiureli.

            Ştie că nu se mai poate întoarce acasă la el,  în sînul familiei sale. Le-ar fi pus şi lor în mod cu totul inutil, viaţa în pericol. Stînd departe de Lia şi de pruncul lor, le-ar fi dat o şansă de supravieţuire. O singură întrebare îl mai sfredelea : de ce oare Belbo nu le servise hienelor acelea însetate de sînge o minciună oarecare, cîştigînd în acest fel timpul necesar pentru a se pune la adăpost ? Acest lucru nu îi dă pace şi înainte de a-şi face urma pierdută, merge iar la Belbo acasă, unde computerul Abulafia, poate îl va lămuri. “Şi aşa am găsit Textul-Cheie”, o întîmplare din copilăria marcată de război a lui Belbo, în care armatele germane erau în derută, fasciştii începuseră să se împrăştie, iar partizanii căpătaseră controlul. (altă temă predilectă a lui Eco, tratată pe îndelete în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, şi reluată parţial şi în alte romane de ale sale).

            În acele momente, Jacopo Belbo ratase un moment favorabil, de a spune NU. La funeraliile unui comandant al partizanilor, Belbo fusese solicitat să înlocuiască în fanfara care urma să-i prezinte onorul, un muzicant lipsă. Iar el,  acceptase, numai din dorinţa de a o impresiona pe o fată de care era îndrăgostit cu disperare. Şi continuase să sufle în trompeta sa, mult timp chiar şi după ce înmormîntarea se terminase, iar lumea plecase din cimitir. Aceea fusese ocazia pe care o avusese Belbo, pentru a o poseda fie şi numai imaginativ, pe Cecilia. Dar aceasta nu fusese de faţă, iar el ştia că nu e. Ar fi trebuit atunci să spună NU ! şi să aştepte alt prilej pentru a o cuceri.  

            Casaubon înţelege în sfîrşit, de ce refuzase Belbo să se salveze de moartea rituală la care fusese supus : trebuia musai să moară pentru a se încredinţa de propriul său adevăr. Casaubon înţelege că “cea mai mare înţelepciune, este să ştii că ai aflat prea tîrziu. Înţelegi totul, cînd nu mai e nimic de înţeles”.

            “Dar ceea ce mi se pare că trebuie deplîns e că-i văd pe unii idolatri neştiutori şi proşti, care… imită perfecţiunea cultului din egipt; şi cum caută divinitatea, de care n-au habar, înexcrementele unor lucruri moarte şi neînsufleţite; cum în felul acesta îi batjocoresc nu numai pe păstrătorii divini şi ştiutori ai cultului, dar şi pe noi… şi, ceea ce e mai rău, prin asta triumfă, crezînd că riturile lor smintite sunt demne de respect… – Să nu-ţi pese de aceasta Momos, a zis Isis, pentru că destinul a poruncit osînda beznei şi a luminii. – Dar răul este, a răspuns momos, că ei sunt siguri că se află în lumină”.(Giordano Bruno, Spaccio della bestia trionfante, 3)

Read Full Post »