Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Jean Cocteau’

           Viaţa tumultuoasă a lui Edith Piaf ar merita nu unul sau două, ci nenumărate romane. Şi nu una două sau poate trei postări anemice, ci un adevărat serial ! Sunt prea multe lucruri de spus. Vom rezuma, totuşi.

            După un turneu în Germania, convinge un grup de tineri „Les Compagnons de la Chanson” să cînte împreună cu ea, Les Tres Cloches. Pregătirile, orga şi orchestra plus cîteva vorbe bune spuse de Jean Cocteau, au transformat acest cîntec într-un succes monstru : un milion de discuri vîndute! (versiunea americană se numeşte – Cîntecul lui Jimmy Brown ). Tot împreună cu aceştia, va cînta „La Marie”. Vor obţine Marele Premiu al Discului. Edith împreuna cu grupul, adoptă cîntece de a le lui Trenet şi întreprind un turneu în State. Edith, este întîmpinată cu reţinere; grupul celor nouă băieţi, cu entuziasm. Suferă Edith o înfrîngere ? Nu, pentru că îngerul său păzitor veghează iar : de data aceasta se numeşte Virgil Thompson, este critic dramatic şi îi consacră lui Edith un articol. În urma acestui articol, Edith îşi va prelungi angajamentul de la opt zile, la 12 săptămîni. Succes deplin !

            La Hollywood, Edith învaţă o lecţie de solidaritate americană superbă ! Este invitată la gala unui spectacol susţinut de o fostă vedetă, alunecată pe panta uitării. Dacă ar fi avut succes, urma să primească un contract pe 52 de săptămîni. La gala, nu lipseşte nici-un monstru sacru : Spencer Tracy, Eliyabeth  Taylor, B. Davis, Bing Crosby, H. Boggart, G. Grant, etc. După ovaţii prelungite,  vedeta semnează contractul salvator ! De luat aminte!

            Tot la Hollywood, Piaf face cunoştinţă cu Chaplin, care venise să o asculte special pe ea. Cîntă fără trac dar, pusă în faţa marelui Chaplin, Edith se pierde în timiditatea unei puştoaice. Personalităţile o caută, o cultivă, o adulează. Face cunoştinţă cu viitoarea regină a Angliei, cu viitorul preşedinte american Eisenhower. Cine şi-ar fi putut închipui unde va ajunge micuţa Edith Gassion ?

            Împreună cu Sasha Guity organizează un spectacol de binefacere, preţul biletelor bătînd orice record. Edith trece şi prin experienţa căsătoriei, la care naşă avea să-i fie Marlene Dietrich. Jean Cocteau scrie un sketch special pentru ea, Le Bel Indifferent. O capodoperă, iar Edith interpretează strălucit ! Edith reia turneele prin State şi prin America de sud. Dar … „în drumurile mele, am întîlnit cunoştinţe, am legat prietenii, însă o atît de lungă despărţire de Franţa, de Paris, este un fel de asfixiere, o agonie lentă. Aerul Parisului nu se poate înlocui …” Asta şi pentru că nimeni altul decît Charles Aznavour îi spune într-o seară : „- Nu găseşti că aplauzele Parisului, au o savoare deosebită ?”

            Edith va face carieră şi în cinematograf. Inclusiv alături de marele Guitry. Dar adevărata viaţă a lui Edith este muzica. „Învăţ la pian, în acelaşi timp, cuvintele şi muzica. Atunci îmi vin ideile, încetul cu încetul. Nu alerg după ele, le las să vină singure„. Inclusiv muzica divină născută de clasici. „Bach şi Beethoven sunt compozitorii mei preferaţi …Chopin, Mozart, Schubert, Borodin, îmi plac toţi „.

            În cartea sa, Edith Piaf nu face decît o singură referinţă la moartea iubitului său, boxerul Marcel Cerdan. Cartea sa, nu descrie şi episoadele nefericite de la sfîrşitul vieţii sale. De ce aş face eu mai mult decît ea?

            Prefer să închei cu un citat din Maurice Chevalier : „Piaf, mic şampion categoria cocoş, se cheltuie cu patimă. Ea nu pare să-şi economisească nici forţele şi nici cîştigurile. Pare că aleargă, genială, revoluţionînd muzica, spre prăpastia pe care îngrijorarea mea plină de simpatie, mă face să o văd de-a lungul drumului ei. Ea vrea să cuprindă totul… Ea cuprinde totul! Ea reneagă legile vechi de prudenţă ale meseriei de stea”.

Şi adaug eu nonşalant : Edith Gassion a fost, este şi mai ales va fi, marea PIAF !

Read Full Post »

Îmi place felul îndrăzneţ în care Stendhal foloseşte cuvîntul geniu. El găseşte geniu unei femei care se urcă în trăsură, unei femei care ştie să surîdă, unui jucător de cărţi care-şi lasă adversarul să cîştige. Pe scurt, el nu lasă înţelesul cuvîntului numai în sferele înalte. Înţeleg prin cele spuse că aceste femei şi acest jucător întrunesc într-o clipă toate atributele nedesluşite care alcătuiesc farmecul şi pe care ei le duc la perfecţiune.  Îngăduiţi-mi să adopt stilul lui Stendhal, spre a vă spune că Edith Piaf are geniu. Este fără pereche. N-a fost niciodată pînă acum o Edith Piaf, şi alta nu va mai fi vreodată. Ca şi Yvette Guilbert sau Yvonne George, ca şi Rachel sau Rejane, ea este o stea care se mistuie, în însingurarea nopţii, pe cerul Franţei. Spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai sşiu să iubească, să sufere şi să moară. Priviţi această făptură gingaşă, cu mîini ca ale şopîrlelor dintre ruine. Priviţi-i fruntea napoleniană, ochii săi de oarbă care şi-a regăsit vederea. Te întrebi, cum va cînta ? Cum va reda ce simte ? Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpînd marile tînguiri ale nopţii ? Şi iată ca ea cîntă sau, asemenea privighetorii, primăvara, îşi caută cîntecul ei de dragoste.

Aţi auzit cum face privighetoarea ?
Se trudeşte. Ezită. Hîrîie. Se gîtuie. Se avînta şi recade. Şi deodată, găseşte. Vocalizează şi te tulbură. În scurt timp, Edith Piaf, care îşi caută calea şi o verifică în public, şi-a găsit genul. Şi iată că o voce care porneşte din adîncul fiinţei sale, care o stăpîneşte toată, desfăşoara un val de sumbră catifea. Acest val cald ne învăluie, ne străbate, pătrunde în noi. Ne-a prins. Edith Piaf, ca şi privighetoarea care rămîne nevăzută pe ramura ei, devine şi ea invizibilă. Rămîne din ea doar privirea, mîinile ei palide, fruntea de ceară care adună lumină şi vocea care creşte, se înalţă, se înalţă, i se substituie treptat, crescînd ca umbra pe un zid, înlocuind triumfătoare pe mica faptura timidă. Din această clipă geniul lui Edith Piaf devine vizibil, şi fiecare îl constată. Ea se depăşeşte. Ea depăşeşte cîntecele sale, depăşeşte muzica şi cuvintele. Ea ne depăşeşte. Sufletul străzii pătrunde în toate încăperile oraşului. Nu mai este Edith Piaf care cîntă : este ploaia care bate, este vîntul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia. „Bouche d’ombre„. Genune de umbre. Termenul parcă a fost creat pentru această voce ca de oracol.

                                                                                                                             J. COCTEAU membru al Academiei Franceze

Continuarea, aici   http://noradamian.wordpress.com/

 

Read Full Post »