Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘italia’

Curriculum Vitae. Document din arhivele Vaticanului.

– – –

Născut la 25 decembrie 1873 la Constantinopol (unde tatăl său este reprezentant al Guvernului român). Botezat în Biserica Rusă.

Aparţinînd unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Valahiei şi al Moldovei, zece suverani şi în care a domnit de 21 de ori.

Nepot al ultimului domn naţional al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849 – 1857).

Fiu al Generalului Prinţ Ioan Ghika (1830 – 1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de război şi fost Ministru Plenipotenţiar (Viena, Constantinopol, Sankt Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al ţării pe lîngă Ţar, la Petrograd.

Studii în Franţa. Bacalaureatul la 15 ani. Licenţiat în drept; urmează în acelaţi timp cursurile de licenţă în litere (filosofie şi istorie), în ştiinţe (chimie), şi Şcoala de Ştiinţe Politice (l’Ecole des Sciences Politiques).

Evoluţie catolică încă din tinereţe, bazată numai pe lectură şi pe rugăciune, fără a întîlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate.

Face profesiunea de credinţă catolică la 15 aprilie 1904, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfîntului Dominic, în mîinile P. Lepidi OP, Magistru al Sacrelor Palate, în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Fruhwirth, a reverendisimului pr. Emmanuel Bailly, superiorul general al Augustinienilor, şi a D-lui Francois Paris.

Este primit la cîteva zile după aceea de Sanctitatea saLeon al XIII-lea, în acelaşi timp cu vara sa, Regina Natalia a Serbiei (convertită şi ea la două zile distanţă). Sanctitatea sa îşi exprimă dorinţa de a nu-l vedea abandonînd complet ritul oriental.

La sfatul şi la indicaţiile Eminenţei sale  Cardinalul Vives, care îl consideră fiu spiritual, pentru a putea da curs unei vocaţii religioase foarte clare şi unei vocaţii sacerdotale lipsite de orice îndoială, începe studiile de Filosofie şi Teologie la Dominicani la Roma. Licenţă în Filosofie; Doctorat în Teologie (1906).

Se întoarce în ţară şi, fiindcă nu îşi poate încă urma vocaţia, îndeplineşte, după indicaţiile date de însuşi Sfîntul Părinte, timp de mai mulţi ani, rolul puţin obişnuit de misionar laic. În timpul acestor ani de apostolat rodnic (convertiri, propagandă, fundaţii, etc.) este de remarcat, mai ales, stabilirea, prin grija sa, a primelor opere de caritate catolice. Le aduce clandestin, dar cu succes, pe Fiicele Carităţii ale Sfîntului Vicenţiu de Paul la Bucureşti şi face din casa lor centrul acţiunii catolice din România. Este, de asemenea, în acea vreme, iniţiatorul comunităţii şi bisericii romîne-unite din Bucureşti. În 1907, organizează, împreună cu Fiicele Carităţii, ambulanţele pentru victimele teribilei revolte ţărăneşti din anul acela. În 1912-1913, înfiinţează cu ele unul din lazaretele pentru holerici, se închide împreună cu cîteva mii de bolnavi, pentru a-i ajuta material şi spiritual, şi ia nu holera, ci medalia militară care îi este decernată, în afara regulilor obişnuite, în calitate de civil.

În timpul Marelui război, se ocupă la Roma, alături de fratele său, Ministru pe lîngă Regele Italiei, de bolnavi şi răniţi, formează Legiunea romînă în 1917, şi îndeplineşte mai multe misiuni diplomatice oficioase pe lîngă Curia Romană.

După Război, fără să se dezintereseze de operele sale din România, de care se ocupă de la distanţă şi care capătă din nou un mare avînt, ia parte, la Paris, mai ales prin lucrări literare, la mişcarea de reînnoire catolică franceză, publică un număr  de articole în reviste ( Correspondant, Revue hebdomadaire, Pensees pour la suite de jours, L’Heure sainte).

Fiind îndepărtate obstacolele din calea vocaţiei sale, cu totul exterioare de altfel, este hirotonit preot la 7 octombrie 1923, în biserica Lazariştilor, de către Eminenţa sa cardinalul Dubois, aparţinînd nominal de Dieceza de Paris.

La 25 februarie 1924 este autorizat de către Sfîntul Scaun să înfiinţeze Asociaţia Pioasă a fraţilor şi surorilor Sfîntului Ioan, grupare avînd la bază Euharistia şi activitatea misionară.

La Paris, se îngrijeşte de străini, în biserica cu acelaşi nume; şi a început din 1925 evanghelizarea periferiei roşii, la Villejuif, într-o baracă de lemn, în care a trăit ca un Robinson apostolic, cu mai multe mîngîieri şi roade decît se spera la prima vedere.

A trăit de la convertire (1902) pînă în prezent urmînd un regulament de viaţă care a comportat în lume, şi după aceea, practicarea celor trei voturi, cu o adaptare specială destul de suplă pentru ascultare. A făcut în 1903 votul de a nu accepta nicio demnitate ecleziastică dacă ar primi hirotonirea, pentru a nu avea decît o autoritate morală în ochii tuturor. Vot dezaprobat, este adevărat, de directorul sau Pr. Lepidi, şi considerat perimat de către Nunţiul la Bucureşti, Mgr Dolci.

Terţiar al Sfîntului Francisc şi al Sfîntului Dominic în acelaşi timp, printr-un privilegiu special acordat de Pius al X-lea.

Membru al micului Oratoriu al Sfîntului Filip Neri, din Londra.

Beneficiază, prin bunăvoinţa Sanctităţii Sale Pius al XI-lea, de facultatea de a celebra în cele două rituri, latin şi oriental.

Membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale (de aproximativ 8 ani).

Decorat cu Legiunea de Onoare (Ofiţer).

Decorat cu Medalia militară română, de aur, cu titlu în mod excepţional civil.

Decorat cu ordinul Sfîntului Sava (Ofiţer), conferit de către vărul său, defunctul rege Alexandru al Serbiei.

– – –

Sursa: Monseniorul – Horia Cosmovici – Galaxia Gutenberg – carte apărută cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti – 2011 (ed a II-a), – carte la care am să mă mai refer.

Read Full Post »

Cele cinci episoade de pînă acum, nu au avut decît rolul de a schiţa sumar pînă la efemer, un traseu la care am visat zeci de ani; inconsistente pînă la expeditiv, nu au făcut decît să evoce parţial şi fugitiv, deliciile unei incursiuni într-un spaţiu mirific; n-am urmărit  să descriu indicibilul. Am punctat sporadic/episodic numai cîteva din stările mele de spirit. Descrierea elaborată a tot ceea ce am văzut, încă mai aşteaptă; dacă am să încheg ceva (scris) coerent din această inefabila experienţă, rămîne de văzut. Pînă atunci, iată (tot) pe scurt, ultima ispravă turistică pe meleaguri străine, ispravă  premergătoare întoarcerii, în cenuşiul cotidian:

Desigur că şi ultima noapte petrecută pe tărîm italian, ( la Lido di Gesolo – lîngă Veneţia) a fost extrem de scurtă – trei/patru ore ; dar am scurtat-o mai ales pentru că ar fi fost culmea insensibilităţii să nu vedem măcar un răsărit de soare pe malul Adriaticii.

Lido di Gesolo e o micuţă şi cochetă staţiune turistică, la 16 km. de Veneţia, unde se cazează aproape toţi cei care nu prea pot plăti o noapte la Venice… Staţiunea e formată dintr-o stradă nu mai lungă de 6-7 sute de metri, stradă străjuită de hoteluri, case şi de vile mai mari sau mai mici, simpatice toate, la parterul cărora se află toată gama de ,,Tratoria,, imaginabile: pizerii, cafenele, micuţe restaurante, gellaterii (îngheţată), apoi chioşcuri alimentare, chioşcuri cu ziare, terase, micuţe magazine de artizanat, adică aproape cam tot ce ar putea să etaleze un supermarket pe orizontală, şi toate îmbiindu-te/chemîndu-te cu ochi galeşi de sirenă . Plaja destul de aproape, 50-60 metri, e în mod geometric asezonată cu şezlonguri şi cu umbrele pe care le închiriază fiecare cum poate: cu ora, cu ziua, cu săptămîna, cu anul, cu… Dar la ora 6 a.m. plaja e relativ pustie; sunt cei care adună gunoaiele ( ei DA! – se întîmplă), sunt cîţiva ,,marţieni,, care în costume cauciucate se afundă în apa mării cu nişte aparate de alungat meduzele şi alte vietăţi dăunătoare, dar mai sunt şi cîţiva/cîteva doritori/oare de scaldă înaintea micului dejun. Numai că astăzi soarele e destul de timid, ceva norişori nu anunţă o zi tocmai senină şi, chiar dacă aerul vibrează la începutul zilei, momentul de magie trece scurt şi grabit: nu are nici pe departe farmecul domol şi melancolic trăit la noi acasă…

Dar, timpul, timpul şi iar, timpul! Ne grăbim spre acelaşi (extrem de) frugal mic dejun, ne reluăm locurile în (mini) autocar şi purcedem decişi deşi nu prea entuziaşti, spre Budapesta. Traversăm expeditiv Austria, ne cazăm, seara e deja temeinic şi irevocabil instalată, dar urmează ,,Cina traditionala by Night,,! 25 Euro de persoană , o oră şi jumătate de parcurs pe un vaporaş care a trăit şi vremuri mai bune, dar luminile de noapte ale Budapestei oglindite pe Dunare, nu au egal! N-am să mă opresc să descriu cele 25 de feluri apetisante expuse în chip de bufet suedez, pentru că deja salivez (iar!). Pedanteria şi savantlîcul expunerii lor, nu fac decît să-l  prefigureze pe ghidul maghiar vorbitor de limbă română care este şi proprietarul afacerii şi mentorul unui stil de viaţă ,, veşnic tînăr şi ferice – veselul Alexandri ,,! 🙂 ! La 65 de ani, e fericitul tătic al celui de-al patrulea copil (o fetiţă de 5 ani, dulce ca ambrozia), rezultat din cea de a patra sa căsătorie cu o frumoasă şi focoasă brunetă, mai geloasă decît însăşi Hera pe Zeus! 🙂 ! Tipul e volubil, te face să te simţi cum nu se poate mai bine, explică jovial ce minunat e oraşul Budapesta, ce minunată ţară e Ungaria, cît de mult se bucură să-i fim oaspeţi, ce mult şi-ar dori să revenim şi să-l onorăm din nou şi iar, din nou şi iar, cu augusta noastră prezenţă! Culmea e că acest om nu joacă un rol prestabilit. Fusesem prevenit (eu în mod expres!) de ghidul nostru în acest sens. Chiar aveam un loc preferenţial ,,la masa capitanului,,! Dar eu, nepragmaticul, fără să declin invitaţia, nici nu i-am dat curs… Am preferat inconştient cum sînt, să-mi umplu cu nesaţ inima, mintea şi sufletul, cu ultimele imagini şi splendori, pe care ştiam că odată ajuns acasă, cu greu le voi mai regăsi. Aşa că dragă domnule Ştefan, rămîne pe altă dată!

De aici, totul reintră în banal; am dormit, mic dejun copios (spre deosebire de cele de pe la italieni), drum întins spre casă, nostalgiile acestor 9 zile de splendoare, mizeriile inerente îndurate inutil în vama noastră românească, tranzit trist prin Arad – Sibiu – Rm. Vilcea – Piteşti – Bucuresti. Ramas bun! (convenţional) grupului şi… Gata ! Asta a fost !

***

Pun punct aici relatării acestei incursiuni pe plaiurile mirifice ale marelui şi probabil inegalabilului muzeu în aer liber, care este Italia.

Blogul zilei :  http://delaepicentru.wordpress.com/2011/08/02/%e2%97%8e-descult-in-iarba-i/

 

Read Full Post »

Amintiri din Italia.5

După Florenţa am mers întins către Pisa. Am ajuns către seară (a fost un ambuteiaj pe şosea) şi din acest motiv, nu am putut contempla nimic din interiorul Domului şi a Baptiseriului, după cum nu am mai avut timpul fizic necesar să aruncăm măcar o privire peste mormintele din Campo Santo. Şi aici, ca peste tot, eşti copleşit de consistenţa geniului uman, atent îndrumat de prezenţa Divinului, în toate…

Celebrul turn înclinat, era de fapt cea mai înaltă clopotniţă (şi poate că mai E!). Am să trec peste detaliile constructive pentru a merge repejor către Padova, unde se află catedrala sfîntului Anton, catedrală care adăposteşte şi mormîntul sfîntului şi moaştele sale (care au fost în pelerinaj şi în Romania). Şi aici, impresia de măreţie este deplină! În curţile interioare, se află doua dintre cele mai mari magnolii din Europa şi poate chiar din lume. Tot aici se găseşte o splendidă statuie ecvestră a condotierului Gattamelata făurită de nu mai puţin celebrul Donatello.

Ca o paranteză amuzantă, aici, la Padova, în parcul central, am dat de nişte românaşi de-ai nostri, care jecmăneau  turiştii de oriunde (inclusiv din România), vînzîndu-le nişte sandvişuri minuscule (o chiflă tăiată care adăpostea meschin trei feliuţe subţiri de salam = doi Euro şi jumătate /bucata!), românaşi cu care (kum altfel!) am avut un scurt si instructiv schimb de replici pe temele globalizarii 🙂  ! Chiar aşa : kum să nu te cerţi cu nişte compatrioţi pe care-i dibui aiurea prin lume? Hm? Peste poate!  🙂  ! Dar, în fine; ăştia măcar nu erau în postura de cerşetori; cerşetori pe care i-am găsit cu duiumul şi cu adîncă strîngere de inimă, peste tot pe unde am peregrinat…

Am să mă întorc pentru măcar cîteva cuvinte la Roma. E foarte greu să descrii cumsecade Fontana dei Trevi; pot doar să-ţi spun că, şezînd pe marginea bazinului în care se revarsă apa ţîşnind în toate felurile imaginabile din statuile aflate pe fundalul unei clădiri, am simţit că nu e tocmai vorbă-n vînt cutuma potrivit căreia, dacă-ţi pui în gînd o dorinţă şi arunci în fîntînă cîţiva bănuţi, această dorinţă se va împlini; başca, faptul că automat vei beneficia de întoarcerea la locul respectiv, pentru o nouă vizită binecuvîntată. Ca un amănunt nesemnificativ (sau poate prea semnificativ), Fontana dei Trevi se află în imediata apropiere a biroului primului ministru, dar nu sunt vizibile nici-un fel de măsuri speciale de securitate (!); chiar şi maşinile oficiale îşi împart frăţeşte cu turiştii căile de acces comune!

Am lăsat la urmă, Vaticanul; sînt total incapabil să-ţi descriu fie şi pe scurt, galeriile kilometrice cuprinzînd fresce, statui, mozaicuri, goblenuri, capele (printre care Sixtina este desigur, punctul central al vizitei), multitudinea de muzee tematice (pe care iar nu am putut să le vizităm din lipsă acută de timp!), şamd, şamd… Nici măcar despre Biserica San Pietro nu pot să-ţi spun prea mult; în afară de faptil că sfidează înţelegerea umană ca dimensiuni (187 metri lungime/cca 100 metri lăţime/132 metri înălţime, cuprinde 45 de altare, nenumărate opere de artă printre care şi Pieta a lui Michelangelo, monumentele lui Clement al XIII-lea, al lui Inocentiu al XI-lea, urna funerară a Sfîntului Pius al X-lea, etc, etc, etc…

Grotele catedralei adăpostesc (pe trei niveluri) momintele a 145 de Papi din cei 267 (în total), începînd desigur cu mormîntul Sfîntului Petru şi momentan, (AD 2005) încheind cu mormîntul Papei Ioan Paul al II-lea. În faţa catedralei se află piaţa San Pietro; de forma unei elipse (240 m/196 m), este înconjurată de o dublă colonadă acoperită de o galerie încoronată cu statuile a 140 de sfinţi. Colonada alcatuită din 284 coloane gigantice şi din 88 de stîlpi, are în centru un obelisc încununat cu o cruce, în interiorul căruia se află un mic fragment din crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. De asemeni, în interiorul pieţei se află cîteva splendide fîntîni.

Şi gata; nu a mai rămas decît croaziera pe Dunăre de la Budapesta, plus poate ceva consideraţii generale despre întreaga călătorie şi poate cîte ceva despre italienii ca autohtoni descendenţi (şi beneficiari) ai vechiului Imperiu Roman.

Read Full Post »

Am spus că am fost în transă. Aşa E. Dar, de fapt, transa mea era vizibilă doar exterior. Interior, trăiam la intensitate maximă tot ceea ce vedeam. Am fotografiat; am luat note explicite; am ascultat cu nesaţ toate explicaţiile ghidului; am înregistrat şi periferic şi frontal tot ceea ce am fost în stare să văd, să remarc, să memorez. Nu puteam să trec insensibil peste acele splendori. Am trăit la o cotă de vibraţie pe care nu mi-o cunoşteam. Explicaţia e simplă. În tot acest periplu, circulam în autocar 8-10 ore aproape zilnic, aveam 2-3 ore de vizionat împreună cu grupul, după care în cîteva rînduri am avut între 2 şi 4 ore pe cont propriu. Despre somn, ce să-ţi mai spun? Probabil că 3-4 ore pe noapte a fost un fel de maxim. Nu uita că zilnic ne schimbam reşedinţa. Doar la Roma am dormit două nopţi la rînd în acelaşi hotel.

În pofida acestui mod extrem de alert de desfăşurare a acestui splendid periplu, mi-am regăsit fără efort, toate resursele nebănuite care ZAC în fiecare dintre noi, resurse pe care le găsim NUMAI cînd avem o motivaţie anume. Ştii cum se spune: să nu-i dea bunul Dumnezeu omului, cît poate să ducă! Ei bine, eu, ateul ortodox, am avut parte din plin de această dulce povara; sau cel puţin, aşa am simţit eu. Am simţit boarea HARULUI SFÎNT!

În treacăt fie spus, în timpul vizitei noastre în Italia, serviciile speciale erau în alertă maximă, pentru că se aşteptau la o iminentă agresiune din partea teroriştilor. În afară de faptul că au fost de o discreţie uluitoare, – la Vatican m-am rătăcit şi am intrat într-o zonă interzisă, dar nu mi-a pus nimeni pistolul în piept – nici noi nu am avut vreo clipă senzaţia de nesiguranţă. Cît despre teama de a putea fi ipotetic victime, nici nu ne-a păsat. Apropo de victime : singurul monument (colosal) pe care l-am contemplat doar exterior , a fost Colosseum-ul. N-am avut nici cea mai mică dorinţă de a-l vizita în interior; faptul că acolo a fost locul central de martiraj (timp de secole!) al creştinilor, faptul că acolo erau măcelărite mii de animale zilnic, faptul că acolo moartea  gladiatorilor era  pe post de spectacol al cruzimii maxime, faptul că chiar acolo a fost martirizat Sf. Petru, mi-a indus sentimentul că nu pot contempla acest edificiu din interior. Asta E! Am admirat geniul constructorilor, dar atit: acest edificiu mareţ era destinat cruzimii umane, fără urmă de boare Dumnezeiască… Îmi pare bine că e aproape o ruină; şi-mi pare şi mai bine că în Evul Mediu, a fost folosit ca rezervor de materiale de construcţie pentru alte edificii şi atîta TOT!

În acelaşi timp, îmi pare bine şi că nu a fost demolat în întregime; dacă nu mă înşel foarte tare, se pare că e primul  muzeu al unui holocaust: încercarea de exterminare a creştinilor, pînă la Constantin cel Mare, care la îndemnul mamei sale Elena, a pus capăt acestui abominabil măcel, undeva în secolul al IV-lea. În fine!

Colosseum-ul se află în imediata apropiere a bisericii San Pietro in vincole şi de la el începe să fie vizibil ceea ce a mai rămas din Forumul Roman; Forum care acum nu e decît o adunătură de ruine,  ruine pe care ghidul le denumeşte succesiv, templul închinat nu ştiu cărui zeu, arcul de triumf al nu ştiu cărui împărat, etc, etc, etc… De fapt, locul acesta musteşte de istorie, dar nu este decît mărturia imperiului distrus de Dumnezeu, imperiu care l-a crucificat pe Isus. Creştinismul nu putea să aibă alt centru! Doar aici vrerea Divinităţii putea să dea sens afirmaţiei lui Cristos la judecata lui Pilat: Împărăţia mea nu e din lumea asta! Dar a trebuit să treacă secole bune pînă cînd învăţăaturile Apostolilor lui Cristos să prindă definitiv contur, mai ales că Sfinţii Părinţi ai Bisericii începînd cu Origen, au lucrat îndumnezeiţi către aceasta.

Acum, despre altceva. Patronul spiritual al Italiei este Sfintul Francisc de Asissi, zis sărăcuţul, care a trăit undeva între secolele al XII-lea şi al XIII-lea şi care a înfiinţat Ordinul Franciscanilor. Ce este extraordinar la Asissi, este faptul ca acolo, este singura biserică din lume construită peste o altă biserică, biserică zidită la rîndul ei peste o camera tombală unde se află sarcofagul cu moaştele Sf. Francisc, cameră tombală care ea singură rivalizează ca măreţie şi cuprindere cu aproape tot ce este imaginabil ca dimensiuni. Pentru a nu ştiu cîta oară, imaginarul omenesc e copleşit. Îţi poţi închipui? O biserică uriaşă care drept acoperiş are o altă biserică măreaţă şi care drept subsol are o cameră tombală ea însăşi de dimensiunile unei biserici foarte mari!

Probabil că aici e timpul să spun că pe întregul parcurs al periplului nostru în spaţiul ales de Dumnezeu, al Creştinătăţii, am avut parte de cîteva slujbe în direct: una aici, una la Padova (fieful Sfîntului Anton) şi cel mai important, o slujbă la biserica San Pietro – Vatican! Am spus deja că nu mai respect în relatarea mea ordinea turistică. Cred că în următoarea epistolă, îţi voi spune cîte ceva despre Pisa, despre Padova, las Vaticanul şi San Pietro ceva mai la urmă, după care am să încerc să-ţi spun cîte ceva şi despre singurul moment cu adevărat turistic, respectiv croaziera pe Dunare. Deocamdată, te las cu bine .

Read Full Post »

Revenind la Florenţa. Ceea ce-ţi voi relata de acum înainte, va fi doar rezultatul unei introspecţii; aşa după cum ţi-am spus deja, din acest moment am intrat în transă.Tot ce am văzut/simţit în următoarele trei zile, s-a impregnat adînc în subconştientul meu; subconştient care se lasă foarte greu adus în planul conştienţei.

Să mă explic: atunci cînd am purces la drum, eram impregnat de amintirile din tinereţe despre Renaştere, amintiri culese din excepţionala carte ,,Agonie şi Extaz,, de Irving Stone. Aşteptam întîlnirea cu Michelangelo Buonaroti & ceilalţi Titani , ca pe o izbăvire a imaginarului meu turistico-cultural; ca pe o împlinire a nazuinţei sufletului meu întru frumos. Dar ceea ce am găsit acolo, m-a copleşit; m-a readus la realitatea micimii mele de biet peregrin la porţile cunoaşterii. De aici şi transa mea : am fost între ,,agonie” şi „extaz,,. Extaz copleşitor şi agonie a anagogiei care m-a invadat instantaneu; aproape devenisem mistagog; trăiam o Revelaţie pe care nu o credeam posibilă; am fost trans-humanizat; am fost cîteva clipe în anticamera lui Dumnezeu. Am contemplat Empireul! Adică în termeni pur şi simplu neaoşi româneşti, cîteva clipe am avut privilegiul iluminării depline, sau cum spun oamenii mai simplu, ”am ajuns în al nouălea cer”!

Probabil că de aici voi deveni incoerent în descrierea spaţio-temporală a periplului meu pe pămîntul îndumnezeit de Sf. Petru, pentru că nu a mai contat ordinea turistică a locurilor sacrale vizitate .

Reiau de la Michelangelo. Nu am reuşit să intru în Galeriile Ufizzi (coadă mare, timp limitat) unde aş fi reuşit să contemplu Statuia lui David învingătorul lui Goliat – episod splendid relatat în vol. doi din Septuaginta, dar am văzut o copie în mărime naturală (6 metri !) a statuii. Am văzut Capela Medici unde sînt expuse cele patru Alegorii, respectiv Dimineaţa, Ziua, Amurgul şi Noaptea. Am văzut statuia lui Moise la biserica San Pietro in vincole – adică Sf. Petru în lanţuri, unde sunt expuse lanţurile cu care Sf. Petru a fost încătuşat şi martirizat; am văzut ,,Pieta,, din catedrala Sf. Petru de lîngă Vatican; am văzut ca acest TITAN (M.B.) a vrut să-l copieze pe bunul Dumnezeu în actul de creaţie… Oricare dintre aceste statui făurite de M.B. îţi transmite un sentiment greu definibil; te aştepţi ca oricînd, oricare dintre ele să se însufleţească şi să te întrebe : DE CE TE MIRI ? EU SÎNT CREAŢIA LUI DUMNEZEU făptuită numai întîmplător de M.B. ! Legenda chiar spune că după ce l-a făurit pe Moise, M.B. ar fi exclamat: ŞI ACUM, VORBEŞTE !

Iar din momentul în care pătrunzi în Capela Sixtină, unde întreg tavanul şi un perete sunt pictate de M.B. (circa 1000 metri pătraţi !), începi să crezi că înţelegi de ce TOŢI aceşti TITANI ai Renaşterii, au fost ÎNDUMNEZEIŢI. Chiar deasupra capului tău, dacă stai în centrul capelei, se află piesa de rezistenţă a întregului ansamblu pictural; cheia de boltă a întregii alcătuiri: momentul în care Dumnezeu Tatăl îl însufleţeşte pe Adam. Iar Peretele lateral, Judecata de Apoi, îţi readuce dureros în minte că suntem de fapt vremelnici şi neputincioşi, vanitoşi deci păcătoşi, părelnici şi atît de efemeri… Oricum M.B. are un binemeritat loc de odihnă în panteonul cultural al Italiei, respectiv biserica Santa Croce din Florenţa , alături de mormintele atîtor alţi titani ai culturii, Galileo, Rossini şamd, şamd, şamd…

Gata ! Descrierea în prea scurt timp a prea multor splendori, poate sa aibă efect de sminteală!  🙂  Aşa că, pe curînd!

Blogul zilei : http://desydemeter.wordpress.com/

Read Full Post »

Reuniţi în autocar, ne îndreptăm spre o mică  localitate denumită Montecatini Terme, localitate despre care am înţeles că este un soi de orăşel de vilegiatură; într-adevăr, locul alcătuit din străduţe situate pe pante deluroase, este înţesat de vile şi de viloaie care mai de care mai mari şi mai mîndre, care adăpostesc atît localnicii, cît şi turiştii veniţi aici; senzaţia de proaspăt şi de nou completează în mod fericit părerea de cochet. Pe scurt, deşi am ajuns cam pe seară ne-am făcut o imagine pozitivă despre acest orăşel, cu un aer  vădit de provincie; pe la zece seara, totul părea adormit. In fine; noi am fost cazaţi într-un hotel nici prea mare dar nici prea mititel, strălucind de curăţenie.

Pe tot parcursul excursiei am fost cazaţi numai cîte doi în camere; cele două/trei stele de la ei, au corespondent în circa patru pe la noi. Ştiu ce spun că am umblat ceva la viaţa mea.  Ne odihnim bine peste noapte şi după un mic dejun destul de frugal, purcedem spre Florenţa!

Ajuns aici cu precara mea istorisire, înainte de a mai relata ce am mai văzut prin Italia, respectiv – după Florenţa şi Pisa, apoi Roma şi Vatican, oraşele sfinte Assisi şi Padova – şi inevitabila întoarcere tranzit Austria şi Ungaria, periplu încheiat superb cu o splendidă croazieră de o oră şi jumătate pe Dunare cu “Cina tradiţională By Night”, trebuie să fac o paranteză destul de lungă. Trebuie să încep prin a spune că eu, în primele trei zile, am fost în transă! O transă de tip extatico-mistic-culturală, din care am ieşit destul de greu. Ce văzusem pînă atunci la Viena şi la Veneţia, s-a dovedit a fi DOAR un preambul la ceea ce urma să admir mut şi pierdut, de acum încolo. Splendorile care se revărsau cu nemiluita asupra mea, indicibilul cu care am fost literalmente bombardat, s-au repercutat mirific asupra mea; a fost primul moment în care am înţeles ce înseamnă ,,vedi Napoli poi mori ,,(prinNapoli înţelegînd Italia – fireşte!). Am trăit fiecare clipă la intensitate maximă, am neglijat voit să mă hrănesc altfel decît din fugă, am postit şi de la bere  🙂  , am fotografiat ahtiat aproape tot ce am putut (patru sute de poze stau mărturie), am cumparat sute de cartoline (vederi), am fost repet, în transă!

Chiar şi acum, la aproape trei săptămîni de la reîntoarcerea în cenuşiul cotidian, sînt încă pur şi simplu,  coplesit! Şi de-abia astăzi, cînd am recitit o carte scrisa de H-R Patapievici (Ochii Beatricei / cum arăta cu adevărat lumea lui Dante), am înţeleles DE CE!

Am înţeles cum a fost posibilă construcţia tuturor minunilor Renaşterii = cu ajutorul graţiei Divine! Şi cu voia ta, am să citez finalul cărţii sale:

Era o lume ce avea de rezolvat o problemă pe care noi modernii, am înlăturat-o. Ei aveau de reconciliat o imagine ştiinţifică a lumii, care era greacă, păgînă şi materialistă, cu o exigenţă absolută, care venea din certitudinea Revelaţiei. Pentru medievali existau şi Raţiunea şi Revelaţia, şi lumea simţurilor şi Dumnezeu. Existau şi partea de lume centrată pe Pămînt şi partea de lume centrată pe Dumnezeu, şi văzutele şi nevăzutele. Nu le era uşor să concilieze aceste lumi, dar trăiau în această tensiune, şi parte din fertilitatea extraordinară a culturii medievale, vine din faptul că au reuşit să trăiasca aceasta tensiune la o altitudine intelectuală care nouă, oameni care am optat numai pentru partea din stînga imaginii, ne scapă aproape în intregime. Noi am înlăturat complet partea din dreapta a lumii şi, de aceea , suntem capabili numai de creativitatea văzutelor, fiind aproape complet lipsiţi de sursa de creativitate a nevăzutelor. Trăim amputaţi.”

Aşa E! Dimensiunea absolut gigantescă a tuturor realizărilor Renaşterii, nu doar că vine de la inspiraţia Divină, dar e în totalitate călăuzită de Har! Am văzut de exemplu la Roma, monumentul dedicat lui Victor Emanuel al II-lea. E la fel de gigantic : o sută treizeci şi şase de metri înălţime, bogat împodobit cu picturi, sculpturi şi mozaicuri superbe, impresionant, dar … lipseşte senzaţia de Divin! E impresionant şi … cam atîta tot. Se vede clar că este închinat ,,omului,, şi nu lui Dumnezeu.

Read Full Post »

Scotocind printre vechituri, am descoperit un stick pe care se află copiile unor mailuri trimise cîtorva prieteni în decursul vremii. Cum nu am mai continuat acest obicei, uitasem că s-au păstrat în acest mod, impresiile din călătoria noastră din Italia. Pentru că au savoarea şi sinceritatea din acele momente, nu voi interveni pe text.

#

Iată : au trecut deja 4 zile de cînd ne-am întors acasă şi parcă tot nu-mi prea revin din buimăceală ; am purces la drum spre o „inedită incursiune în inima latinităţii„ convins fiind că ştiu, hm, destul de multişor despre ceea ce înseamnă Renaşterea, că ştiu cîte ceva despre titanii care-au populat acest spaţiu cultural mirific; credeam că sînt cît-de-cît edificat despre ce voi găsi în calea mea … Surpriză! Am constatat vexat că nu ştiam de fapt, NIMIC!

Trec relativ relaxat peste întîlnirea fugitivă (din autocar) cu peisajele superbe din Budapesta, dar nu am insistat pentru că ştiam că vom reveni la ele, pe drumul de întors acasă.

Primul şoc violent de imagine al culturalităţii, s-a produs la Viena; dupa ce-am vizionat de dindărătul geamurilor de autocar, Praterul, apoi  complexul expoziţional (cumva similar cu ce avem noi la Bucureşti lîngă Casa Scînteii), după ce-am parcurs zisul „Ring Vienez„(de fapt un patrulater de străzi centrale în perimetrul cărora se află o sumedenie de palate şi de statui gigantic-impresionante) am descins per-pedes în interiorul ringului, unde am fost izbit(i) de mareţia Catedralei Sf. Ştefan.

Să-ţi spun că aproximativ 10 dintre cele mai mari biserici din Bucureşti sau chiar din toată ţara ar încăpea lejer aici, nu ar fi decît un eufemism . Bogăţia incredibilă de ornamentaţii gotice, picturile superbe, mărimea ciclopică a întregii catedrale, solemnitatea degajată manifest de fiecare ungher al mirificului aşezămînt, te pur şi simplu, copleşesc. Şi neavînd nici-un termen de comparaţie, rămîi uluit! Asta ca să nu mai punem la socoteală gigantescul şi măreţia palatelor şi statuilor din interiorul `ringului`. Norocul nostru e că timpul alocat vizitei de aici e drastic drămuit deci, după ce savurezi un vurst tipic vienez în fugă, şi-i stingi subtila nuanţă de picant cu o berică mititică de 0,33 l (la 5,30 Euro), îţi aduci aminte că incursiunea către civilizaţia de tip occidental, de-abia a început ! Şi mergi disciplinat către autocarul care ne va purta şi pe mai departe … Unde prima etapă pe tărîm italian, va fi Veneţia. Despre Venetia am scris AICI.  

 Dar despre asta, într-un mail viitor. Cît despre Saadi, dacă nu suferă amînare, mă voi conforma urgent! Dar dacă mai poate aştepta măcar o săptămîna … hm?, ce zici? Iată totuşi o mică mostră : „nu poţi străbate-n şa necunoscutul, / sunt locuri unde laşi să cadă scutul.

Blogul zilei : http://desydemeter.wordpress.com/

Read Full Post »