Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘JMG Le Clezio’

În acest moment, citesc Cartea fugilor, autor J.M.G. Le Clezio, carte apărută la Polirom. O petinentă prezentare a cărţii, puteţi citi AICI. Cîteva pagini din carte, puteţi citi AICI. Am mai citit o carte a acestui autor laureat cu Premiul Nobel în urmă cu vreo trei ani, carte despre care am scris AICI.

Revenind la Cartea Fugilor. Primele pagini oferă senzaţia unui delir verbal. Înarmat cu răbdare şi cu experienţă de cititor împătimit mergi mai departe şi descoperi un autor robust, cu o vastă operă la activ (peste 50 de volume din care în româneşte au fost traduse numai cîteva) care protestează iar, împotriva alienării la care suntem supuşi în şi de lumea contemporană. Nevoia de a ieşi din rutină, imperioasa nevoie de a sparge false ierarhii sociale şi false convenienţe, nevoia de a evada din cenuşiul cotidian ne bîntuie mai pe toţi. Neavînd curaj să ne aventurăm în necunoscut, aşezaţi confortabil în tihna căminelor noastre, citim ce peripeţii îi aşteaptă pe temerarii care se încumetă. Şi ce găsim? Indiferent unde încercăm să evadăm, constatăm cu stupoare că lumea deşi pare imensă, este de fapt atît de mică încît ne izbim peste tot, de aceleaşi metehne, constatăm că degeaba traversăm oceane şi graniţe, degeaba căutăm în alte ţări ceea ce nu ne mulţumeşte la noi acasă. Mai devreme sau mai tîrziu, descoperi că peste tot alienarea este prezentă şi n-ai unde să evadezi. Trebuia scrisă o carte pentru acest lucru? J.M.G. Le Clezio oferă un posibil răspuns:

„Romane care bombăne, romane care flecăresc precum bătrînele. Romane fără aventuri, scrise de oameni fără poveşti! Romane ca un joc de bile… Romane scrise la persoana întîi, dar la care naratorul este foarte departe, ascuns după pereţii lui de hîrtie. Romane psihologice, romane de dragoste, romane de capă şi spadă, romane realiste, romane-fluviu, romane satirice, romane poliţiste, romane-poem, romane-eseu, romane-roman! Toate făcute pentru oameni, cunoscîndu-şi defectele, flatîndu-şi laşitpţile, torcînd încetişor împreună cu ei. Niciodată romane de dincolo de moarte, niciodată romane pentru renaştere sau pentru supravieţuire!

Romane cu personaje:

– scrise de femei: „Lucie e o tînără de treizeci de ani. Etc.”

– scrise de bărbaţi: „A doua zi după încetarea războiului, pe care l-a traversat fără să-l cunoască, ce trebuie Carlos să facă? Ce viitor îl aşteaptă? Beatrice, soţia sa, în care nu-şi mai pune nici o speranţă? Etc.”

Vin o femeie de treizeci de ani şi un bărbat pe care-l cheamă Carlos şi cumpără cartea, apoi spun: „Ce bine e scris. Parcă e vorba despre mine”. Bucuroşi că n-au trebuit să se mire.

Şi-atunci, ce am eu de spus? Carlos, Hogan, Lucie, nu-i oare acelaşi lucru? Oare eu nu vorbesc despre probleme? Scriu eu oare pentru oameni sau pentru muşte?

Cartea fugilor, bine, de acord. Dar, fugind, nu mă întorc din cînd în cînd. cît să arunc o privire, ca să văd dacă nu merg prea repede, dacă ceilalţi mă urmează încă? Hm?”

Pe voi ce dor de evadare vă (mai) îmboldeşte? Sau măcar, ce mai citiţi?

Read Full Post »

            Despre scriitorii distinşi cu Premiul Nobel, părerile sunt foarte împărţite, mergînd de la entuziasm la negarea vehementă a valorii acestora, în special pentru că grila de selecţie nu mai este de mult pur literară ci, a fost din păcate, serios politizată. Nu insist pe această temă care poate să suscite discuţii interminabile. Nu am neapărat prejudecăţi în abordarea scriiturii acestor literaţi, nu am nici entuziasm dar nici nu le neg valoarea. O sănătoasă curiozitate mă face să citesc măcar cîte una din cărţile acestora. Nu a tuturor, desigur.

             La Bookfest 2010 am poposit şi la standul editurii Art, o editură valoroasă, care promovează o literatură de bună calitate, într-o prezentare grafică de excepţie. Am ales de aici două cărţi, dintre care una este aceasta pe care o semnalez acum. Le Clezio, născut în aprilie 1940, scriitor precoce, a început să scrie încă de la vîrsta de şapte ani. A scris peste 40 de lucrări, de la povestire, nuvelă sau eseu, pînă la roman. La doar 23 de ani a primit Premiul Renaudot, pentru romanul său de debut, Procesul Verbal. A studiat la Bristol University, University of London şi Institut d’Etudes Litteraire din Nisa. A predat la universităţi din Mexic, Thailanda, SUA. Din 1969 pînă în 1973, Le Clezio a trăit cu indienii Embera în Panama. A călătorit mult, din Nigeria şi pînă în Japonia, trăind succesiv în Mauritius, SUA şi Franţa..În momentul publicării acestei cărţi la ART, îşi împărţea existenţa între Mexic şi Franţa. A publicat traduceri ale textelor sacre mayaşe.

            Pe scurt, omul acesta a avut o viaţă fabuloasă despre care Nicolas Sarkozy avea să afirme : “ Jean Marie Gustave Le Clezio, este un cetăţean al lumii, fiul tuturor continentelor şi al tuturor culturilor”. Academia Suedeză l-a caracterizat pe Le Clezio ca fiind : “autorul noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante”.

            RAGA este o povestire. O povestire despre viaţa oamenilor care trăiesc pe o insulă din Oceania,  continentul invizibil, după cum îl caracterizează Le Clezio. “Invizibil, deoarece călătorii care s-au aventurat prima dată, nu au perceput-o şi deoarece şi astăzi ea ramîne un loc lipsit de recunoaştere internaţională, (rămîne) un loc de trecere, cumva o absenţă”. Frumos spus. Frumos, dar dureros. N-am să relatez istoria descoperitorilor noilor pămînturi, de la Balboa la Bougainville, Magellan, sau Cook, reamintită pe scurt, la începutul cărţii, de autor. Mai importante mi se par miturile despre polinezieni.”Pentru Dumont d’Urbeville, polinezienii ar fi supravieţuitorii unui continent înghiţit de ape – o variaţie asupra vechiului mit al Atlantidei”. Celebrul navigator Thor Heyerdhal, “a încercat să demonstreze că popularea Oceaniei s-a făcut de la est la vest, plecînd de pe coastele peruane”. Căpitanul Heyen afirmă : “ raspindirea culturii polineziene în Pacific a fost rezultatul unui efort deliberat, şi nu al unor călătorii întîmplătoare”. Cine va putea să spună vreodată, că deţine adevărul absolut ? Poate că miturile sunt mai valoroase decît orice demonstraţie ştiinţifică riguroasă, dar RECE. Viaţa este mult mai mult decît o istorie matriţată limitativ, în tiparele rigide ale iubitorilor de exactitate mecanică. Asta nu înseamnă că scormonitorii după adevăr, nu-şi au însemnătatea lor. Dimpotrivă !

            Cert este că această povestire începe cu o strămutare a unor băştinaşi de pe o insulă pe alta. Numai că în loc de o călătorie scurtă cu piroga lor încăpătoare, marea se impotriveşte şi ameninţă sa-i înnece. Aşa că drumul se prelungeşte dramatic. În lupta lor disperată cu vîntul şi cu valurile, oamenii nu au decît un singur sprijin : marea pasăre Manu, o constelaţie după care se ghidează, constelaţie botezată astfel după o pasăre care evocă mitul lui TANE, zeul polinezian al luminii, simbolizat de rîndunica albă de mare. Bărbaţii vîslesc la prova şi la pupa ajutaţi de o velă, iar femeile se adăpostesc cum pot, la mijlocul pirogii, păzindu-şi copiii şi proviziile destul de puţine şi de sărăcăcioase. Trec zile întregi. Norocul lor ca marea şi-a mai domolit furia şi pot să se mai odihnescă puţin.

         Tabitan, priveşte la bărbaţii care croiesc planuri rîzînd; cum vor duce lupte victorioase; cum vor dobîndi soţii frumoase; cum vor vîna din belşug. Nu îl lasă inima să le spună că deocamdată, încă plutesc pe mare şi încă nu se ştie cînd vor ajunge.

         Soţia sa, Matantare, visează la viitor, strîngînd cu duioşie la piept un prunc nou născut : o fetiţă de vreo şase luni, Matankabis, care îi caută lacomă sfîrcul.

        “Pămîntul e aproape. Tabitan a gustat din  apă şi spune că în două zile, poate şi mai devreme, vor ajunge în RAGA … Într-o dimineaţă, în zori, Matantare se ridică. Toţi dorm pe fundul pirogii, pînza fîlfîie dezumflată … şi acolo în zare, limpede şi neagră în lumina soarelui răsărind, ea zăreşte o insulă, apoi o alta, vîrfurile munţilor ce par să se înalţe din ocean …Se ridică în picioare şi ţipă cu o voce ascuţită, ca o chemare în pădure : aiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”.

        Sosiseră în locul visat. “Acolo nu se vor teme nici de război, nici de foame. Vor gusta apă neîncepută, băută direct din rîul care se rostogoleşte din înaltul muntelui. Pe plaja de pietriş vor construi prima casă, din crengi şi frunze de palmier … Locul în care vor opri, poartă deja un nume lăsat de legendă … Acest nume este Melsissi”. (va urma)

Read Full Post »