Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘istanbul’

Miercurea Fără Cuvinte, blogging interactiv prilejuit de CARMEN

Topkapî

DSC03905

DSC03907

DSC03915

DSC03954

Harem

DSC03924

DSC03925

DSC03929

DSC03935

Dolmabahce

DSC03974

DSC03975

DSC03977

DSC03979

DSC03982

DSC03983

Happy WW!

Read Full Post »

Avem de petrecut o zi întreagă aici. Autocarul ne duce pînă la o parcare aflată lîngă Turnul Alb de la malul mării,  în apropiere de Top Kapî. Urcăm per pedes o stradă în pantă şi gîfîind ajungem la porţile palatului. Prima grădină este publică şi oricine se poate plimba sau căsca gura în voie, pe aici. Lîngă nelipsitul magazin de artizanat şi suveniruri, sunt casele de bilete. Vrei doar la Palat, scoţi 25 T.L. Vrei şi la Harem, mai scoţi încă 15; cam scumpişor…  (la Dolmabahce am fost taxaţi doar cu cîte 30 de lire turceşti). Mai întîi de toate, lumea se înghesuie să vadă cele trei încăperi ale tezaurului, unde este expusă o vastă colecţie de bijuterii. Cum aurul nu ne-a atras niciodată, mergem în pas alegător. Trecem în pas de defilare şi prin cele cîteva odăi deschise pentru public. Musulmanii sunt foarte interesaţi de obiectele expuse şi se opresc îndelung să le studieze.

Palatul este vechi, a fost construit între 1459 şi 1465 şi este compus din mai multe clădiri separate. Într-una dintre ele, Turnul Mantiei, se odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Profetului Mahomed. Fotografiatul este permis numai în grădini şi la Harem. Trecem în  revistă şi cele cîteva încăperi deschise pentru public. Totul este vechi şi se vede. Dalele sunt tocite şi nu ştiu de ce, nu-s prea impresionat. Cum am ochit printr-o firidă o terasă în incinta palatului, pas alergător într-acolo. Deşi este vremea prînzului, restaurantul Konyali nu este aglomerat. Am luat un prînz pe cinste aici, cu o vedere minunată spre Bosfor. A meritat să plătim 100 T.L.?

Cu vîrf şi îndesat! Silvia a mîncat cea mai bună friptură de miel din viaţa ei (Incik Kebabi), iar eu am topit o porţie de chiftele îmbrăcate într-o crustă de brînză prăjită (Kasarli Kofte). O bunătate! Dar, ce să-i faci? În casa turcului, joci după regulile sale: no alcohool deşi, îmi sticleau ochii după o berică sau un vinişor, ceva 🙂  Ne-am mulţumit, eu cu apă minerală, iar Silvia cu un ceai.

Apoi am zăbovit ceva vreme, la Agia Sofia. Deşi suntem taxaţi destul de bine la intrare – 25 T.L. – această catedrală ar merita o soartă mai bună. Se văd schele mai peste tot dar, nu văd că cineva ar da în brînci să o restaureze deşi are mare nevoie de aşa ceva. Mai ştii? Poate n-am văzut eu bine şi totuşi, se lucrează. Este cu adevărat impresionantă şi este mare păcat că acest centru al creştinismului nu este în administrarea creştinilor. Dar, dacă asta este voia lui Dumnezeu, ce pot oamenii să facă?

Practic, pentru acest obiectiv venisem în Turcia. Credeam că voi închide un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Din punctul meu de vedere, tripticul acesta, încă rămîne deschis.

Palatul Dolmabahce este practic, ultimul obiectiv vizitat de noi, în acestă excursie. Situat tot la malul mării, a fost reşedinţa ultimilor şase paşi şi reşedinţa de vară a primului preşedinte al Turciei, Kemal Ataturc. Nici aici n-am fost prea impresionat. Prea multe ornamentaţii aurite pentru gustul meu. Prea multă stucatură. Candelabrele masive din cristal, încearcă să dea un aer sărbătoresc edificiului dar, fără să reuşească, după părerea mea. Plus de asta, aerul acela îmbîcsit din încăperi, mi-a stîrnit astmul şi … gata. Pun punct aici relatării.

Am fost anunţaţi că a doua zi, vine un autocar să ne ia pe noi, avionarii, şi să ne ducă la aeroport. Deşi în contract era trecut avionul de la ora 21, vom zbura cu avionul de la 15,30. Pierdem o zi de Istambul dar, nu mai contează. Oricum acasă va trebui să-mi tratez răceala straşnică pe care-am contractat-o de la aerul condiţionat din autocar. La revedere Turcia? Nu prea cred.

DSC04011

.

Read Full Post »

Gata! Am ajuns la Istanbul. Cînd am plecat din Bucureşti, principala (ne)ştire repetată în neştire era că Vîntu a scăpat de la puşcărie. Altă ştire revela că 56 % dintre români sunt nostalgici (sau habarnişti) după 1 Mai Muncitoresc, măreţ prilej la care după ce mărşăluiam cîţiva kilometri şi urlam din toţi bojocii, trăiască şi-nflorească etcaetera, aveam parte de mici, crenvurşti, suc contrafăcut sau bere, la marginea drumului pe care defilasem, bleah.

Drumul spre aeroport, a fost lin. Oraşul părea adormit. Probabil că multă lume a profitat de această minivacanţă şi şi-a făcut vînt către alte zări, cum am făcut şi noi. La aeroport, formalităţile au decurs fără probleme şi după un zbor calm de 50 de minute am aterizat ca la carte pe aeroportul Sabiha Gokcen, aeroport aflat la circa 100 de minute de mers pe o autostradă extrem de circulată, de Istanbul. Mă aşteptam la ceva timp pierdut cu viza dar nu, totul a decurs excelent. Conform programului, am fost aşteptaţi de un „nene” cu o pancartă – Cristian Tour – care după ce ne-a numărat (16) ne-a suit într-un autocar şi ne-a condus către primul nostru obiectiv pe pămînt turcesc: un loc de somnică dar mai întîi, ceva păpică şi ceva berică…

Dacă vă spun că n-am mai fost la Istanbul, mint. Dacă spun că am fost, mă şi vă induc în eroare, fără să vreau. Măcar de acolo de unde autostrada virează spre Edîrne, fost Adrianopole, prima cucerire turcească în Bizanţ, ar fi trebuit să-mi aduc aminte de cîte ceva. Nimic. Nici de nenumăratele blocuri de locuinţe destul de scunde şi înghesuite unele într-altele ca sardelele, nici de mulţimea de moschei care-şi avîntau minaretele către cer. De noile blocuri gen zgîrie-nori, adunate ca la Paris într-un cartier distinct, nici nu aveam cum să-mi amintesc.

Nu mi-am amintit decît vag de podul de pe Bosfor, pod (de fapt, sunt cinci poduri şi este în proiect, încă unul) care leagă partea europeană a Turciei – Rumelia, de partea asiatică a Turciei, Anatolia. Această strîmtoare separă Marea Neagră de Marea Marmara. Mai departe, Marea Marmara este legată de Marea Egee prin intermediul Strîmtorii Dardanele şi mai departe, de Mediterana.

Între timp, s-a cam făcut noapte. Este deja ora 21 şi încă suntem pe drum. În fine, oprim undeva şi ne luăm bagajele la spinare (şi la deal 🙂  ) pe nişte străduţe înguste şi întortocheate, cale de cîteva sute de metri pînă la Grand Şafac Hotel, două stele. Mă bufneşte rîsul. Ştiu din experienţă că tot ce poartă numele „Grand”, este cam ţeapă 🙂  Aşa şi e! În fine, nu contează. Lăsăm bagajele într-o cameră nu prea îmbietoare şi o pornim la vale în căutare de ceva restaurant.  Nu avem chef să ne aventurăm prea departe şi găsim o terasă interesantă, destul de animată. Vine un chelner numai zîmbet şi mă întreabă ceva pe ruseşte. Brusc îmi piere tot cheful; nu-mi vine să plec pentru că s-a lăsat un vînt rece de parc-am fi în Siberia, dar nici foame nu ne mai e. Cer bere şi ne aduce. Bună şi rece dar minusculă, dispare instantaneu. Mai cer şi ne mai aduce şi mai cer. La nota de plată, constat că nu mi-au pus la socoteală două halbe. Încerc să le explic dar rusul, nu pricepe. Pînă la urmă, dumirit, mă încarcă el pe mine cu două halbe nebăute, în plus. Temător să nu mă încarce şi mai mult, plătesc şi plecăm. Nu era mai bine să nu fi fost eu cinstit cu rusul acela? Păi? 🙂

Adorm cu o amintire veselă în minte: am plecat a doua oară în Turcia tot în anii 90, cu automobilul unui prieten care vroia să ajungă de fapt, în Grecia. Cum eu nu aveam viză de Grecia, am rămas la Edîrne urmînd să fiu cules de acolo a doua zi. La timpul sorocit, ia-l pe prietenul meu, de unde nu-i. Cum nu-mi rămăseseră mai mult de vreo zece dolari, pas de cumpără bilet de întoarcere, de undeva. Şi iată ditamai omul, făcînd autostopul către ţară 🙂 Am avut noroc că m-a adoptat un autocar şi am ajuns pînă la urmă, la Romanica!

Read Full Post »