Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘jean delumeau’

Am găsit pe un blog (pandhoraa) un splendid vers dedicat vinului şi cum tot încep Sărbătorile de Iarnă mi-am adus aminte că într-o carte a lui Jean Delumeau, Liniştiţi şi ocrotiţi, (vol I pag 36, Editura Polirom, anul 2004) am găsit un text care vorbeşte despre ritualurile de sfinţire a vinului în diverse regiuni ale Europei. Redau o parte a textului: “În ţările germane, vinul sfinţit se numea vinul Sfântului Ioan (evanghelistul), pentru că era de obicei exorcizat cu prilejul sărbătorilor respective. Un ritual austriac din  secolul al XII-lea cuprinde următoarea formulă, rostită de preot după un psalm, Kyrie, Tatăl nostru şi Crez:

Te exorcizez, făptură a vinului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, ca să fie izgonit din tine, prin puterea sfîntului şi a Domnului nostru, tot ce este vătămător şi potrivnic mîntuirii oamenilor…

… Doamne spulberă vicleşugurile diavolului cel mincinos, vrăjmaşul nemului omenesc. Revarsă-ţi binecuvîntarea şi puterea peste această băutură, prin mijlocirea sfîntului tău apostol şi evanghelist Ioan. Curăţ-o de orice otravă, alungă-i puterile aducătoare de moarte, goneşte din ea toată răutatea şi dă-le celor ce vor bea dintr-însa ochi să te vadă, urechi să te audă, inimă să-ţi priceapă măreţia. Prin rugile şi vrednicia sfînţilor tăi, păzeşte-i pe ei de tot răul şi du-i în împărăţia ta de slavă, unde este pace şi bucurie, în vecii vecilor.

… Minunea  din Cana (Galileii) şi Cina cea de Taină veneau în chip firesc în sprijinul unor rugăciuni care cereau vinului sfinţit să izgonească toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi şi să-i păzească pe credincioşi de bolile care ucid trupul şi sufletul.”

Voi, beţi vinul abia după ce este sfinţit? 🙂

Read Full Post »

In capitolul “Revolta impotriva lui Dumnezeu, Jean Delumeau il citeaza pe Andre Gluksmann : “cind se iveste grozavia, daca Domnul e atotputernic, atunci sau nu e atotintelept, sau nu e nesfirsit de bun. Daca Domnul e atotstiitor si indurator, atunci trebuie sa credem ca e neputincios”. Amare vorbe. Si cumplit de nedrepte. Iata cum se adevereste vorba aceea potrivit careia unde e minte multa e si prostie multa. Daca privesti acea butada, poate ai fi tentat sa te alaturi si sa exclami : – Oare nu e adevarat ca e prea multa suferinta in lume, iar Dumnezeu pare a se complace cu existenta acestui rau extins la scara planetara ? Dar daca iti reiei statutul de creatura, iti dai seama ca nu ii este dat creaturii sa il judece pe Creator. Nici macar sa-L inteleaga. Poate eventual sa-L contemple si are o sansa daca parcurge treptele descrise de Rabbi Nathan ben Sa’adya.

…”atunci cind omul se desparte de desertaciunile acestei lumi si adera, prin gindirea si sufletul sau, cu mare rivna, la [domeniile] celeste, sufletul sau se va numi in concordanta cu nivelul tot mai inalt atins, pe care il va fi dobindit si cu care se va fi unit. Cum asa ? Daca sufletul persoanei particulare merita sa recunoasca si sa adere la intelectul Pasiv, el se numeste Intelect Pasiv ca si cum ar fi Intelect Pasiv; si la fel, daca se inalta mai sus si adera la Intelectul Dobindit, devine Intelectul Dobindit; iar daca a meritat sa adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el insusi Intelect Activ; iar daca vei merita si vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, caci te-ai intors la originea si radacinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoana este numita Omul lui Dumnezeu, adica un om divin, creator de lumi.”

Cine are de inteles ceva, sa faca bine si sa inteleaga. Iar cine nu, nu si asta E! Pe de alta parte, Elie Wiesel si Josy Eisenberg, afirma, dimpotriva ca “dincolo de aparente, credibilitatea divina este pe masura imensei intelepciuni a Creatorului… Iar aceasta sfisiere permanenta, aceasta contradictie perpetua reprezinta insasi esenta credintei”. Iov, personajul biblic isi intelege pina la urma greseala : “ cu adevarat, am vorbit fara sa inteleg, despre lucruri prea minunate pentru mine…” (Iov, 43,3) dar oamenii nu mai citesc Biblia. Sau nu mai cred in pilde. Dar se trezesc vorbind. p 125. “Auzi vuietul copacului cind il dobori, dar padurea n-o auzi cum creste’.  Raul este intotdeauna zgomotos, spectacular, hipnotizator. Binele este discret. De aceea si vorbim prea mult despre rau si prea putin despre bine. p130. …”la ora actuala, exista un decalaj urias intre convingerile exegetilor si ale istoricilor si modul de a interpreta noul Testament cu care sint obisnuiti cei mai multi dintre credinciosi. Acest decalaj este nesanatos si afecteaza viitorul crestinismului in lumea de azi”. Cea mai veche evanghelie este considerata a lui Marcu, iar cea mai noua (si mai elaborata) este cea a lui Ioan. Evanghelia dupa Toma descoperita in 1945 la Nag Hammadi in Egipt intareste impresia ca (p 132) “primele generatii de crestini erau interesate mai degraba de evocarea spuselor lui Iisus decit de parcursul misiunii sale”. Bineinteles ca asa era! Poate parea paradoxal, dar primele generatii de crestini erau crestini aproape fara sa stie ca sint. Ei erau evrei, adepti ai iudaismului ca si insusi Cristos, care afirmase raspicat : ‘Eu am venit sa plinesc legea, nu s-o stric’! p135. …”Evangheliile nu sunt o marturie directa despre viata lui Iisus, ci un document primar de o valoare incomparabila despre comunitatea crestina de la inceputuri; nu ajungem la Iisus decit prin intermediul imaginii pe care ucenicii si-au facut-o despre el”.(H.I. Marrou) Da, numai ca asa cum exista diferente notabile intre evanghelii, exista si diferente aparent insurmontabile intre diferitele curente crestine. p151. Papa Ioan Paul al II-lea : “Suferim, deoarece mersul nostru (catre unitate) este adesea incetinit … Dialogul ecumenic nu trebuie sa fie zdruncinat de vintul descurajarii sau lasat in deriva indiferentei si a lipsei de speranta”. Daca este adevarat ca ecumenismul nu ar avea sens decit in conditiile in care fiecare biserica si-ar mentine distinct preceptele, tot atit de adevarat este si faptul ca diferentele sint uneori ridicol de insignifiante. Se stie ca atit Vechiul cit si Noul Testament au dat nastere la controverse repetate si la interpretari diferite. Un lucru e clar : cele doua miliarde de oameni care se revendica de la credinta in mintuitor, sint diferiti. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa semanam intre noi pina la coincidenta, am fi semanat. Ar trebui sa fim in stare sa ne bucuram de diversitatea noastra si sa ne aplicam unii altora cel mai de seama precept al crestinismului : Iubeste-ti aproapele! Ce sta in calea unirii fratesti a diferitelor biserici crestine ? Orgoliul omenesc in care ideea de ierarhie este preponderenta in dauna convietuirii pe picior de egalitate si de respect reciproc. Pretentia unor teologi care se contrazic si convingerea de a fi depozitarul adevarului suprem, de catre fiecare dintre ei. Dialogul ecumenic trebuie sa ramina deschis. Pina la urma, poate va deveni fertil.

Read Full Post »

Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.

In acest dialog pe trei voci,  fericirea isi spune povestea de la nasterea sa, in filosofia Greciei antice, pina la afirmarea ei politica in 1789, trecind prin reprezentarea ei paradiziaca in sinul credintei crestine. Daca filosofia isi propune sa gindeasca fericirea, istoria ii urmareste evolutia, ‘secularizarea’ progresiva si pregnanta tot mai mare in societatea contemporana. Andre Comte – Sponville, filosof care a consacrat numeroase lucrari ideii de fericire, povesteste cum din Antichitate, destinul fericirii a fost impletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Colege de France, specialist inistoria mentalitatilor religioase, arata cum fericirea a luat in Occidentul crestin forma unui paradis menit sa ne consoleze de toate spaimele omenesti si sa ne induca speranta unei bucurii vesnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialista in comportamentele populare din sec. al XVIII-lea, descrie placerile Secolului Luminilor, secol al voluptatii si explica in ce mod a devenit fericirea un scop politic, o cautare colectiva, in sinul unei Republici de cetateni luminati” spune Alice Germain in prolog. cartea incearca sa raspunda la intrebari pe care ni le punem cu totii, implicit sau explicit, mai des sau mai rar, dar intrebari care nu ocolesc viata nici-unuia dinte noi.

Care este sursa fericirii? Un obiect (banii ?), un loc (paradisul ?), un moment (un miine luminos ?), o persoana (Dumnezeu, ceilalti, noi insine ?) … Reusita, iubirea, sanatatea, placerile, frumusetea ? Despre asta este vorba in carte. Fiecare dintre noi are propriul sau imaginar al fericirii, populat in cele mai diverse moduri. Aspiratiile noastre diverg sau converg in doze diferite de la om la om. De-asta si suntem atit de diferiti; si de-asta si drumurile noastre catre ideea proprie de fericire, sint atit de intens personale.

1) LA ORIGINILE INTELEPCIUNII. “La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

 Trebuie sa-mi fac o autocritica severa.Am calomniat bietele vrabii. Nici vorba sa fie mofturoase sau satule. Din timp in timp, isi face aparitia un cotoi, care se ascunde dupa niste ghivece mari cu plante ornamentale si sta la pinda pofticios! Ce sa fac eu in cazul asta ? Bineinteles, nimic. Vrabiile mele sint de fapt vrabiile cerului, iar motanul, nu se stie al cui e. Acesta nu-i razboiul meu. Este razboiul firii, impus de bunul Dumnezeu.

Read Full Post »