Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘istorie’

O carte pe care am cumpărat-o într-o doară la ultimul tîrg de carte din Bucureşti, şi pe care am tot amînat-o pînă acum, se dovedeşte a fi fascinantă.

Autorul, Jacques Attali (n. 1943) – eseist, doctor in stiinte economice, absolvent al Institutului de Studii Politice din Parissi al Scolii Nationale de Administratie, fost consilier al lui François Mitterrand. Fondator al ONG-ului Action Internationale Contre la Faim, fondator si presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (1991-1993). Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Modeles politiques (1972), L’antieconomique (1990), Economie de l’apocalypse – Trafic et proliferation nucleaire (1995), Le citoyen, les pouvoirs et Dieu (1998), Fraternites: Une nouvelle utopie (1999), Blaise Pascal ou le genie français (2000), C’etait François Mitterrand (2005), Dictionnaire amoureux du judaisme (2007). (conform Ed, Polirom).

Deşi a publicat peste 50 de cărţi (eseuri, romane, biografii, teatru), traduse în numeroase limbi şi tipărite în peste 6 milioane de exemplare, în România sunt disponibile numai vreo patru titluri. Dintre acestea, tocmai semnalez Frăţia celor care ştiu – apărută la Editura Hasefer – preferînd pentru început să las autorul să spună cîteva cuvinte despre această carte, în Avertisment:

“Iată povestea celor două fabuloase decenii care au pus capăt singurei perioade a Istoriei în care creştinătatea, islamul şi iudaismul au trăit în armonie. Într-un singur moment – secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea -, într-un singur loc – Andaluzia – cele trei monoteisme au optat pentru a se respecta, a se admira, a se nutri unele din celelalte. Atunci, pe deplin liber, cei mai mari filosofi ai lor au dialogat între ei şi cu filosofii greci. Ştiinţele şi religiile s-au înţeles de minune.

Iar apoi totul a derapat. Dacă evenimentele din această epocă s-ar fi desfăşurat altfel, dacă fiii lui Abraham nu s-ar fi ciocnit între ei, cursul Istoriei ar fi fost cu totul diferit. În vremea întorsăturii acesteia se desfăşoară romanul de faţă.

Oricît sunt de incredibile, toate faptele istorice relatate aici s-au petrecut într-adevăr. Toate ideile, modurile de viaţă aparţin epocii. Cu foarte rare excepţii, toate personajele au existat, majoritatea întîmplărilor din biografiile lor sunt cît se poate de reale, iar ele se exprimă aşa cum se ştie că au făcut-o în realitate. Muhammad Ibn Ruşd din roman este marele filosof musulman pe care occidentalii îl numesc astăzi Averroes; Moşe ben Maimon este marele gînditor evreu numit în prezent Maimonide. Amîndoi au trăit, ca în roman, între Cordoba, pe care au părăsit-o în 1149, şi Maroc, de unde au plecat în 1165. Între cele două date, în acest crucial moment al Istoriei, nu se ştie mai nimic despre ce au făcut, însă totul ne permite să credem că cel mai mare dintre gînditorii evrei şi cel mai mare dintre filosofii musulmani s-au întîlnit şi au dialogat aşa cum o fac aici.

Doar ceea ce se leagă de Frăţia celor care ştiu, de Tratatul despre eternitatea absolută şi de anii misterioşi ai vieţii lui Aristotel este aproape sigur fictiv. Cu toate că în multe locuri, în multe epoci, despre cel mai mare dintre (filosofii) greci au circulat asemenea zvonuri.

În orice caz, în viaţa şi opera eroilor noştri totul permite să se creadă că ei cunoşteau extraordinarul secret al unei frăţii încă de pe atunci mai mult decît milenare. Şi totul în Istorie – cea mare – s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă de parcă evenimentele povestite în aceste pagini ar fi avut loc într-adevăr. Ca şi cum Cei care ştiu s-ar mai afla printre noi, purtători ai unui secret esenţial pentru viitorul umanităţii. Pierdut pentru totdeauna. Doar dacă…”

Jacques Attali se află, conform publicaţiei Foreign Policy, printre „cei mai importanţi 100 de intelectuali din lume”. Tot el a prezis dispariţia Euro. A scris şi o Scurtă istorie a viitorului (tradusă în limba română la Polirom). Este un autor despre care cred că trebuie citit. O întrebare mă frămîntă, totuşi: cum ar arăta o lume în care legea supremă ar fi ARMONIA?

Read Full Post »

Am primit pe mail

GICĂ

Este o poveste simplă, a unui suflet  nepereche, o poveste cu oameni, animale şi sentimente confuze, o poveste trăită de un bărbat adevărat şi de un copil curios şi speriat …

Gică a fost un armăsar negru, născut din iapa Tanţa, iapă pur sânge englezesc şi armăsarul Tache, un „fustangiu” neaoş, rămas abandonat de la tribul ţiganilor zlătari ce-şi petrecuseră toamna în marginea izlazului nostru comunal.

Tata l-a primit în braţe pe Gică de la fătare şi s-a ocupat de „educaţia” lui în primii trei ani de viaţă.

Gică devenise un fel de model, ştia trapul apăsat, galopul galant, îngenuchiatul pentru prins şaua, ştia să-şi fluture coama ori de câte ori îl auzea pe tata vorbind, devenise armăsarul după care mai toţi vecinii şi consătenii mei întorceau capul, dorinduşi-l partener pentru iepele din ogradă. Începuse deja să se facă un fel de liste de aşteptare. Gică îşi începuse drumul glorios de cal- minune iar tata îl îmbrăcase în cele mai elegante harnaşamente ce s-au văzut vreodată prin aceste locuri.

Să vă mai spun câtă mândrie, câtă fală şi câtă dragoste se abătuse asupra familiei noastre?

Când tata l-a pus prima zi la şaretă, Gică a făcut un gest de-o eleganţă rară. S-a aşezat în genunchi, l-a privit pe tata drept în ochi, preţ de câteva minute, a fluturat din cap a nemulţumire, şi-a umflat nările cu toată forţa …

Tata a înţeles imediat durerea lui Gică, l-a deshămat şi l-a sărutat aşa cum numai pe noi, copiii ne săruta atunci când era mulţumit de comportamentul nostru. Din acel moment Gică n-a mai fost niciodată prins între hulubele vreunei căruţe ori la gulura vreunei şarete.

Anul 1961, primăvara, a venit peste noi cu blestemul bolşevizării satelor româneşti. „Ori te spânzuri ori te-neci, ori la colectiv te treci„, era sloganul care se auzea peste tot în sat…la biserică, la şcoală, la primărie, la sfatul popular, la căminul cultural, la poştă, la miliţie…

În casa noastră, casă liniştită oarecum până la acest nefericit eveniment, primul care ne-a adus vestea şi sloganul de mai sus a fost Mitică ţiganul unul dintre sutele de ţigani năşiţi de bunicul meu, fost primar un sfert de veac în comună…

Am uitat să vă spun că mai toate comunele din sud au fost pricopsite de comunişti cu primari ţigani, nişte analfabeţi aparent cuminţi, cu trecut dubios dar buni de „bătaie„, în caz că cineva se opunea deciziei partidului de a intra la colectiv..

Când Mitică ţiganul a intrat în curtea noastră, adică tovarăşul primar, tata la oprit politicos la prispa casei şi la întrebat scurt:

– Ce cauţi, mă, tu în curtea mea? Te-am chemat eu? Te-a chemat soţia mea? Te-a trimis cineva şi a uitat să-mi ceară voie?

Ţiganul i-a răspuns tatei pe cel mai liniştit ton din lume:

Partidul, bre, nene Badeo, Partidul m-a trimis. Şi dacă tălică vrei să opreşti partidul să-şi facă datoria , răspunzi! Eu nu mai sunt Mitică ţiganul, finul lui tălică, acuma sunt Mitică Partidul…şi n-am venit pentru tălică, că te ştiu, am venit pentru Gică…

– Pentru Gică? A întrebat tata uşor încruntat.

– Da, nene Badeo, pentru Gică. Îl vrea Partidul, bre, îl vrea la şareta mea…ştii şi tălică că noi ducem toţi caii la abator…ne vin tractoare din Uniune, nu mai putem sta la coada calului…şi ar fi păcat ca Gică să meargă la abator…sigur dacă vrei şi tălică să ne înţelegem aşa ,ca oamenii…altfel…

– Aşa, altfel ce, măi Mitică?

– Păi aşa cum auzişi! Îl luăm pe Gică şi-l trimitem la abator. N-o să ne facem de râsul lumii tocmai acuma, la sfârşit de colectivizare…că numai tălică şi câţiva aţi mai rămas în afara lumii, nu? S-a trecut toată lumea la colectiv? S-a trecut! Tălică ce vrei, să-mi ceară mie Partidul vot de blam ? Să mă crează Partidul prost? Asta vrei? Tot mai crezi că vin nenorociţii ăia de americani să te salveze? Tot nu vrei tălică să înţelegi că vremea chiaburilor s-a dus dracului şi acuma este vremea noastră?

– Vremea voastră, măi Mitică? Vrei să zici că a venit vremea ţiganilor?

– Bre, nene Badeo, ai noroc că te ştiu de mult bre…pentru vorbele astea Partidul te leagă fedeleş bre, dacă te spun…

– Ai dreptate…Este vremea voastră…numai că eu pe Gică nu-l pot da! Mi-a căzut în genunchi şi m-a rugat să nu-l pun la căruţă şi nici la şaretă…nu ştie să tragă, nu ştie să stea în ham, nu ştie să meargă alături de alţi cai…Ştii foarte bine că-l folosesc numai primăvara, la călărie, să văd cum îmi merg recoltele…Gică nu este un cal normal, dacă vrei tu să înţelegi, măi Mitică…

– Nici tălică, nene Badeo nu eşti tocmai normal, dacă tot vorbim , dar Partidul are nevoie de Gică şi trebuie să mi-l dai, altfel…

– Ştiu, abatorul…

– Abatorul, zise la fel de calm Mitică ţiganul şi se retrase spre poartă. Şopti mai mult pentru el. Mâine vin să-l iau pe Gică…vin cu miliţianul…o să-l fac eu să tragă la şareta Partidului…

A urmat o noapte albă pentru tata. Tot noapte albă am făcut şi eu… Auzisem vorbele ţiganului şi vroiam să ştiu ce gândeşte tata. L-am întrtebat cu sfială:

– Ce faci, îl dai pe Gică?

– O să vedem…du-te la culcare…

A doua zi Mitică ţiganul s-a ţinut de cuvânt. A venit cu miliţianul Cosac. Un munte de om era miliţianul Cosac. Vorbea rar şi scuipa mereu printre dinţi. Ca să-i intre şapca pe cap o spărsese undeva la spate, un fel de crestuş. M-am apropiat de tata, de ţigan şi de miliţian.

– Bă nea Badeo, am venit să-l luăm pe Gică, a zis scurt miliţianul. Între timp a scuipat de cincizeci de ori printre dinţi şi l-a prins pe tata de încheietura mâinii drepte.

O să-l învăţăm cu munca nene Badeo, o să-l pun la şareta Partidului…a spus imediat şi Mitică ţiganul.

Eu priveam supus mişcările tatei şi cu frică imensă gestul miliţianului. Aşteptam răspunsul tatei…Veni după un târziu…

– Păi, dacă nu se poate altfel, zise tata, eu am să-l duc personal la abator, măi Mitică…asta am să fac…îl duc la abator şi las Partidul să-şi aducă tractoarele de care mi-ai vorbit…n-o să mă opun eu voinţei Partidului…

– Tălică, glumeşti cu Partidul, bre? Nu înţelegi că noi vrem calul ăsta la şareta Partidului ? Mai dă-l dracului de cal, că n-o fi om să ţii aşa de mult la el…nu-i ajunge cât a domnit-o? Îl pun la şareţă, nu la plug…

Glasul ţiganului devenise agresiv… palmele miliţianului se încordaseră pe mâna tatei…

– Dacă noi vrem să luăm calul ăsta o să-l luăm, bre, zise imediat şi miliţianul Cosac. E cal frumos, îl vrea tovarăşul preşedinte… iar dacă te opui o să te luăm şi pe tine… asta e… fă ce vrei, dar repede că n-avem timp.

Tata n-a scos o vorbă. Alături, în grajd , Gică bătea din copite aşa cum făcea mai mereu când vroia să iasă la plimbare.

– E un cal, dă-l dracului încolo, n-o să ne certăm noi acuma pentru un amărât de cal, mai zise primarul ţigan.

– Şi nici n-o s-o ducă rău… trage la şareta noastră, bre, o să fie fala primăriei… zise şi miliţianul Cosac.

– Îl duc la abator. Asta am să fac. E dreptul meu să respect porunca Partidului şi vreau să-l duc la abator, mai zise tata şi-şi retrase mâna din strânsoare. Mâine am să-l duc la Piteşti. Îl predau personal la abator… e dreptul nostru să ne supunem voinţei Partidului… asta am să fac…

Am rămas uimit. La fel au rămas ţiganul şi miliţianul.

– Hai bre, nene Badeo, chiar râzi de noi? Păi ăsta e cal de abator?

– Păi, ce ,eu sunt om de colectiv, măi Mitică? Dacă asta vrea Partidul dece să nu-l ascultăm?

– Bine, bre, faci cum vrei, dar să ştii că mâine pleci cu el la abator… dacă aşa vrei tălică asta e… eu vroiam să-l ţinem pe Gică la şareta noastră… e păcat de el…

Ziua următoare, era într-o vinere, n-am să uit niciodată, tata s-a sculat de dimineaţă, ne-a trezit pe toţi şi ne-a trimis în grajd să-l sărutăm pe Gică. Fratemi-o Nelu a început să plângă. Eu i-am luat botul în palme aşa cum făcea tata şi l-am pupat pe buza de jos, pe frunte şi pe urechi. Mama n-a vrut să intre în grajd. S-a aşezat în genunchi în pragul casei şi s-a închinat cu cruce mare şi a început să spună „Tatăl nostru„.

Când am terminat cu pupăturile, tata a scos şaua din tindă, a pus-o liniştit pe Gică, i-a adus găleata cu apă. L-a buşumat uşor pe zgreabăn şi l-a scos în curte.

Atunci am văzut cum Gică se aşează din nou în genunchi, aşa cum o mai făcuse odată de mult şi ne-a privit pe toţi cu acelaşi interes cu care ne privea tata, seara, la culcare. Parcă ne-a înnumărat, parcă ne spunea ceva şoptit printre buzele lui mari şi negre… Eu aveam deja impresia că spune aceiaşi rugăciune ca şi mama…

Se ridicase soarele până la colţul gardului nostru când tata a încălecat pe Gică şi a plecat spre Piteşti.

Ştiam toţi pentru ce se duce tata cu Gică la Piteşti …

Am aşteptat trei zile să vină tata de la abator.

Trei zile şi trei nopţi, mama nu s-a mişcat de lângă icoana din odaie…

Dimineaţa, devreme, în cea de-a patra zi a venit şi tata acasă. Avea pe umeri şaua lui Gică şi căpăstrul ţintat, unguresc. S-a dus în grajd şi n-a ieşit de-acolo decât seara, la insistenţele mamei. Avea chipul liniştit şi numai ochii îi jucau uşor în umezeala unui început de lacrimă…

N-a spus nimeni nimic. O tăcere spartă doar de cântecul greierilor ne-a acoperit pe toţi ai casei, curtea şi chiar casa, aşa mare cum era, şi frasinul din mijlocul curţii şi şoseaua care trecea pe la poarta noastră… era o linişte pe care niciodată în viaţa mea n-am mai simţit-o.

Târziu, târziu de tot, când luna lumina ca felinarul toată curtea, tata a spus doar atât: „Gata, asta a fost! Să mergem cu Dumnezeu înnainte!

Şi aşa am mers aproape douzeci de ani, până cănd, într-o zi de Septembrie, tata m-a chemat acasă. Şi-a simţit sfârşitul aproape şi m-a vrut lângă el.

Când i-am dat ultima picătură de apă, mi-a luat capul în palme aşa cum i-l lua şi lui Gică şi mi-a şoptit, cu durerea unică a despărţirii:

– Să ştii, că pe Gică nu l-am dus la abator… L-am terminat eu, în pădurea de la Oarja. Am vrut să termin tot atunci şi cu mine, dar eraţi voi… Asta vreau să ştii… nu l-am vrut pe Gică slugă la ţigani… nu l-am vrut slugă la nimeni… pentru că era al nostru şi noi n-am fost niciodată slugi… o să-i povestesc şi lui, cât de curând, de ce l-am înjunghiiat… şi o să mă ierte… Îţi spun ţie, că tu ştii cum a fost şi trebuie să mă ierţi şi pe toţi vă rog să mă iertaţi…

 Aţi aflat, pe scurt, povestea lui Gică. O poveste simplă a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale şi sentimente confuze, povestea trăită de un bărbat adevărat şi un copil  curios, poate prea curios şi îngrozitor de speriat…

George Rizescu, Piteşti, 10 septembrie, 2008.

Read Full Post »