Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘iubire’

„Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decît o imensă tautologie a speciei în care se scaldă, prefirînd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile acestea nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreodată şi nimeni, pînă la sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de coeziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin recursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întîmplă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează în sufletul lui, – gravată pentru eternitate -, figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cuplului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată schema universală a iubirii într-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă, Humanitas, 2002, p.259

Întrebarea e: cum ştii că un fior simţit în primă instanţă în faţa „celuilalt” din viitorul posibil cuplu, este un fior de iubire adevărată care se poate sublima într-un etern inefabil şi nu este doar o simplă dorinţă carnală care se poate ostoi consumîndu-se grăbit?

Read Full Post »

La umbra fetelor în floare, regal curat de marcel proust, sînt împlinit şi nu mă doare, că poate-am devenit, vetust. Ţintesc cu paşii spre lumină iar vorbele nu-mi sunt de lemn; tu eşti iubire, o divină, şi către tine mă îndemn. În viaţa noastră multe ramuri s-au împletit într-un destin: corola falnicelor flamuri născute dintr-un alb, suspin: „plînge cerul către mine cu mirifica sa ploaie dar eu nu plîng către cer cu-ale mele lacrimi zoaie; de e ploaie sau doar zoaie nu voi şti-o niciodată; nici nu sper nici nu disper: ce e scris, e doar de bine.”  La umbra fetelor care-nfloresc, şi-n lume-şi fac intrarea, îţi spun din nou, că te iubesc: iubita mea, doar TU eşti zarea!

clubul psi

psi . Max

Scorpio . lili3d

Vero . Olimpia

psi 2 . vantdetoamna

Some Words

Dictatura Justiţiei

Read Full Post »

fiece zi are valoare şi-n fiece curcubeu cerul e-n floare
iubire-zenit torcînd liniştit la marginea nopţii
paceafinal de haos rrrupt din sfîntul naos cules din blânde mirări
râu infinit ca un zeu ce discerne şi opreşte eşecul
la poarta sorţii marelui, EU
fiece zi este poarta unor zări…

iar psi a adăugat: dincolo de căutări!

– – –

bonus: pacea –  haos banal – în care cine vrea, discerne liniştit în final, între valoare şi eşecul cules cu fervoare dintr-o iubire cu accente blânde dar dominată de rău, dacă nimeni nu-l opreşte; pe nătărău.

Read Full Post »

Cum poate fi, că eu nu mai sunt eu ?

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cine m-a luat mie însumi,

cine mie mi-a fost mai drag

sau mai mult decît mine poate ce pot eu

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cum îmi trece inima

cine nu pare că mă atinge ?

Ce este aceasta, Iubire ?

că în inimă mi-a intrat prin ochi,

pentru puţin spaţiu înăuntru pare să crească;

şi stă să iasă.

Michelangelo Buonarroti. 6 martie 1475 – 18 februarie 1564

Bateaux Mouche

se numeşte cea mai veche companie de vaporaşe cu care este musai să faci o plimbare pe Sena, de preferinţă după amurg, cînd Parisul este luminat feeric, şi parcă toată suflarea Parisului s-a adunat pe malurile Senei, unde lumea mănîncă şi bea într-o veselie fără de teama că ar putea fi amendată ca în România, dacă ai vrea să bei o sticlă de vin pe malul Dîmboviţei, iar acum, dacă scormonesc bine printre meandrele memoriei mele descătuşate, mi se pare că l-am zărit o clipă şi pe Oliveira înlănţuit cu o îmbrăţisare tandră de iubitoarea sa Maga, şi cred că am văzut-o şi pe Emanuelle cu Celestine al ei în momentele lor de iubire încă nedecăzută, iar vaporaşul răsună de strigătele de încîntare ale perechilor care dau frîu liber bucuriei de fi, de a se iubi, fără oprelişti de rasă, limbă sau religie, în timp ce trece pe sub toate podurile Senei, unde ecoul reverberează aproape la nesfîrşit, într-o simfonie de lumini revărsate din toate clădirile maiestuoase pe lîngă care treci, dar tot Tour Eiffel smulge ropote de admiraţie cu statura sa zveltă şi aproape trufaşă, iar toate vîrstele prezente aici, pe acest vapor încăpător, au plonjat definitiv în puritatea şi fericirea copilului ascuns în fiecare dintre noi, pentru că viaţa este bucurie, iubire şi lumină, fericire aievea, pe care o trăim simplu şi candid, cu toată puterea sufletului nostru cînd este luminos ca un Luceafăr al speranţei de vis împlinit, alături de fiinţa iubită pentru că, DA ! fără iubire, omul tare este singur şi pustiu, o, Doamne !

Read Full Post »