Lucas

Recitesc o carte excepţională a unui mare maestru al prozei scurte, Julio Cortazar: Un oarecare Lucas. Carte cu accente autobiografice, carte care plonjează adînc în mentalitatea omului (oarecare), om care se vede intrat în vîrtejul unor întîmplări a căror noimă nu le mai poate controla şi nici înţelege. Pur şi simplu, Lucas devine spectatorul teatrului lumii în care este angrenat deşi chiar el, este actorul principal. Ca de altfel, noi, aproape, toţi. Noima principală a lumii în care trăim pare a fi absurditatea şi arbitrarul. Ştiţi vorba aceea în care bătaia de aripi a unui fluture provoacă un taifun. Cine este oare, supremul regizor al lumii în care trăim? Dumnezeu este autorul, actorii şi spectatorii suntem noi, cu toţii. Dar. Regizorul, cine e? Cine provoacă bătaia de aripi care determină furtunile vieţilor noastre?

Read Full Post »

Şotron

Ca răspuns la provocarea dragei psi. Şi ca răspuns răspuns dragei Cita, care credea că am intrat în grevă, apropo de Clubul psi.

N-am intrat în nici-un fel de grevă. Am constatat numai că în cele mai bine de 27 de luni de zile de cînd fiinţează acest blog, am spus cam tot ce am avut de spus, în peste 900 de postări. Risc să încep să mă repet. La ce bun, mă întreb? Despre asta este vorba şi despre nimic  altceva.

Am semnalat zeci dacă nu cumva sute de lecturi, am scris despre cele cîteva călătorii pe care am avut şansa de a le face în locuri mirifice, mi-am exprimat păreri proprii, am postat şi părerile altor bloggeri, am postat şi pagini întregi din cărţile pe care le-am citit şi pe care le-am preţuit, şamd.

Am jucat cu alte cuvinte pe acest blog, un ŞOTRON, sărind nonşalant de colo colo, cum foarte bine a remarcat,  Miţa.

Şi mi-am amintit că un scriitor remarcabil, chiar a scris o carte intitulată exact aşa: şotron. Carte pe care am descris-o şi am repovestit-o în stil caracteristic şotronesc aici, pe acest blog.  Mă îndoiesc că mai are cineva răbdarea de a urmări şotronul descris de mine în zece postări, despre cartea denumită şotron.

Cum tot sînt în mare lipsă de idei noi, redau una dintre acele postări despre şotron:

“”După ce am terminat seria de postări despre cartea lui Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător – , am primit o provocare:  să spun cum privesc eu cartea lui Julio Cortazar, Şotron. Înainte de a o deschide, am căutat cîte ceva despre semnificaţia acestui joc. Am aflat că este un joc neaoş, dar nu mai mult. Dacă ştie cineva ceva mai mult, aş fi fericit să aflu. Am înţeles însă ca titlul original al romanului este – Rayuela. Care în traducere română, tot la şotron conduce. De unde a aflat Cortazar despre şotronul nostru, nu mai ştiu să spun. Nu ştiu nici dacă acest joc este sau măcar a fost în voga şi pentru alţi copii, de pe alte meleaguri.

Pe site – ul “madrizen” am găsit o postare care m-a incitat teribil. Redau aici, o parte din ea : ” Toată Rayuela e o improvizaţie de jazz. Personajele principale Horacio şi Maga îşi dau întîlnire în Paris. Fără a-şi spune timpul şi locul exact. Hoinăresc prin Paris pînă dau unul de altul. În epoca celularelor aşa ceva pare inimaginabil şi totuşi, se înscrie într-o logică a hazardului.

Curios lucru, o astfel de întîlnire hazardată s-a produs într-un tîrziu, între Julio Cortazar şi o doamnă pe care o cunoscuse cîndva. S-au plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerîndu-i întîlnire. Însă Cortazar i-a răspuns că nu suporta ideea unei întîlniri atît de frugale. În aceeaşi zi, s-au întîlnit întîmplător pe strazile Parisului, de parcă dorinţa era cea care i-a condus pe ambii, în locul cu pricina, la ora cu pricina”.

Frumos spus, dar am două obiecţii : cartea asta a apărut în 1964, deci nu putea fi vorba despre celulare, iar dacă Julio Cortazar a evitat să îi dea adresa acelei misterioase doamne, unde i-a scris aceasta ? Mai bine încep eu cartea, poate mă lămuresc şi vă spun. Dacă nu mă lămuresc, o să plîng, iar voi va trebui să mă consolaţi, ca să nu mă las cuprins de disperarea care m-ar conduce către ideea de a mă lăsa de blogăreală. Sau ar fi o idee bună ? Hmmmm?!

Pînă voi începe eu să spun ce şi cum, iată ce spune Denisa Comănescu : “Protagoniştii Şotronului, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, frămîntat şi sfîşiat deopotrivă de de mistere existenţiale, şi iubita sa Maga, întruchipare poetică a nonconformismului grefat pe un farmec natural veşnic reînnoit, se întîlnesc, se iubesc, se resping, se pierd şi se caută, se regăsesc, trăindu-şi cu extremă intensitate dramatica lor poveste de dragoste, sublimată într-un simbol al miticei perechi Orfeu-Euridice, în atmosfera Parisului anilor ’60“.

Pentru cunoscători, un supliment despre Julio Cortazar : în 1967, Michelangelo Antonioni, inspirat din nuvela sa Funigei, a regizat filmul Blow-up.””

###

Am primit un coment interesant de la B. de Comp

“Am aflat că este un joc neaoş…” De unde ? In franceza se cheama marelle si este exact acelasi lucru. (http://fr.wikipedia.org/wiki/Marelle). Pâna si şotron se pare ca vine din franceza – chaudron (DEX) Cât priveste romanul în sine este un fel de exercitiu de stil – capitolele se pot citi în orice ordine, obtinânduse de fiecare data o naratiune aparent coerenta. In tremeni savanti – intertextualitate 
Mai exista o experienta de acest gen, cu siguranta nu singura, realizata de un scriitor sârb : Milorad Pavic (Dictionarul khazar, Partea launtrica a vântului, Ultima iubire la Tarigrad. Indreptar de ghicit)

Şi tot B. de Comp adaugă

„M-am uitat si eu colo-colo. Ideea cu sotronul nu este deloc, dar absolut de loc rea. Trebuie sapat. Si înca adânc. Caci vine de demult si mai de peste tot. Aparent este un joc. Dar daca ne gândim putin, este un labirint, nu cazut, ci pus la îndemâna copiilor. Si cum în fiecare adult mai salasluieste si un copil, ajungem si la Monopoly 
Dar parca tot de la labirint as pleca. Nu are decât cam 1000 de ani” 🙂

– – –

La acest şotron iniţiat de psi, au mai sărit de colo – colo:   blueriver . redsky . virusache . almanahe . cita . scorpiuta . vantdetoamna .

Agatha . carmen . anacondele . rokssana . şi din nou, redsky .

Read Full Post »

Bestiar

      Citind Bestiar, încă de la prima pagină mi-am spus că Julio Cortazar(AICI) e un scriitor aşa cum mi-aş fi dorit eu să ajung cînd aveam să fiu cu adevărat “mare”. Cortazar străluceşte prin elocvenţă, prin erudiţie, prin memoria lui incredibilă şi umorul periculos – spune Gabriel Garcia Marquez.

     Bestiar este primul volum de povestiri pe care Cortazar îl semnează, în 1951, cu adevăratul său nume. Cele opt povestiri fantastice vorbesc despre lucruri şi întîmplări obişnuite ce ajung să capete pe nesimţite dimensiunile unui coşmar sau scot la iveală lumi paralele. De la casa aparent banală care este ocupată de nişte creaturi misterioase pînă la enigmatica Delia, expertă în dulciuri, ai căror logodnici mor în împrejurări ciudate, de la Alina Reyes, ce trăieşte viaţa altei femei, aflate la mare depărtare, pînă la ferma bîntuită de un tigru însetat de sînge, Cortazar ne oferă o lectură surprinzătoare, care ne schimbă percepţia asupra realităţii – stă scris pe pagina de gardă a acestui volum de buzunar.

     Încă de mic, relaţia mea cu lucrurile, cu scrisul nu a fost diferită de relaţia mea cu lumea în general. Se pare că m-am născut ca să nu accept lucrurile aşa cum sînt – spune chiar autorul.

     Nu-mi rămîne decît să adaug că este o carte plăcută la citit, carte care fără să adîncească prea mult misterul împrejurările în care realitatea capătă brusc accente de ireal, lasă cititorului un larg spaţiu de manevră a imaginaţiei proprii. Am o vagă bănuială că acest volum de debut în proză nu a fost decît uvertura care avea să anunţe următoarele opere ale unui autor important. Am mai semnalat două cărţi ale acestui autor. AICI şi AICI.

BLOGUL ZILEI : http://toatecelerele.wordpress.com/2010/11/30/bestiar-julio-cortazar/#comment-281

Read Full Post »

PERGAMENTUL DIAFAN

             Sub acest titlu este reunită o celecţie de scurte povestiri ale lui Ioan Petru Culianu, respectiv, Pergamentul diafan, Stăpînul sunetului, Miss Emeralds, Alergătorul tibetan, Jocul de smarald, Conspiraţia sufletelor indienilor, Ultima apariţie a Aliciei H, Intervenţia zorabilor în Jormania, Jormania liberă, Cursa de şoareci a doctorului Mayou, Tozgrec şi  Enigma discului de smarald, scrise de autor începînd cu anul 1972, adică anul în care a părăsit Jormania – România. La acestea se adugă încă patru povestiri scrise de Culianu împreună cu logodnica sa, Hilarry S. Wiesner, respectiv Ordinea secretă, Căinţa tîrzie a doctorului Horemheb, Colegiul invizibil şi Limba creaţiei – pe care am redat-o pe blog integral, în patru postări diferite în luna iunie, pe 22 şi 23. Cine vrea le poate citi de la arhive, selectînd luna respectivă.

            Povestirile, avînd un puternic accent suprarealist, atenţie NU sf, sunt clasificabile ca aparţinînd mai multor categorii. Unele sunt o reflecţie personală a unor fantasme de ale sale, altele sunt o subtilă declaraţie de dragoste pentru logodnica sa, altele încifrate sever relatează diverse etape istorice controversate în cheie contrafactuală, iar cîteva, sunt pur şi simplu premonitorii, pentru că printre altele, Culianu studia şi acest capitol, anume mitanaliza şi divinaţia. Cunoştea diverse metode de a încerca să ghicească viitorul, chiar alcătuise nişte programe de calculator pe care rula desfăşurarea evenimentelor viitoare.           

            Aici se cuvine spus musai că apartamentul i-a fost spart, iar singurele lucruri care au dispărut, au fost nişte dischete cu astfel de programe. Hoţii, nu au fost interesaţi de nimic de valoare din casă, în afara de cîteva sticle de vin foarte bun !

            Revenind la acest volum de proze aparent disparate, la o parcurgere atentă se poate observa că acestea, citite în diverse succesiuni, pot alcătui diverse bucăţi ale unui PUZZLE, cam în genul romanului Şotron al lui Julio Cortazar, despre care de asemenea, am scris în luna februarie, povestirile putînd fi raportate la mai multe lucrări de ale sale, respectiv Eros şi Magie în Renaştere, Călătorii în lumea de dincolo sau Arborele gnozei, cărţi foarte dificile pentru un cititor nefamiliarizat foarte bine cu multe probleme de istorie şi sau teologie.

            Pentru o scurtă prezentare a primei povestiri, voi reda din postfaţa redactată de Paul Cernat : “În prima povestire a cărţii, Isa (Isus) din Kashtar, membru al ordinului Căutătorilor de Adevăr, porneşte împreună cu o delegaţie de fideli, în căutarea viziunilor furate călugărilor dintr-o mănăstire siriacă. În cele din urmă, Isa descoperă că viziunile erau folosite de un cinic şi auster Bătrîn de Munte care, după ce le cumpărase de la egumenul Filip, le strînsese pe un “sul de pergament diafan” … Manipulator şi programator al Căutătorilor înşişi, bătrînul le dezvăluie scopurile în vederea cărora avea nevoie şi de viziunile locuitorilor Apusului : “ca să plăsmuiesc o cortină care să protejeze ţinutul acesta, să-mi nutresc Paradisul Pămîntesc, ca să-mi însufleţesc credincioşii care populează pămîntul şi încă – marea taină – ca să-l plămădesc pe acel Mahdî care va cuceri lumea”””. Opresc aici relatarea lui Paul Cernat, pentru că este clară referirea lui Culianu la secularizarea accelerată a occidentului creştin, în timp ce Mahdî – noul Mesia prevăzut de Coran, se pregăteşte să cucerească întreaga lume. Am mari dubii că Rusia şi China se vor lăsa cucerite de Mahdî vreodată dar, nu se poarte şti cu precizie acest lucru.

            Am să închei această scurtă prezentare, lăsînd un alt mare specialist să spună că :

“În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul şi Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei conştiinţe care nu crede în persoana umană, adică a unei conştiinţe desăvîrşit budiste, care urmăreşte orice întîmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzaţie de inconsistenţă şi de subtilă maliţie. Miezul scrisului său de proză narativă urmează abia să fie descoperit. Dar deja prezenţa lui umple inimile de bucurie, frazele lui sprintene şi sigure aduc o armonie şi o mîngîiere durabile”. Elemire Zolla

Paul Cernat (n. 1972, Bucureşti) este un publicist, critic literar şi eseist român contemporan. Profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. Este considerat cel mai important critic literar român al generaţiei 2000, alături de Daniel Cristea-Enache.

 Elemire Zolla http://www.revista22.ro/elemire-zolla-163.html

 Citeşte şi  http://convorbiri-literare.dntis.ro/ROMILAsep5.htm

Read Full Post »

ŞOTRON .10. Julio Cortazar

Am decis ca de la capitolul 42 să nu mai joc Şotron. Pînă la sfîrşitul capitolului 56 am să mă comport ca un cititor obişnuit, aşa cum a indicat J. Cortazar în îndrumarul de lectură pe care l-am citat integral în : Şotron.2.Julio Cortazar. Pînă la urmă, Oliveira fusese angajat la circ, deşi cam primea leafa de pomană, el mare lucru ne prea ştiind a face. Manolo îl ajutase deşi mai degrabă l-ar fi vrut ori plecat, ori să nu se fi întors. Încă de cînd îl aşteptase în port, ştiuse că Talita va fi suspendată între ei doi, cum am arătat în Şotron.9. Julio Cortazar. E limpede că Julio ştie destule despre România, doar îşi plasează acţiunea în anul morţii lui Dinu Lipatti – o spune chiar el, Cortazar . De ce tot revine Oliveira la iubirea sa pentru Maga ? E condamnat să rămînă veşnic în răspîntie ? Nu poate să meargă mai departe ? Proprietarul circului decide să vîndă şi să cumpere în schimb, sanatoriul de nebuni. Talita ar tocmai potrivită cu ştiinţa sa despre farmacie. Este acesta un pas înainte, sau circul era o nebunie încă şi mai mare ? Regulamentul spune că internaţii trebuie să consimtă la schimbarea proprietarului, la fel ca în orice democraţie, unde oamenii aleg singuri cine să îi călărească; tot un soi de circ, spre deosebire de tiranie, unde este oricum mult mai multă disciplină. Exact ca în orice campanie electorală, pacienţilor li se promit îmbunătăţiri. Sunt aceştia nebuni ? Cine ştie ? Unul vrea oranjadă, altul aşteaptă să moară cîinele, altul desenase un şotron şi juca neîncetat, devenind imbatabil. Oare Talita cînd juca şotron, semăna cu Maga ? – Aşadar semăn cu femeia aceea. – Puţin, da, zise Oliveira, dar n-are nici-o importanţă. Da. Talita juca şotron exact cum ar fi jucat Maga şi mai ştia şi Les Amants du Havre, ca Emanuelle. Sotron.8.Julio Cortazar. De cînd citise o ştire că pe Sena fusese văzută o femeie înnecată care semăna cu Maga, Oliveira începuse să creadă că Maga este moartă, dar o vedea peste tot. Oricare femeie putea fi Maga, sau Talita sau chiar Pola. Cum să-l facă pe Traveler să înţeleagă că acea sărutare pe care i-o daduse Talitei, putea să fie o sărutare dată oricărei femei, ca într-un joc de oglinzi multiple : Incipit 7-2. Italo Calvino, şi doar ăsta nu era un motiv să se lase înjunghiat; femeile sunt moartea Manolo. Iar Manolo încearcă să-l facă să-i promită că n-o să se arunce pe geam, chiar dacă în acest fel ajunge direct în CER, iar dacă vrea să ştie cum e cu substituirile, trebuie să-l consulte pe Dostoievski şi dacă tot insistă să o confunde pe Talita cu Maga, înseamnă că este deja nebun. „Aşa era, armonia dăinuie incredibil, nu există cuvinte ca să răspunzi bunătăţii celor doi care stăteau jos, privindu-l şi vorbindu-i din şotron, … Talita din pătratul numărul 3, iar Manolo era cu un picior la numărul 6, astfel că tot ce mai putea face el, era să–şi fluture mîna dreaptă în chip de salut sfios şi să rămînă cu ochii la Maga, la Manu … să se aplece doar puţin în afară, gata, s-a sfîrşit”. ***

Am sărit peste capitolele : 125, 102, 80, 110, 111, 118, 119, 69, 89, 66, 129. La relectură, voi urmări traseul indicat de J. Cortazar. Probabil.

Read Full Post »

ŞOTRON .9. Julio Cortazar

De ce tot sare Cortazar de la o temă la alta ? Pentru că joacă ŞOTRON. Vă place ? Bine. Acum avem de-a face cu un personaj nou : Traveler, care ura călătoriile, dar aşa se numea el. Un soi de om-bun-la-toate, fost conţopist angajat la un circ şi căsătorit cu o fostă farmacistă devenită şi ea, circăreasă. Revenit în Argentina, Horaţio se instalează într-o cameră situată vizavi de camera prietenului său Traveler, împreună cu Gekrepten, o fată care dacă nu excelează în făcutul dragostei, măcar are alte calităţi. Se pare că J. Cortazar chiar ştie cîte ceva despre România în afară de Şotron, cum am spus la postarea : Sotron.1. Julio Cortazar. Spre deosebire de mulţi alţii, el scrie la pagina 263 (cap.40) Bucureşti, nu Budapesta. Cinste lui ! Deocamdată Maga, este bine ascunsă de autor, pierdută în dilema că Horatio prea poetiza totul şi comunicarea dintre ei cam era în suferinţă, chiar şi Morelli ştia acest lucru cînd scria despre Geisenberg … … Oliveira se lăsa întreţinut de buna Gekrepten în aşteptarea unei slujbe care se lasă aşteptată; bineînţeles, citind. – Nu vorbeşti despre ce ai păţit în Franţa, spunea Traveler. – Nimic interesant. Du-te şi vezi dacă nu crezi. Ce poţi să faci dacă te plictiseşti ? Scotoceşti prin casă, pînă găseşti o cutie în care sunt cuie strîmbe şi te–apuci să le îndrepţi pînă îţi umpli degetele de sînge. Sau inventezi titluri de prima pagină : A cazut turnul din Pisa. Dar cel mai bun lucru, este să–ţi faci un blog şi să te apuci să baţi cîmpii despre Calvino, Cortazar, Culianu, Eco, şi atîţia alţii. În blogroll am un opis al postărilor mele. Jucaţi Şotron ? Poftiţi de le citiţi vă rog. Sau, ca eroii nostri, te apuci să construieşti o punte între ferestrele de la care se priveau, pe care să–şi poată face vizite, dacă nu voiau să urce şi să coboare cele trei etaje la care locuiau. Iată unul dintre aspectele realităţii la care m-am referit la postarea : Sotron.7. Julio Cortazar. O realitate absurdă, „o dublă fractură de timp şi de spaţiu„, un loc banal de omorît plictiseala prin îndreptarea de cuie sau aruncatul unor pacheţele de ceai de la o fereastră la alta. Şotron. Suspendată pe scînduri între cele două ferestre, Talita. La o fereastră, Horaţio Oliveira. La cealaltă, Manolo (Manu) Traveler. Cine mai avea nevoie de ceai ? Nimeni. Între timp, venise Gekrepten încărcată cu provizii. Talita întirziase pentru că „se mişcase pe drumul spaţiu timp, cu încetineală de vierme. Dar, mult mai importantă este pînă la urmă, trăncăneala despre nimic a celor trei, care se întinde pe 25 de pagini. Credeţi că este uşor să scrii interesant atîtea pagini despre nimic ? Încercaţi vă rog! Sau trăncăneala despre fleacurile care ne consumă nouă viaţa : Vanghe de la ora 5, ce mai face paiaţa Prosty, Chuky loveşte şi ratează din nou, direcţia spre nicăieri în care mergem cu toţii, Popeye şi ciracii săi, et,ce,te,ra; sau, et,cetera; sau, et,ce,tera. Nu intereseaza pe nimeni că Talita putea să cadă şi să păţească cine ştie ce. Lumea este scandalizată că oferise un spectacol la înălţime cu pulpele goale, iar acesta nu este un exemplu bun pentru copii. – Dar copiii i-au mai văzut picioarele, doar lucrează la circ ! – Ei, şi ? Traseu : 37, 98, 39, 86, 40, 59, 41, 148.

Read Full Post »

ŞOTRON .8. Julio Cortazar

29. Oliveira îl găseşte pe Ossip în cămăruţa Magăi. Da plecase. – Unde ? – Nimeni nu ştie precis. Poate la Monte Video ? – N-are ea bani pentru aşa ceva. Plecase vineri. După moartea subită a lui Rocamadour. Crezuse că Oliveira o părăsise pentru Pola. În cameră se aude în surdină, Noaptea Mea e Tristă. Maga îl lăsase să stea acolo în locul ei; ştia că nu prea mai avea bani; şi o mai aştepta şi pe mama sa Adgalle, să-l viziteze. (skip 107). 30+57. La priveghi, se petrecuse o scenă ciudată : cel mai tare dintre toţi plîngea Roland, Babs era geloasă, Maga surprinsă, toată lumea consternată. – Crezi că Adgalle va fi primită bine în club ? – Sigur că da, fără îndoială. Da. E limpede. Trebuie totuşi să spun cîteva cuvinte despre un Morelli care apare în capitolele pe care le tot sar : este un soi de expert în ubicuitate. Şi n-am nici-un chef să citez citatul de la 70 din Meister Eckhart. 31. – Tu întotdeauna laşi impresia că ceea ce cauţi, se află la tine în buzunar. Dacă ai fi puţin mai uman, am putea fi chiar prieteni, spune Ossip. – Mă duc să iau o sticlă de rachiu. La priveghi s-a baut tot ce era pe aici. Da. Aşa este. Maga a plecat luînd totul cu ea. În afară de o scrisoare(32) către Rocamadour. Lungă şi tristă scrisoare. (skip132). 33. Important este dacă Ossip este delicat sau sadic, gîndeşte Oliveira. Fleacuri; la 67- skip. 34. Ca să citeşti acest capitol trebuie să fii cel puţin nebun. Toate rîndurile sunt încurcate între ele. Ai timp de pierdut ? Descîlceşte-le din două în două. Eu le citesc în diagonală, nu aflu nimic, şi salut ! La 87 sînt versurile de la Baby When You Ain’t There. O să caut muzica pe Youtube. 35. La Club, Roland o consoleaza pe Babs care plînge iar. Bine, era şi cam beată, băuse singură jumătate de sticla de coniac, îl pălmuise pe Oliveira, Wong tot căuta să îi explice nu ştiu ce în particular, Maga a plecat, Oliveira … … … Se destramă clubul? skip121. După tentativa nereuşită de a o regăsi pe Maga la ea acasă, Oliveira reîncepe căutările. 36. Întii, merge la domiciliul Polei; crede că Maga trecuse pe aici. Nu reuşeşte să afle. Trist, i se destăinuie unui motan cît de greu îi va fi să–şi ducă viaţa fără Maga, fără copilul mort, fără club, fără escapadele de la Pola. Bineînţeles, motanul cască alene, îl priveşte plictisit, şi pleacă. Oliveira coboară pe cheiul Senei şi se amestecă printre Les Clocharde. Fumează gînditor privind fluviul. De el se apropie o femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu un maldăr de fuste şi cu un palton slinos. Oliveira o priveşte şi exclamă : – Emanuelle ! – Cum de îmi ştii numele ? – Nu ştiu ! – V-am văzut adeseori împreună spune femeia, dar ea nu intra în vorbă decît atunci cînd era singură. Ca şi tine, acum. – Tu ai bani, zice femeia, ai putea cumpăra nişte vin. Umăr la umăr, deşartă sticla de vin; Emanuelle cîntă cît o ţine gura, Les Amants du Havre. Trupurile lor sunt din ce în ce mai apropiate. Dacă vrei, poţi să ignori mizeria umană : jegul, mirosurile nu mai înseamnă nimic, dacă nu le bagi în seamă. Ca să-l pedepsească pe omul său Celestine, care fugise cu o parte din conserve, Emanuelle începe să-l iniţieze pe Oliveira, în sexul practicat de oropsiţii sorţii, dar vine poliţia şi-i umflă pe amîndoi. Aşa se joacă Şotronul : arunci o pietricică sperînd să nimereşti Cerul, dar nimereşti în duba Poliţiei, împreună cu o vagaboandă şi cu nişte pederaşti. De acum, începe partea a treia a Şotronului, de care v-am povestit în : Şotron.2. Julio Cortazar.

 

Read Full Post »

ŞOTRON .7. Julio Cortazar

Cînd începe un bărbat să simtă că a început să îmbătrînească ? Atunci cînd trecutul său devine prezent, iar prezentul este confuz şi se transformă într-un viitor straniu. Rătăcind singur pe străzi, Oliveira se gîndeşte intens la Maga şi la copilul ei, ştiind prea bine că nu facuse destulă dragoste cu ea, iubita sa, gîndind în sinea sa tristă : – Maga, Maga, mă doare lipsa ta peste tot. Noi oamenii, ne lipsim prea mult unii altora, pentru că nu suntem decît suma singurătăţilor noastre. Chiar şi căsătoria este un fel de singurătate împărtăşită, în mijlocul singurătăţilor celorlalţi. Cum iau naştere gîndurile în tărtăcuţele noastre ? Cine vrea, poate să afle citind capitolul 62. Apoi, să-mi explice şi mie, că eu n-am priceput nimic. Gîndesc, deci ştiu că sînt trist. Unde se poate camufla cel mai bine o singurătate ? În mijlocul unei mulţimi de oameni, într-o sală de spectacol, unde o sumă de oameni însinguraţi, privesc la singurătatea celor care încearcă să le risipească singurătatea. În sala în care intrase, nu erau mai mult de vreo 20 de oameni, care singuri, care perechi însingurate. Peste puţină vreme, un personaj cam bătrîior, vine şi anunţă spectatorii că pianista-compozitoare-de-avangardă … acompaniată de … va interpreta … Concertul începe cu zgomotul savant dozat iscat prin trîntirea unei uşi cu toată puterea şi continuă cu 32 de acorduri care se succed la intervale de timp neregulate, în contratimp cu unii dintre spectatori, care încep să plece ca să–şi plimbe însingurările prin alte locuri. Apoi, urmează alte şi alte piese, pîna cînd şi ultima pereche dă bir cu fugiţii în tăcere, iar un domn destul de manierat pleacă ţinîndu-şi mîna la gură ca să–şi mascheze hohotele de rîs. Rămas singur, Oliveira zice tare : – Bra-Vo ! ştiind că nu avea sens să aplaude. Politicos, se oferă să o conducă pe artistă acasă, iar pe drum aceasta îl împovărează cu trista ei poveste : că prezentatorul, soţul ei, imediat după ce anunţă spectacolul, pleacă şi se întîlneşte cu tot felul de nenorociţi, pederastul naibii şi îi duce acasă în patul lor, afurisitul, dar poate că astăzi nu a gasit pe nimeni şi dacă ar vrea, ar putea să urce sus la ei, să bea un pahar, că vremea asta este friguroasă, şi a început şi ploaia, dar uite că nenorocitul s-a încuiat în casă cu cine ştie ce alt pederast şi ce poate fi acum mai bun decît un pahar de coniac şi un ceai cald ?; dar doamnă, vă conduc eu la un hotel în cazul acesta, că eu nu am locuinţă şi nu puteţi să staţi toată noaptea pe străzi. – Tu să mă duci pe mine la hotel ? Pe mine ? Eu fosta Melodie De Aur ? – Doamnă dar nu … vă rog… aţi înţeles greşit … adică … -Tu să mă duci la hotel ? Pe mine ? # În micuţa sa cămăruţă, Maga îşi îngrijeşte copilul cam bolnavior, şi declamă catre Ossip Gregorovius :- Fericirea e a unei singure fiinţe, nefericirea pare a fi a tuturor. – Dar voi, păreţi a fi perechea ideală. – Horaţio n-o să se întoarcă. – Pot eu să stau şi să am grijă de Rocamadour. – Nu mi-e somn, dar poţi să stai dacă vrei. Ca să treacă timpul mai uşor, pun muzică în surdină. Un vecin, foarte bătrîn, începe să bată în tavan. Maga plînge. Ossip o pune pe genunchii săi şi îi mîngîie părul. Pare a fi o banală scenă domestică. Totuşi, Oliveira vine. Ud. Încet, grupul se adună. Ronald cu Babs şi ceilalţi. Ca de obicei, încep discuţiile. De ce a trebuit să inventăm Edenul şi să trăim apoi cu nostalgia paradisului pierdut ? Nu cumva specia a apucat-o pe un drum greşit ? De ce se agaţă omul cu disperare de ştiinţă ? Cum este definibilă o coincidenţă ? Ce este o realitate ? Ce este speranţa ? – Dintre toate sentimentele noastre, singurul care nu ne aparţine, este speranţa. Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi, care se apără. – Atunci de ce se sinucid unii ? Batrînul devine din ce în ce mai isteric. Oliveira, se ridică şi pleacă. Ştia că Maga, ridicată în capul oaselor îl privea. Traseu urmat : 21, 22, 62, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 130 Am sărit peste : 79, 134, 141, 109.

Read Full Post »

ŞOTRON .6. Julio Cortazar

Da, petrecerea continuă. Nu este chiar o petrecere, este o simplă beţie cu vodcă, jazz şi cafea, în semiobscuritatea plină de fum de ţigară, a unei camere în care noncorformismul este la el acasă, fără să se ajungă totuşi ! la libertinaj. Sigur, perechile se despart temporar, fiecare EA, se aciuează pe lîngă un EL, altul decît cel de toate zilele, cei care au venit singuri suferă ca de obicei în tăcere, dar tot e ceva : măcar nu-şi plîng de milă acasă, fără ţipenie lîngă ei. Satchmo, Armstrong, se aud în surdină, totul predispune la tot felul de idei, care mai de care mai bizare. – Povesteşte, îi spune Gregorovius, Magăi. – Ce să povestesc ? – Viaţa ta din Buenos Aires, de pînă să vii aici, la Paris. Maga îi spune cum a rămas fără mamă de cînd era o fetiţă destul de mică şi cum tatăl ei o bătea fără motiv şi cum un negru se certa ce negresa lui în aceeaşi curte, după care se îmbătau şi cîntau toată noaptea jazz … Oliveira priveşte fascinat-oripilat, nişte fotografii pe care i le arată Wong; vai, cum pot oamenii să le facă aşa ceva altor oameni ? Oare aş fi putut să privesc fotografii în care să-l văd pe tata, sau pe un frate, sau pe un prieten, sau pe o rudă oarecare, torturat ? Alcoolul li se suise la cap. Ca să fii tîmpit de-a binelea bunăoară, e musai să-i citeşti pe toţi Părinţii Bisericii, pe Platon, sau pe Plotin !!? iar la urmă, îndopat cu erudiţie înaltă, sa te întrebi doct : – Oare la ce se gîndea Hristos în pat, înainte de a adormi ? Babs iar începe să plîngă, deşi Ronald îi mîngîia şoldul şi era tare plăcut, chiar i se aşezase cîteva momente în poala, dar uite, Ossip este totuşi prea trist. Oare de ce ? Hei, pe unde a dispărut Wong ? Parcă se lăudase că o să mai facă nişte cafea. – Ce-i povesteşti lui Gregorovius ? – Tocmai îi explicam cum m-a violat negrul acela într-o noapte cînd tata s-a îmbătat şi nu s-a mai întors de la cîrciumă. Vrei să-i relatez în amănunt ? – Relatează-i sigur, de ce nu. Oricît ar fi frigul de afară de respingator, tot trebuie cumva să pleci şi să ajungi acasă într-un tîrziu. A doua zi, în cămăruţa în care Maga îşi creştea copilul încă de faşă, Oliveira revarsă asupra ei acuzaţii : – Ştiam că te culci şi cu el – De cînd suntem împreună nu m-am culcat cu nimeni în afară de tine. – Şi de unde ai colierul colierul ? – De la Ossip. Mi l-a dăruit cînd a auzit cum am fost deflorată de sălbaticul acela. Dar, mi-ai dat o idee. Poate am să mă culc cu el. Oliveira ? Gînduri negre de bărbat nesigur. Cîţi au mai fost înainte ? Cum au fost ? Femeile sunt mult mai reţinute în această privinţă. Mai naturale. Ele ştiu instinctiv că orice relaţie se poate destrăma dacă nu treci firesc peste astfel de lucruri. – Ies puţin să dau o raită. – Dacă pleci, să nu te mai întorci. Amîndoi ştiu că ceva s-a rupt. Rememorează locuri pe unde au hoinărit împreună. Hotelul unde au făcut dragoste întîia oară. Locurile de unde au privit Sena. Cafenelele în care au rîs fără griji. Locurile în care s-au simţit fericiţi şi liberi. Ea ştie că el va pleca. El ştie că nu se va întoarce. Ştie ? Tare proşti mai sunt oamenii. Nu toţi, dar prea mulţi dintre ei. Trist. 13, 115, 14, 114, 15, 120, 16, 137, 17, 97, 18, 153, 19, 90, 20, 126. Ţopăim printre capitolele vieţii noastre, fără să ştim de ce.

Read Full Post »

ŞOTRON .5. Julio Cortazar

81 sau poate, 6. Este o mare diferenţă între a cunoaşte şi a şti. Mulţi dintre noi nu fac deosebirea dintre o-carte-în-plus sau o-carte-în-minus. Au ajuns la urechile noastre nume sonore, ca, Homer, Goethe, Faulkner, Baudelaire, Sfîntul Augustin. Ei şi ? Maga ar fi vrut să-i citească pe toţi aceştia, dar Oliveira ridică sastisit din umeri, cunoscind deja deformările la care era supus un cititor full-time. Acum, prefera să privească natura, clădirile sau oamenii. De aceea, cei doi încep să–şi dea întîlniri fără loc precizat anume, lăsînd să–şi facă loc între ei, plăcerea de a se reîntîlni din întîmplare, prin vre–un cartier cunoscut de amîndoi. – Şi dacă nu m-ai fi întîlnit ? – Nu ştiu, dar eşti aici, răspundea Maga. Iar iubirea ar putea să umple spaţiile dintre noi. „Să născocim pasiuni noi, sau să le imităm pe cele vechi cu aceeaşi intensitate” – (Aristofan). 7, apoi 8. Iubirea carnală cu sfîşieri tandre de unghii sau cu muşcături care ne dor dulce-acrişor, ca mirarea gustului de fruct pîrguit. Sau iubirea calmă, în care amanţii descătuşaţi de patimă, cutreieră şi descoperă lumea ca doi prieteni foarte buni : muzee, acvarii, curgerea Senei, prăvălii. Fericirea e simplă şi la îndemînă, atunci cînd ştii cum s-o obţii. 9. Mai ales atunci cînd ai prieteni care ştiu s-o descrie suprarealist, că doar sunt pictori, iar ca orice artişti care se respectă, trăiesc aproape de libertinaj. Plîngeri ? La naiba cu vecinii. Ce ştiu ei ? 93. Doar iubirea, spune Horacio, ne poate face să-l descoperim pe cel care se află „în partea cealaltă„, el pentru ea, ea pentru el; împreună putem să construim o punte pentru noi, fără să fim Le Corbusier care să facă un pod pentru Beatrice; împreună, putem face o maşină de zburat, fără să fim fraţii Wright. Sau putem (10) să ne imaginăm că trăim pe melodia Jazz Me Blue … Are dreptate şi J.Cortazar pînă la urmă; sunt şi capitole la care se poate renunţa(65). Cine are nevoie de o identitate falsă ? 11. În nici-un caz prietenul lor Gregorovius sau prietena lui Roland, Babs. În atmosfera saturată de vodcă şi de jazz din locuinţa sa, puteau să–şi închipuie că fiecare se putea lăsa mîngîiat de. Nu ţipaţi ca din gură de şarpe ! N-aţi aflat ? Credinţa se află pe calea dintre bunacuviinţă şi libertinaj. Sărim peste 136. Este un simplu citat. Sărim şi peste banalitatea din 137. Oliveira, de fapt era amuzat cum Gregorovius se străduia inutil să ascundă că este îndrăgostit lulea de Maga, dar totul are o limită. 12. – Nu este adevarat Babs, îi spunea el mîngîindu-i delicat părul, nu este adevărat. – O, ba da, plîngea aceasta sughiţînd de plîns, adăpostită la pieptul său, este adevărat. Nu, nu este, gîndea Oliveira, că altfel ar trebui să-i crăp capul său de bosniac. Nu vă lăsaţi corupţi de J.C. cu 106. Acolo nu se întîmplă nimic. Sunt numai nişte versuri. Sunteţi superstiţioşi ? Dacă nu, petrecerea continuă. Cu13. Prea multe cifre ? Poate, dar asta este constrîngerea acestui roman : pentru a-l putea citi, trebuie să te transformi în copilul care joacă ŞOTRON. Doar aşa, poţi să citeşti această carte. Sărind de colo, colo. Sărim, sărim, printre capitole mînaţi de colo, colo. … Nu facem tot aşa, în viaţa noastră de fiecare zi ? ps. pînă aici, traseul povestit de mine, a fost : 1, 73, 2, 116, 3, 84, 4, 71, 5, 81, 6, 7, 8, 9, 93, 10, 65, 11, 136, 137, 12, 106. Urmează 13, dar am spus asta deja. Mai sunt 133. M-am abătut pînă acum de la traseul lui J.C. de trei ori. De acum încoloooo, nu ştiu ce voi face, dar am chef de ţopăială.

Read Full Post »