Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘israel’

Întuneric luminat

Abia cînd îţi lipseşte ceva ( persoană, lucru, tabiet, etc) înţelegi ce valoare de întrebuinţare are acea lipsă pentru confortul zilnic în care te-ai instalat printr-o obişnuinţă verificată şi validată în timp. Orice ştirbire a habitudinii în care te bălăceşti zilnic, îţi dă adevărata perspectivă a lanţurilor de presupus confort mental şi fizic, confort căruia te-ai abandonat, benevol. Abia cînd îţi lipseşte ceva, înţelegi cît de tare eşti sclavul propriilor tale fantasme de habitudine. Adică.

În Malta, ţară – şi insulă – lipsită de orice resurse naturale inclusiv apa, m-am întrebat şi am întrebat, cum au rezistat oamenii acelor locuri fără minimul necesar vieţii, în decursul timpului. Am primit răspunsuri neconvingătoare din partea celor pe care i-am întrebat,    pentru scormonitorul care sînt, iar eu nu am găsit de unul singur, o explicaţe validă, atunci. Apoi.

În ţara mea, România, am fost educat să cred că nimic nu ne lipseşte. NIMIC! Avem toate formele de relief geografic imaginabile – deal, munte, şes, deltă, mare, – avem resurse minerale de tot felul şi avem ape, avem de fapt, cam tot ce i-ar trebui unei naţii, să trăiască în armonie şi în belşug. Ce ne lipseşte? Nu ştiu…

Sau, poate că ştiu. Concret: astăzi, 26 octombrie 2014, de ziua Sfîntului Dumitru, începînd de pe la ora 11 a.m. în cartierul în care locuiesc, a căzut curentul electric. Habar n-am de ce şi nici nu m-am străduit să aflu. Nu este prima dată şi nu cred că va fi ultima.

Ce aveam de făcut şi ce-am făcut? Simplu: am recurs ca în vremile de dinainte de 1989, la lectură. Am recurs adică iar, la conceptul „rezistenţă prin cultură”. De unde şi titlul acestui foarte scurt, excurs: întuneric luminat.

Şi mai pe scurt, am recitit cartea domnului Liiceanu, Declaraţie de iubire. La început am citit-o la lumina zilei apoi, pe măsură ce întunericul se înstăpînea cam timpuriu de pe la ora 15 a.m., am continuat s-o citesc la lumina unor lumînări (aduse din  Ţara Sfîntă – dar, asta este altă discuţie).

-Despre această fabuloasă carte, probabil că voi spune mai mult în curînd…-

Şi m-am luminat: atîta vreme cît vom ţine în întuneric tot ceea ce nu vrem să recunoaştem din istoria noastră recentă, istorie plină de fapte abominabile, nu vom ieşi la lumină!

Ce mi-a lipsit astăzi în timp ce nu aveam acces la tele şi la internet? Mi-a lipsit legătura cu lumea! Mă obişnuisem să aflu dacă vreau, ce şi cum se mai petrece pe mapamond.

Şi care-i legătura cu Malta, veţi întreba? Simplu: acolo lucrurile sunt puse într-o lumină istorică în care întunericul nu mai are ce căuta!

Read Full Post »

Aşa-i că vă place uleiul de măsline? Aşa-i! Şi mie îmi place. Numai că abia acum am aflat de la supercalificatul ghid Ianoş, în timpul periplului din Malta – de fapt pe cînd eram în Sicilia – amănunte despre acest ulei minunat, ulei care se produce încă din antichitate în ţările din bazinul mediteran – şi nu numai – pînă în zilele noastre.

Am văzut prese antice pentru ulei de măsline în Israel, iar recent am văzut o presă mecanică pentru producerea acestui ulei în Malta, la Festivalul uleiului de la Zejtun.

Am cumpărat ulei de măsline destul de bun din Grecia, dar ulei aşa de bun ca acesta cumpărat în Malta de la Zejtun, n-am mai avut la dispoziţie.

Aşadar, ca un ulei de măsline să fie de cea mai bună calitate trebuie să întrunească mai multe condiţii, simultan. Respectiv, măslinele trebuiesc culese manual în prima parte a lunii octombrie din măslinii care sunt situaţi la aproximastiv o mie de metri înălţime. Aceste măsline trebuiesc prelucrate în primele 48 de ore de la recoltare prin presare mecanică, numai uleiul rezultat de la prima presare LA RECE putînd fi denumit extravirgin. Atît recoltarea cît şi prelucrarea prin presare trebuiesc făcute în condiţiile în care temperatura ambientală nu depăşeşte 27 de grade Celsius. Înainte de a fi introduse în presă, măslinele  trebuiesc selecţionate manual cu mare grijă, toate măslinele care prezintă imperfecţiuni fiind îndepărtate. Uleiul extravirgin NU este filtrat după presare şi reprezintă maxim 6% din recoltă. Restul de ulei se obţine prin presarea a doua tot la rece, şi prin presarea a treia la cald, folosindu-se chimicale care pot să stoarcă şi ultimele picături de ulei din recolta de măsline.

Acest ulei de mîna a doua şi a treia, este de obicei limpede şi PROST – deci ieftin, spre deosebire de uleiul extravirgin care este tulbure şi deseori amestecat cu bucăţele de măslină scăpate din filtrul presei dar, excelent la gust!

De obicei, ceea ce găsim în magazine sub diverse etichete este o amestecătură de ulei de măsline – uneori din mai multe ţări – amestecătură care chiar dacă cuprinde şi o mică părticică de ulei extravirgin, poate fi etichetată integral aşa. Păcăleală? Sigur că da, pentru că legea permite acest truc! Funcţie de producător, poate ca preţul să indice un adevărat ulei de măsline de cea mai bună calitate.

Şi un ultim amănunt şi gata: este recomandabil să nu agitaţi sticla cu ulei de măsline la fiecare folosire; tehnic este posibil, adică puteţi să puneţi uleiul într-un recipient prevăzut cu robinet în partea de jos, iar dacă aţi cumpărat ulei într-un bidonaş de tablă, vărsaţi-l imediat într-un recipient de sticlă care păstrează calităţile uleiului de măsline în mod optim. La fel ca la vin şi la bere 🙂

Şi apropo de măslinele găsite în comerţ: vă plac măslinele negre? Foarte bine! numai că în mod natural, măslinele coapte sunt de culoare verde, alte culori fiind obţinute în mod artificial. Plus de asta, măslinele vin în recipiente mari şi ATENŢIE! odată acel recipient deschis, termenul de valabilitate expiră peste 10 zile!  Aşa că, nu consumaţi măsline mai vechi de o săptămînă de la cumpărarea din magazin, sau, dacă aţi cumpărat recipiente mari, indiferent de unde, nu mai consumaţi acele măsline după ce aţi desfăcut respectivul recipient, după acest interval de timp – zece zile!

Şi nu uitaţi că, atît măslinele cît şi peştele, care erau considerate în vremuri trecute drept mîncarea săracului, au devenit între timp, delicatese 🙂 Cunoscătorii, ştiu de ce!

Read Full Post »

„În anul 130, împăratul a făcut o călătorie la Ierusalim, însoţit de tînărul său iubit, Antinous, şi a hotărît să nimicească în întregime oraşul, pînă la a face să-i dispară şi numele. El a pus să fie construit un nou oraş pe locul celui vechi, care să se cheme Aelia Capitolina, după numele familiei sale şi al lui Jupiter Capitolinus (zeul cel mai adesea asociat cu imperiul), şi a interzis circumcizia, semnul legămîntului dintre Dumnezeu şi evrei, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. (…)

Hadrian, se născuse în Spania, într-o familie îmbogăţită de pe urma comerţului cu ulei de măsline, şi părea a fi un om vădit predestinat să conducă imperiul. (…) Trăia într-o perpetuă mişcare , călătorind neobosit de la o provincie la alta, ca să reorganizeze şi să consolideze imperiul. (…) el visa la un imperiu stabil, unit de cultura elină – o preferinţă atît de marcată, încît a primit porecla Greculeţul. (…) În anul 123, în timpul uneia dintre călătoriile sale în Asia Mică, l-a cunoscut pe adolescentul grec Antinous, dragostea vieţii lui, care aproape i-a devenit partener de viaţă (acest lucru le displăcea inclusiv romanilor – nm T.O.) (…)

La Ierusalim, el plănuia să ridice pe ruinele oraşului iudeu o clasică cetate romană, clădită în jurul adoraţiei pentru zeii romani, greci şi egipteni. (…) Acolo, Hadrian şi-a construit templul lui Jupiter, cu o statuie a Afroditei aşezată în faţa lui, chiar pe stînca unde fusese răstignit Iisus – posibil o decizie deliberată de a le refuza creştinilor iudei un loc sfînt. Mai rău, Hadrian plănuia ridicarea unui loc de celebrare a zeilor pe Muntele Templului, marcat printr-o grandioasă statuie ecvestră care să-l reprezinte pe el însuşi. Hadrian căuta în mod deliberat să-i extermine pe evreii din Ierusalim. (…)

Pe 24 octombrie, ziua festivă în care egiptenii celebrau moartea zeului lor Osiris, iubitul lui Hadrian, Antinous, s-a înecat în mod misterios, înghiţit de apele Nilului. S-a sinucis? A fost sacrificat de Hadrian sau de egipteni? A fost un accident? Hadrian cel de obicei impenetrabil a fost distrus de durere: l-a zeificat pe băiat ca Osiris, a ridicat un oraş cu numele Antinopolis şi a fondat un cult al lui Antinous, răspîndind statui cu trăsăturile-i graţioase şi fizicul magnific prin tot bazinul Mării Mediteranei.

În drumul către casă dinspre Egipt, Hadrian a trecut prin Ierusalim, unde probabil că a trasat limitele noului oraş, Aelia Capitolina. Înfuriaţi de represalii, de faptul că Ierusalimul se umpluse de păgîni şi de nudurile obligatorii ale băieţandrului Antinous, evreii şi-au adunat în taină arme şi au pregătit complicate adăposturi subterane pe colinele Iudeii.

După plecarea lui Hadrian, un misterios conducător, cunoscut sub numele de Prinţul Israelului, a dat semnalul celui mai teribil dintre războaiele iudaice.

La început, romanii nu i-au luat în seamă pe evrei, dar de data aceasta evreii erau bine pregătiţi, sub conducerea unui comandant capabil, Şimon bar Kohva (…).

Şimon a învins rapid cele două legiuni conduse de guvernatorul roman. (…) El i-a ucis pe creştini, atunci cînd aceştia nu au vrut să-l ajute împotriva romanilor. (…)

Hadrian s-a întors în grabă în Iudeea, l-a chemat pe cel mai bun comandant al său, Iulius Severus, tocmai din Britania, şi a convocat şapte sau chiar douăsprezece legiuni, care s-au năpustit asupra evreilor, fără pic de milă pentru nebunia lor (…). El a nimicit la grămadă mii de bărbaţi, femei şi copii şi a luat tot neamul lor în robie, după legea războiului.  (…)

Evreii s-au retras în peşterile Iudeii (…). Acolo au pierit acei oameni, căci lucrurile zac lîngă oasele lor. (…)

Romanii au încercuit Betar, ultima fortăreaţă a lui bar Kohva, aflată la 9 kilometri sud de Ierusalim. Şimon a murit în ultima înfruntare de la Betar, cu un şarpe înfăşurat în jurul grumazului, conform legendei evreieşti. (…)

Puţini au supravieţuit, scrie Dio Cassius. Cincizeci dintre avanposturile lor şi 985 de sate au fost rase de pe faţa pămîntului. În bătălii au murit 585 000 şi mulţi alţii de foame, boală şi foc. Şaptezeci şi cinci de aşezări evreieşti cunoscute, pur şi simplu au dispărut. Atît de mulţi evrei au căzut în robie, încît la piaţa de sclavi din Hebron nu valorau mai mult de un cal. Evreii au continuat să trăiască în ţinuturile rurale, dar Iudeea însăşi nu şi-a revenit nicicînd din ravagiile lui Hadrian. Acesta nu doar că interzisese circumcizia, dar nu le mai îngăduia evreilor nici măcar să se apropie de Aelia, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Ierusalimul se topise ca fumul.

Hadrian ştersese de pe hartă Iudeea, schimbîndu-i deliberat numele în Palestina, după străvechii duşmani ai evreilor, filistenii.”

Fragment din Ierusalim – biografia unui oraş Simon Sebag Montefiore

Read Full Post »

– guest post –

Tentativa secretarului de stat American John Kerry de a obtine un armistitiu de o saptamana intre Israel si Hamas s-a dovedit un esec de proportii. Iar esecul I se poate imputa direct oficialului American care a preferat, gresit, sa inceapa negocieri cu sustinatorii Hamasului in regiune, Turcia si Qatarul, in loc sa continue sa lucreze alaturi de Egypt. Propunerea lui John Kerry oferea totul Hamas si nimic Israelului. Nu este deci de mirare ca ptr prima data in istorie cabinetul israelian a refuzat in unanimitate propunerea iar presa israeliana il sfasie pe actualul secretar de stat.

Nu faptul ca aceasta tentativa de incetare a focului s-a nascut moarta ci faptul ca, contrar catehismului stangii occidentale, strada araba nu s-a revoltat impotriva acestei incursiuni a Israelului impotriva Hamasului. Degeaba s-a agitat postul de televiziune Al Jazeera (finantat de Qatar), Liga araba nu s-a deranjat sa organizeze o reuniune de urgenta (dupa tipicul obisnuit), in West Bank s-a inregistrat doar un protest de mica amploare si la Teheran, regimul a scos in strada cateva mii de personae. Liderii Hezbollah s-au declarant alaturi de fratii din Hamas dar s-au oprit la declaratii ptr ca militantii proprii sunt angajati in lupte in Siria si Irak impotriva militantilor ISIS. Militanti care au capturat recent o baza militara din nordul Siriei, au decapitat soldatii luati prizonieri si le-au lasat corpurile sa putrezeasca ptr intimidarea populatiei civile.

In schimb la Paris, la Roma, la Berlin si in alte capitale occidentale au avut loc demonstratii violente, sinagogile si proprietatile evreiesti au fost devastate, iar demonstrantii au purtat pancarte pe care au scris “Evreii gazati”. Ptr lumea occidentala sofisticata si cosmopolita care si-a facut un fetis din cauza palestiniana aceste demonstratii au fost un soc. Asa cum socati sunt in continuare si reprezentantii stangii intelectuale cand vad ca in lumea araba “conflictul” palestiniano-israelian nu reprezinta adevarata problema si ca extremismul religios are cauze vechi, profunde si care tin pana la urma de istoria islamului. Stanga occidentala a preferat sa vada in islam o religie pura si pasnica, si a inghitit pe nemestecate propaganda islamista care vinde aceasta fata a religiei intemeiate de profetul Mahomed. Vocile care au sustinut intotdeauna ca islamul este o religie contradictorie, ca diviziunile din islam sunt profunde si ca deriva din contradictiile innascute ale religiei au fost luate in derizoriu, studiosii care au indraznit sa spuna aceste lucruri au fost numiti orientalisti, extremisti si instigatori. Aciasi intelectuali de stanga au preferat sa compare crestinismul cu islamul si au comparat miscarile fundamentaliste care zguduie lumea araba cu miscarile reformiste crestine din secolele 16-17, si cu razboaiele religioase care le-au urmat. Aceleasi minti luminate au promovat ideia separatiei statului de religie in lumea islamica uitand ca acest lucru este imposibil. Coranul nu face nici o diferenta intre stat si religie, cele doua sunt unite iar a le separa inseamna sa refuzi invatatura aceluiasi Coran, o carte care spre deosebire de Biblie, este considerata cuvantul lui Dumnezeu.

Lumea occidentala nu stie cum sa raspunda acestei provocari si prefera sa planga pe umarul civililor palestinieni ucisi si raniti decat sa vada ca islamul radical este din ce in ce mai puternic. Bisericile arse din Mosul, moscheea care adapostea mormantul profetului Iona facuta scrum, decretul care ordona mutilarea genitala a tuturor femeilor intre 15 si 45 de ani din zona controlata de ISIS, decapitarile din nordul Siriei, gonirea si jefuirea crestinilor sunt lucruri care se pot intampla foarte bine si in Europa occidentala. Catedralele vor putea fi puse la pamant, muzeele dinamitate, scolile inchise, barurile homosexualilor atacate cu cocktailuri molotov daca ISIS si gruparile islamiste radicale vor avea castig de cauza.

Intelectualii de stanga deplang faptul ca micutii palestinieni devin victimele acestui conflict. Dar a avut curiozitatea vreun subtire intelectual de stanga de la Paris sau Londra sa se uite pe filmuletele filmate in gradinitele din Gaza in care copilasi canta “Vom muri ptr islam”, fac exercitii de mers pe burta si exerseaza tirul pe tinte de carton pe a caror frunte se afla steagul statului Israel? Au citit acesti intelectuali manualele dupa care invata aceeasi copii si in care sunt invatati ca singurul evreu bun este un evreu mort? S-au uitat domniile lor la emisiunile televiziunii din Gaza la care liderii Hamasului cer populatiei civile sa se urce pe acoperisurile caselor in timpul raidurilor israeliene si sa astepte martiriul in numele islamului? Raspunsul la toate aceste intrebari este un categoric “Nu”.

Clemy

 

Read Full Post »

Mno. Am fost, am văzut, am plecat. Neimpresionat.

Cifrele oficiale spun că au participat vreo 280 de operatori de turism. Nu i-am numărat, nu ştiu dacă i-am vizitat pe toţi. Am observat o blazare cumplită şi o nivelare a ofertării. Cam aceleaşi destinaţii, preţuri sensibil egale, nimic incitant, nimic nou.

Cea mai importantă agenţie de turism a lipsit şi în acest an ( he he, n-o numesc pentru că ştie ea, de ce n-a participat), iar alte agenţii de turism ceva mai noi care promiteau în anii anteriori să devină de top, au preferat să nu participe.

Vremuri grele? Cam aşa ceva.

Foarte greu pentru un om obişnuit (nu de rînd, dobitocilor, nu de rînd) să decidă cheltuirea într-o singură săptămînă de vacanţă resurse care i-ar putea asigura traiul pentru un an. Şi totuşi…

Am ochit o excursie combinată: Israel (vreo şapte zile) + Iordania (vreo patru nopţi).

Mai vedem. Ştiu că oferta este (relativ) mincinoasă (mormîntul lui Moise de exemplu) daaar, tare-s curios să văd pe viu, măcar, oraşul antic săpat în stîncă, Petra.

Şi mai ales, aş vrea să văd ce înseamnă un regat populat de oameni care se revendică de  la Islam, oameni care admit că Profetul Mahomed i-a recunoscut ca profeţi pe Moise şi pe Iisus. Cam asta doreşte ecumenistul care sînt, să înţeleagă la faţa locului: toleranţa religioasă în numele aceluiaşi Dumnezeu!

Dacă acest proiect va prinde contur, vă voi relata impresiile mele de la faţa locului. Dacă nu, sper ca măcar unii dintre cei care au citit aceste rînduri, să dorească să ajungă pe aceste meleaguri şi să-mi povestească ce-au văzut, simţit, trăit.

Read Full Post »

 Odată întors de la Vatican, aveam să afirm că acolo am primit revelaţia; odată întors din Israel, aveam să afirm că abia acolo am înţeles Sfînta Scriptură; dar abia acum, citind cartea lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înţeles ce înseamnă Israel, de ce acest teritoriu scăldat în sînge este denumit Pămîntul Sfînt de toţi reprezentanţii celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul.

Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli (Tancred), „să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pămîntului”.

Tot atît de adevărat este şi că „oraşul a fost distrus, reconstruit, distrus şi iar reconstruit. Ierusalimul este o bătrînă nimfomană care-şi sufocă iubiţii unul după altul, apoi se descotoroseşte de ei cu un căscat, o văduvă neagră care îşi devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează” – aşa cum a spus extrem de plastic, scriitorul Amos Oz.

Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităţilor) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, „ţara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfîntul Templu este centrul Ierusalimului; Sfînta Sfintelor este centrul Sfîntului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfîntul Chivot” – după cum afirmă Midrash Tanhuma (Kedoshim 10).

Există şi reversul medaliei: „”Ierusalimul este cel mai strălucit dintre oraşe. Şi totuşi, Ierusalimul are cîteva dezavantaje. Astfel, se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni” – după cum afirmă Al – Muqaddasi (Descrierea Siriei şi a Palestinei).

Despre autorul aceste excepţionale cărţi, se pot afla cîteva date, AICI.

Foarte pe scurt spus, Simon Sebag Montefiore s-a născut în 1965 şi a studiat istoria la Cambridge. Colaborator la mai multe ziare şi reviste, a publicat mai multe cărţi foarte bine primite de public, acestea fiindu-i traduse (pînă acum) în 35 de limbi, cărţi pentru care a fost distins cu numeroase premii.

În prefaţa scrisă de Montefiore, acesta afirmă: „Mi-am propus să scriu o istorie a Ierusalimului pentru publicul larg de cititori atei sau credincioşi, creştini, musulmani sau evrei, fără o motivaţie politică (sau religioasă – n.m. tibi), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgînd existenţa unor bărbaţi şi femei, soldaţi şi profeţi, poeţi şi regi, ţărani şi muzicieni – şi a familiilor care au făcut Ierusalimul”.

Şi exact aşa şi procedează: „de la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamului la conflictul palestiniano – israelian”, relatînd istoria încă de la începuturile sale, de „la începutul epocii bronzului în jurul anului 3200 î.e.n., cînd mama tuturor oraşelor, Uruk, aflat pe teritoriul de azi al Irakului, număra deja 40 000 de locuitori, iar, în apropiere, Ierihonul era un oraş fortificat”.

Pe parcursul a peste 500 de pagini, cu minuţiozitate de academic – cartea a fost verificată de „cei mai buni specialişti” în istorie, teologie, arheologie (mai mult de două sute!) – autorul face un veritabil tur de forţă, purtîndu-ne pe aripile fanteziei din vremurile antice pînă în prezent.

Cartea aceasta este un uriaş puzzle în care bucăţelele noastre de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin ştiute sau poate nici măcar bănuite, autorul făcînd să defileze prin faţa ochilor minţilor noastre cîteva mii de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept ştiute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.

Întrebări sîcîitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.

Nu în ultimul rînd, aflăm „cum s-au scurs 3 000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă a mai multor religii. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfînt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu”.

O foarte bună referinţă la această carte a făcut şi colega noastră de bloggereală, Hapi. De citit!

http://www.edituratrei.ro/product.php/Simon_Sebag_Montefiore_Ierusalim_Biografia_unui_ora%C8%99/2444/

Read Full Post »

Reveniţi în port, ne plimbăm alene prin bazar. Ţin ochii în pămînt, pentru că ştiu prea bine ce se întîmplă: cum ţi-a prins privirea, negustorul te asaltează şi se ţine scai după tine, doar-doar te-o convinge să cumperi ceva. Eu m-am lămurit că nu găsesc ce-mi trebuie mie dar Silvia, musai vrea o geantă-gen-plajă. Se opreşte, alege una, iar negustorul, un tinerel măsliniu la chip, spune fără să clipească: – 20 L.T. – 10, zic eu. – 15, spune tuciuriul. Scot 12 şi i le arăt, în timp ce fac primul pas pentru a-mi vedea de drum. Imediat, negustorul înşfacă banii şi Silvia îşi poate lua geanta. Care va să zică, ne-am tîrguit 🙂

Ne mai plimbăm puţin prin oraş. Căldura a devenit sufocantă deci, musai să ne adăpostim la o terasă, ceva-cumva. Dibuim bulevardul Ataturc, plin de terase care gem de lume. Este vremea prînzului aşa căăă. Găsim o masă liberă, întreb prudent dacă este permis fumatul şi primesc răspuns afirmativ. Vine un alt „nene” şi-mi arată anunţul: Sigara Icilmes (sau cam aşa ceva); protestez arătînd către cel care-mi permisese şi minune, primesc acceptul. Buuuun. Lista în limba turcă nu-mi spune nimic, traducerea în engleză cam la fel, norocul meu este că bucatele sunt fotografiate şi chiar şi mai bine, sunt preparate chiar în faţa noastră aşa că, nu-i prea greu să alegem. Remarc o delicatesă: maţe de miel (kuzu kokores) la rotisor; cerem, gustăm, nu-i de noi. Luăm peşte (barbun şi doradă regală) asezonate cumsecade cu zacuscă, salată şi iaurt lîngă care vinul merge de minune. Bineînţeles în loc de pîine ni se aduce delicioasa lipie. E limpede că suntem la Mediterana. Ca şi în Catalunia sau în Israel, mîncarea are o savoare aparte: alte plante, alte mirodenii, alte reţete la gătit (rotisorul funcţionează cu lemn, nu cu electricitate!). Altă lume!

Noi, românii, suntem aşezaţi la graniţa dintre est şi vest. Dacă politeţea, otomană de exemplu, este înţeleasă ca slugărnicie, noi ne-am însuşit slugărnicia şi am dus politeţea în derizoriu. Din Apus, am copiat numai hibele, nu şi cinstea, exactitatea, punctualitatea, etc. Ce am devenit? Suma relelor şi negarea valorilor din fiecare cultură în parte. Nu ne place să recunoaştem dar, asta suntem: o corcitură nereuşită. Şi acum, blamaţi-mă!

Revenind la masa de prînz. Nu-s deloc un gurmand, ba chiar mă pot abţine, dacă n-am încotro fără să mă plîng; în schimb, sînt un gourmet şi-un pofticios peste măsură. Ospătarii au înţeles repejor că nu pot consuma tot ce comand. Nu este vorba numai despre plata porţiilor neconsumate. Am înţeles că ei chiar se bucură dacă mîncarea lor este apreciată şi nu se supără pe cei care care o critică; ba, îi ascultă chiar cu atenţie.

Sfat: nu vorbiţi de rău în Turcia în limba română, sperînd că nu veţi fi înţeleşi. Ştiu bine ce spun! Sînt păţit 🙂

Reveniţi la hotel, constat că nu funcţionează lumina la baie (printre altele dar, nu mă complic; oricum, mîine dimineaţă plecăm). Anunţ la recepţie şi problema se rezolvă promt. Tot promp i-am dat şi eu meşterului, două lire ciubuc.

La somn, că mîine avem zi lungă şi încă nici nu ştim cît de grea va fi.

DSC03548

DSC03552

DSC03556

.

Read Full Post »

Older Posts »