Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘jonathan coe’

1966. Crăciun în familie la Warden Farm. În jurul mesei, 11 persoane. Rosamond împreună cu părinţii săi. Apoi Ivy, Owen şi băiatul lor cel mic, Digby şi soţia sa, Marjorie.  Beatrix şi familia sa, mai puţin Thea, care este aici, este în Canada. Rosamond continuă enumerarea, amintind de Sylvia sora sa, împreună cu copiii săi, Gill şi David în vîrstă de nouă, şi respectiv şapte ani. Tatăl copiilor, Thomas este cel care fotografiază. Ce face o familie în ziua de Crăciun ? Mănîncă, bea, povesteşte, joacă jocuri de societate, apoi merge la biserică. Rosamond şi Thea nu merg. Ele sunt atee. Ciudată întîmplare, Rosamond împarte cu Thea, aceeaşi cămăruţă pe care o împărţise cu Beatrix în copilărie. Beatrix, devenise din ce în ce mai isterică, ţipind permanent la toată lumea şi împroşcînd-o cu cele mai grave acuze, pe Thea. Despre Rosamond nu mai pomenea nimic, niciodată.

Următoarea fotografie, cam din 1970, arată locuinţa din Canada a lui Beatrix. Care crezînd că în acest mod îşi poate şterge trecutul, îşi schimbase numele în Annie. Şi o expulzase din familie pe Thea.

 Următoarea fotografie, este făcută într-un parc de rulote. Din nou, o rulotă. Locuinţa lui Martin, partenerul Theei, un muzicant ratat şi beţiv, dar despre care Thea era încredinţată că este genial, şi într-o bună zi, va revărsa asupra sa,  cornul abundenţei. Cumplite iluzii îşi mai fac cîte unii. De dragul lui Martin, pe care îl copleşea cu întreaga sa atenţie, Thea îşi neglija complet fiica, nou născuta Imogen, despre care a fost vorba de la început în această carte. Accesele de furie ale Beatricei, pe care le moştenise de la mama sa, Ivy, trecuseră la Thea, care le revărsa asupra bietului prunc neştiutor. În urma unui astfel de acces, în urma loviturilor primite, Imogen îşi pierde vederea.

Relatarea devine din ce în ce mai încîlcită, pentru că în timp ce înregistra casetele, Rosamond golise o jumătate de sticlă de Wiskey, iar cursivitatea relatării devine şovăielnică. Tribunalul o găsise pe Thea vinovată şi o condamnase la un an închisoare, Martin disparuse bineînţeles ca orice ratat veritabil şi laş, iar Rosamond începe lupta cu autorităţile pentru custodia fetiţei, a lui Imogen. Birocraţia şi mai ales mentalităţile, îi stau în cale. Imogen va fi încredinţată altei familii, care nu îi permite să aibă legaturi cu Imogen. Cu excepţia acelei dăţi în care i se permisese să participe la ziua de naştere a Rosamondei.

 Următoarea relatare este despre un portret. Portret făcut de Ruth, noua tovarăşă de viaţă a Rosamondei, o pictoriţă de oarecare succes. Un portret foarte realist, care era cumva sinteza unei familii intregi, a cărei urmaşă fusese Imogen. Gîndurile Rosamondei aleargă printre amintiri triste. Modul cum i-a fost adus la cunoştinţă că după închisoare, Beatrix se încurcase cu un sectant. Cum îl părăsise. Cum murise apoi prin 1991. Cum citise prin ziare, că fosta sa mare iubire, Rebecca, murise şi ea, lăsînd în urmă un soţ! şi doi copii!

Nici ea nu mai avea mult, pentru că tocmai înghiţise un flacon cu somnifere.

 “ Deci, am făcut-o. – Fără să mă răzgîndesc – ah, muzica asta ! Cum se aude vocea ei … cum scaldă totul în lumină … ca o cortina care se da la o parte. – Acum o să închid ochii şi o sa-l vad. – Nu e întuneric. Nu aici. Soare. Albastru. Cer. – Of, mă duc. Mult mai repede decît credeam. Parcă plutesc, parcă gonesc pe un nor. – Cineva mă trage. – Iubit-o … – Acum te văd. – Lacul … – Şi o fetiţă! Ştiam că aşa va fi. – Of … – Imogen ? Tu eşti ?”

Nu, nu este Imogen. Ajunsă la vîrsta de 18 ani, Imogen avea o familie ocrotitoare, un prieten care o iubea şi un cîine credincios, care o adora. Într-o zi, cîinele s-a smuls din lesă şi a fugit în mijlocul străzii. Imogen a fugit dupa el, iar o maşină nu a mai putut să o evite. Cîinele în schimb a fugit. Pentru totdeauna.

Oare povestea acestor nefericiri ale acestei familii, se vor termina aici ? Gill aşa speră. Pentru că înţelesese un gînd transmis de Rosamond într-una dintre casete : “Viaţa începe să aibă sens, abia atunci cînd îţi dai seama, că uneori – adesea tot timpul – două idei complet contradictorii, pot fi adevărate”. Aşa să fie oare ?

Read Full Post »

Gill şi cele două fete ale sale, Catharine şi Elisabeth, îşi reiau şirul activităţilor cotidiene. Merg la biserică, la un concert, plănuiesc unde să-şi petreacă viitoarele concedii, “ – Mi-ar placea să vizitez Warden Farm , spuse Elizabeth, cum era ? – Era exact cum îl descrie ea.” Despre vizită nu mai putea fi vorba; locul căzuse cu timpul în paragină. După concert merg la un bar, dar nu se pot sustrage curiozităţii. Deşi este tîrziu, aproape de miezul nopţii, se reîntorc la fotografii şi la destăinuirile înregistrate pe casete de Rosamond.

Numarul 11. Preferata Rosamondei. Pe fundalul unor piscuri semeţe ale munţilor din depărtare, în armonie cu verdele brazilor şi cu albastrul cerului senin, pe malul unui lac, o tînără de vreo 25 de ani şi o fetiţă de şase-şapte. Femeia este Rebecca, fetiţa este Thea, iar poza este făcută bineînţeles, de Rosamond. Cele trei locuiau împreună, alcătuind o familie destul de fericită, iar acum, erau în vacanţă, în Franţa. “- Ia priviţi la norii aceia, a spus Rebecca, or să aducă furtuna dacă vin încoace … – De-asta eşti tristă ? a întrebat Thea. – Tristă ? a spus Rebecca, Mie îmi place ploaia de vară. E preferata mea. – Atunci mie îmi place ploaia INAINTE să cadă, a spus Thea. – Dar scumpa mea, am spus (Rosamond), dacă e înainte să cadă, atunci nu mai e ploaie. – Atunci ce e ? – E doar umezeală. Umezeală în nori . Nu există ploaie înainte să cadă. Trebuie să cadă, altfel nu mai e ploaie”. Thea cade pe gînduri. Şi din căpşorul său de copiliţă, iese la lumină o idee superbă : “ – Bineînţeles, că nu există. De-aia este preferata mea. Un lucru poate să te facă fericită, chiar dacă nu există în realitate, nu-i aşa ?” Da. Aşa este. Un lucru poate să te facă fericit / fericită, chiar dacă nu există decît în imaginaţia noastră. Nu asta este esenţa visării ? Numai că Rebecca a înţeles din norul acela şi din ploaia care nu a venit, că tot ce împart cele trei, este de fapt iluzoriu, că nu le aparţine cu adevărat, norul acela o reprezenta de fapt pe Beatrix, care putea să vină şi să o ceară pe Thea înapoi, oricînd., Chiar relaţia sa cu Rosamond era o iluzie. Este momentul în care cele două se despart. Nu după multă vreme, Beatrix chiar anunţă printr-o scrisoare, că se reîntoarce din Canada cu soţul său Charles, şi cu primul lor baieţel, Joseph. Iar după ce o ia pe Thea, pleacă. Aşadar, Rebecca avusese dreptate : totul fusese o iluzie.

 Apoi, povestea începe să se precipite. O altă poză le arată pe Beatrix şi pe Rosamond, pe o bancă într-un spital. Beatrix suferise un accident de automobil, în timp ce mergea să o ia pe Thea de la şcoală. Charles, un om corect, acorda totuşi mai multă atenţie propriilor săi copii. Cine ar putea să-l condamne ? Beatrix începe să aibă momente de rătăcire. Îi revine cu putere, obsesia cîinelui care fugise. – “Mă tot gîndesc. Mă gîndesc într-una. Nu înţeleg. Ce i-am făcut ?” Ce să raspunzi ?

Altă fotografie arată o căsuţă, în faţa căreia sunt cinci persoane. Beatrix, Rosamond, Joseph si Alice – fraţii lui Thea şi Thea însăşi la 14 ani. Era anul 1962. Rosamond, venise să locuiască împreună cu Beatrix şi cu familia sa, vrînd să dea o mînă de ajutor, dar mai mult să se ocupe de Thea. Beatrix are din ce în ce mai multe izbucniri violente. Cele mai multe dintre ele, se îndreaptă către Thea, pe care începuse să o socotească vinovată de tot : de viaţa ei cu primul soţ, de accident, samd. Se repetau cumva, scenele dintre Beatrix şi mama sa, Ivy. După o ceartă violentă, iscată pentru ca Thea pătase o bluziţă albă, cu sirop de vişine, se petrece o scena oribilă. “ – Cred că felul în care te purtai Cu Thea, impune nişte explicaţii. – Ce ciudat ! Şi eu voiam să spun acelaşi lucru. – Ai atacat-o pe Thea cu cuţitul. – Am atacat uşa cu cuţitul; pe Thea niciodată nu am atins-o. – Voiai să-i faci rău. – Repet, eu nu am atins-o niciodată. – Beatrix, am strigat, ce naiba vrei să spui ? – Te ştiu eu pe tine Rosamond. Ştiu eu ce eşti. Să nu crezi că Thea nu mi-a spus ce făceai tu cu femeia aia”.

Read Full Post »

Următoarele fotografii, sunt o suită de jaloane care marchează destinele personajelor care populează această carte. Fotografia a patra, arată conacul în care fusese evacuată Rosamond în vremea războiului, locul întîlnirii dintre ea şi Beatrix.

Fotografia a cincea, fixează un cadru cu o importanţă simbolică, un parc în care cele două prietene, îşi plimbau cîinele, pe Beethoven, un cîine cam tembel dar plin de energie. Deşi de obicei acest cîine, atunci cînd era eliberat din lesă, alerga în cercuri în jurul celor două fetiţe, de data asta, odată scăpat din strînsoarea lesei, a zbughit-o şi dus a fost. Pentru totdeauna. Simbolic, reprezintă momentul în care cele două prietene, îşi vor alege fiecare, o cale proprie, un drum de eliberare din chingile regulilor sociale.

Beatrix, pentru a scăpa de familia sa se căsătoreşte ( fiind cumva obligată şi de faptul că rămăsese gravidă înainte de a împlini 18 ani), iar pentru Rosamond, o cu totul altă cale. Rosamond, la nunta prietenei sale, simte pentru prima dată gelozie; nu putea să conceapă că un bărbat se va interpune între ea şi prietena, mentoarea şi sora sa de cruce. Cu greu, Rosamond obţine de la părinţii săi încuviinţarea de a locui împreună cu tînăra pereche. 

A şaptea fotografie, arată o micuţă bucătărie, din care alimentele nu lipseau – lucru rar pe atunci – bucătărie ocupată aproape în întregime, de un landou de modă veche, masiv şi greoi, dar în care apare pentru  prima dată, Theo, o pruncă de nici măcar un an, viitoarea mamă a lui Imogen. Fiind din ce în ce mai evident că între cei doi soţi nu exista altă legatură decît atracţia fizică şi copilul acela nedorit de nimeni, fiecare îşi vede de viaţa sa. Roger, mănîncă la cîrciumă, pentru că Beatrix habar nu avea să gătească, iar Beatrix, de plictiseală, se înscrie la diverse cluburi şi urmează cursuri de actorie.

Fotografia numarul opt iar are o valoare simbolică. Reprezintă o căruţă ţigănească de nomad, cu coviltir. Vă mai amintiţi rulota ? Întîmplarea face ca în acea mică localitate, să înceapă turnarea unui film, în care mare parte dintre localnici, capătă diverse roluri. Tîmplarul trupei de cineaşti, este Jack, cel care construise căruţa, un tînar amabil şi cumsecade, care ceruse drept plată pentru munca sa, chiar  acea căruţă, cu care, fire de aventurier, plănuia să viziteze Irlanda. Dorul de libertate al lui Beatrix îşi spune iar, cuvîntul. Se hotărăşte să fugă de acasă  împreună cu Jack, într-o  scurtă escapadă, dar care se va desfăşura pe parcursul a trei ani. Întors acasă, Roger vede cu uşurare că nu mai trebuie să poarte de grijă nici soţiei sale, nici fetiţei lor, Theo, viitoarea mamă a lui Imogen. Numai că Beatrix   Rosamond, (rectific la observatia lui Creanga) iar se simte ultragiată. Iar este părăsită de prietena sa, Beatrix,  pentru un bărbat ?

Urmează la rînd, o ilustrată din Irlanda, singura de altfel pe care Beatrix i-a trimis-o, cu un scurt text, din nou, simbolic : “Dragă Ros. Trăiască libertatea ! Drum întins şi cer senin. În sfîrşit am descoperit cum să trăiesc. Cu dragoste. Bea.”

A zecea fotografie, reprezintă un trio : Rebecca, Rosamond, Maurice. Nefiind (prea) interesată de bărbaţi şi crezînd că nici aceştia nu sunt interesaţi de ea, Rosamond este atît de măgulită, că se logodeşte cu Maurice, primul mascul care i-a acordat ceva atenţie. Rebecca, prima sa iubire, îi va deschide ochii. După îndelungi tatonări, cele două devin amante fiind şi colege de facultate şi împărţind aceeaşi cameră. Sosind o dată pe neaşteptate, Maurice le descoperă pe cele două în pat, dezbrăcate. Înţelege instantaneu şi fără o vorbă, întoarce spatele şi pleacă. Rosamond, îl regretă puţin, era un tip  cumsecade şi era sigură că în timp, va deveni un respectabil tată de familie. Dar, asta nu este ceea ce doreşte ea. Vremea trece şi la un moment dat, la uşa lor apare Beatrix, împreună cu Thea. Fire nestatornică, Beatrix îl cam înşela pe Jack cu un alt bărbat, pe cale de a pleca în Canada. Sigur ca este extrem de fericită cînd Rosamond, se oferă să aibă grijă de Theo. Măcar pentru cîteva săptămîni. Dar vor trece mai mult de doi ani.

“ – Fir-ar să fie! exclamă Gill, uitîndu-se la ceasul de la mînă. Eu zic să ne oprim aici … – Tu ştiai lucrurile acestea, mamă?, întreabă Catharine. – Nu, răspunse Gill. Abia acum le aflu şi eu. – Dar ai văzut aceste fotografii. – Unele dintre ele, da ”.

Read Full Post »

Chiar, ce este ploaia înainte să cadă ? Abur ? O suită de casete destăinuitoare, poate fi asimilată, unei ploi neaşteptate, care cade oarecum la întîmplare, peste nu se ştie niciodată precis, cine ?

Dacă iniţial Gill, sigilase plicul care conţinea casetele şi  fotografiile lăsate în urma sa, de matuşa Rosamond către Imogen, ulterior curiozitatea sa şi a fiicelor sale, a învins. Mai ales că avea şi binecuvîntarea mătuşii. O căutaseră suficient de bine pe Imogen ? Cine ştie ? Ziarele şi internetul nu rezolvaseră nimic în această privinţă. Deci … Gill şi fiicele sale, purced la ascultarea casetelor; în număr de patru; fiecare a cîte o oră şi jumătate. Cu ilustraţia unor fotografii de epocă; neclare, şterse de trecerea timpului, fără culori.

Relatarea mătuşii Rosamond, începe cu speranţa că Imogen este ascultătoarea casetelor; Rosamond simte că îi datorează ceva lui Imogen în afară de bani. “Ceea ce vreau să-ţi las dragă Imogen, mai înainte de orice, este conştiinţa originii tale şi a forţelor care te-au creat”. Din cele cîteva sute de fotografii care ilustrau istoria familiei sale, Rosamond păstrase numai 20. În jurul lor se învîrte întreaga carte, fiecare fotografie destăinuind prin vocea Rosamondei, lucruri vechi, poate uitate, poate neştiute de nimeni.

Prima fotografie, este din 1938 sau 1939 : o casă din Birmingham, şi două fetiţe; Rosamond de 6 ani şi sora sa Sylvia de 15. Şi amintirea evacuării copiilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Rosamond, norocoasă, a fost evacuată la nişte rude care trăiau liniştite la ţară, dar mulţi alţi copii, printre care şi  prietena sa Gracie, nu au fost la fel de norocoşi.

 A doua fotografie. Un picnic la ţară. Mătuşa Ivy – sora mamei lui Rosamond, unchiul Owen, şi doi dintre copiii lor. Digby, băiatul cel mai mic, Rosamond şi Beatrix – bunica lui Imogen. Băiatul cel mare, Raymond nu apare în poză, el fiind cel care a făcut fotografia. La unsprezece ani, Beatrix arăta deja ca un boboc pe cale de a înflori, era foarte sociabilă, dar în preajma Rosamondei cu care îşi împărţea camera, devenea brusc nesigură, parcă se retrăgea în sinele său. Viaţa la ţară era cumva confortabilă, locuitorii trăiau bine din vînzarea alimentelor pe piaţa neagră, iar pe măsură ce Rosamond se apropia din ce în ce mai mult de Beatrix, sentimentul său de exil nemeritat, începuse să se risipească. Beatrix, era o matinală, plină de poftă de viaţă şi plină de imaginaţie.

A treia fotografie. Rulota. Aici era locul în care cele două noi prietene se retrăgeau din calea familiei ocupată mai întotdeauna să organizeze tot soiul de activităţi mondene. Ivy îşi iubea mai mult băieţii cărora le acorda mai multă atenţie decît Beatricei şi lui Rosamond. Sentimentele care se nasc în timpul copilăriei sunt extrem de complexe şi este de ajuns o clipă de rătăcire, ca doi copii insuficient supravegheaţi, sau care se simt neglijaţi, să ticluiască planuri nebuneşti. Beatrix -11 ani şi Rosamond – opt ani, se hotărăsc să fugă de acasă. Prima etapă, bineînţeles, rulota. Aici, după ce au mîncat din alimentele ascunse din vreme, au săvîrşit un ritual străvechi : si-au crestat degetele arătătoare si s-au făcut surori (fraţi de cruce) unindu-şi rănile sîngerînde. “- Aşa. A zis ea. Acum suntem surori. Împreună. Orice s-ar întîmpla. De acord ?” Sigur că Rosamond a fost de acord. Părăsind rulota, fiecare cu cite o mica valijoară cu ceva hăinuţe, au pornit la drum. Ar fi trebuit să ajungă acasă la Rosamond. Dar Beatrix, conştientă că două fetiţe n-ar fi putut să străbată atîta cale pe jos, alesese un traseu oarecum circular, iar după ce au dormit puţin, au auzit vocile oamenilor care veneau să le caute. Să le găsească.

Beatrix obţinuse ce voia : puţină atenţie din partea familiei sale, şi prietenia plină de încredere a Rosamondei. Pentru toată viaţa.

Read Full Post »

În orice familie există secrete. Secrete facile, secrete dificile, secrete cumplite sau pur şi simplu secrete benigne, dar de nemărturisit. Despre unele secrete, aflăm. Despre altele, nu aflăm şi nu vom afla niciodată, nimic., Mai ales dacă deţinătorii acestor secrete, decid să ducă aceste secrete, în mormîntul tăcerii definitive, odată cu dispariţia lor de pe acest pămînt. Dar.

Dacă unii dintre deţinătorii acestor secrete, vor neapărat să le destăinuie, fără să fie capabili sa-i înfrunte pe destinatarii lor în timpul vieţii, o fac destăinuindu-se “ÎN ORB” , prin mărturii scrise sau înregistrate magnetic, fără să ştie la înde-mîna sau la urechea cui, aceste lucruri vor ajunge, sau cînd. De ce aleg aceştia această cale, rămîne în continuare, un subiect deschis. (păreri ?).

La prima vedere, eroina principală a acestui roman, este Gill, care primeşte vestea morţii mătuşii sale Rosamond, în cel mai banal mod cu putinţă, telefonic, în momentul în care împreună cu soţul său Stephen, îşi plivea grădina de buruieni, dîndu-le foc. Interesant moment ! După cum bine se ştie, ‘lipsa veştilor înseamnă de obicei, veşti bune’ , iar acel telefon putea să însemne orice altceva, ca de exemplu, o veste rea referitoare la cele două fete ale lor, trăitoare la Londra. (atentatele noii plăgi a omenirii, terorismul fundamentalist). Dar, nu. De data asta, vestea cea rea, se referea la moartea unei mătuşi. Mătuşa Rosamond, sora mamei sale, Sylvia. O femeie care nu dăduse socoteală de viaţa sa, nimănui, niciodată. Viaţă pe care în ultimii zeci de ani, o trăise alături de Ruth, prietena sa, moartă şi ea, de cîţiva ani buni.

 Moartea întotdeauna vine pe neaşteptate. Pentru oricine. Pentru că moartea se întîmplă întotdeauna, altora, nu nouă sau apropiaţilor noştri, nu ? [ Nu mai ştiu în ce carte am citit o chestie – relativ – amuzantă : un personaj dubios, un soi de ‘păcălici’ se distra copios jucîndu-le rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor săi, diverse farse. Murind, trînteste un ultim hohot de rîs afirmînd : le-am lăsat în urmă un leş, un corp lipsit de orice fărîmă de viaţă, iar eu, am plecat într-un loc inaccesibil lor.]

Testamentul mătuşii Rosamond, stipula clar, că averea sa trebuia împărţită între Gill, fratele lui Gill, David şi o persoană relativ necunoscută, Imogen. Cine este Imogen ? Vom afla treptat, pe măsură ce intrăm în substanţa acestei cărţi, că de exemplu Imogen era o verişoară de gradul doi cu Gill. De la medical curant al mătuşii Rosamond, Philippa May, Gill aflase că nu existau motive de suspiciune, moartea survenind în timp ce Rosamond(73 de ani) stătea comod aşezată pe un fotoliu, privindu-şi grădina, cu un magnetofon la îndemînă, ascultînd muzică. De fapt, Rosamond înregistra nişte casete, destinate lui Imogen, iar aceasta este în mare parte, substanţa acestei cărţi : destănuirile lui Rosamond către Imogen.

Cu greu, Gill îşi aminteşte ca pe Imogen, o întîlnise o singură dată, la aniversarea a 50 de ani, a mătuşii Rosamond, în urmă cu aproape douăzeci şi ceva de ani, cînd ea, Gill, era însărcinată cu prima sa fetiţă, Catharine, iar Imogen avea aproximativ şapte, opt anişori. Curios lucru, deşi era OARBĂ, venise singură la petrecere, familia sa nedorind să participe la aniversarea Rosamondei!

După ceremonia de înmormîntare, Gill face cuvenita ordine în casa şi lucrurile Rosamondei. Prilej cu care descoperă cele patru casete înregistrate şi nişte fotografii. Şi un billet : “Gill, acestea sunt pentru Imogen. Dacă nu o găseşti, asculta-le tu.” După căutări infructuoase, Gil hotărăşte să asculte casetele împreună cu fiicele sale, Catharine şi Elisabeth. Fiecare casetă era ilustrată de fotografiile deja amintite. De aici, începe propriu-zis, această carte.

 Vor mai urma cîteva postări despre această carte, dar nu este interesant faptul că, pe măsură ce am început această relatare, a început ploaia ?

Read Full Post »