Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘kaimaclî’

Ne-am trezit dimineaţă (de data asta n-am mai auzit muezinul) şi după ce ne-am luat repejor bagajele am coborît în viteză. N-aş fi crezut niciodată că o astfel de speluncă poate fi folosită în turism. N-are rost să descriu în ce condiţii ne-am petrecut noaptea de înviere.

Mulţumim doamnei ghid că a făcut  tot posibilul să ajungem la o oră atît de imposibilă, că n-am mai avut puterea de a cere schimbarea hotelului. Toată lumea mocneşte dar, tace.

Privim pe geamurile jegoase ale autocarului, un peisaj variat. Aceleaşi ogoare îngrijite, aceiaşi grijă pentru a planta pe marginea şoselei, copaci. Munţii care se văd în apropiere, au aspect de dealuri – ca în Dobrogea Munţii Măcin -, din cauza eroziunii. Locurile acestea sunt de puţină vreme date în uz turistic; cam prin anii 1950 a fost descoperit oraşul subteran către care ne îndreptăm, din centrul localităţii Kaimaclî. Imagini AICI

Nu se ştie cine a construit acest vast edificiu subteran. Cert este că a fost folosit de creştinii care se refugiau aici, din calea arabilor, pare-se între secolele VII-XI (adică în plină expansiune a islamului). Întins pe opt nivele din care se pot vizita doar cinci, merge în fundul pămîntului pînă la adîncimea de 130 de metri. Acum este luminat artificial şi deci accesibil oricărui turist nu suferă de claustrofobie. Ventilaţia este asigurată de un puţ central iar alimentarea cu apă din isvoare subterane.

De altfel, întreaga Turcie şi deci şi această regiune, este împînzită cu ape freatice din care este obţinută apa pentru irigaţii. Un şir de  săgeţi roşii arată drumul către adînc, iar alt şir de săgeţi albastre arată drumul către suprafaţă. Fiecare nivel al construcţiei este independent de celelalte şi se autogospodărea, avînd dormitoare, bucătării, cimitire şi chiar închisori proprii. Mare lucru totuşi nu este de văzut pe aici aşa că dibuim o săgeată albastră şi ieşim la suprafaţă unde, la marginea bazarului, am remarcat existenţa unui fast-food 🙂  : un turcaleţ simpatic introducea în cîte-un cartof un  dispozitiv care transforma cartoful într-o spirală, tocmai bună de pus la prăjit. Cum la spelunca aia nu putea fi vorba de mic dejun (unii nu l-au refuzat) am zis să luăm şi noi masa, în oraş 🙂  Bun cartoful? Foarte bun! 🙂

Ne îmbarcăm în autocar şi purcedem la drum. Se observă lesne că turismul a adus prosperitate locuitorilor din zonă. Vechile case de tuf vulcanic sunt abandonate şi acum localnicii au case din cărămidă. Falnice case şi frumos ornamentate cu flori. Trecem pe lîngă o închisoare şi şerpuim pe drumul care ba urcă, ba coboară. Suntem în Valea Goreme care este considerată Parc Naţional. Aici suntem de fapt, în inima Capadokyei (amănunte AICI), şi vom vizita o falnică cetate săpată în inima  muntelui calcaros, cetate denumită Castelul de la Uchisar.

Lăsăm autocarul în centrul localităţii şi luăm pieptiş o pantă mai abruptă pînă la intrarea în castel. De aici, după ce urcăm vreo patruzeci de trepte săpate în interiorul muntelui, ieşim la aer liber şi fiecare se caţără în sus, pînă unde poate sau vrea. Sunt încă 192 de trepte pînă aproape de vîrf, iar de acolo, căţărîndu-ne ca nişte veritabile capre negre, ajungem lîngă steagul înfipt pe culme. Trebuie să mărturisesc că peisajul este excepţional şi a meritat efortul de a urca pînă aici, cu tot astmul meu  cu tot. 🙂

DSC03775

DSC03782

DSC03787

DSC03789

DSC03791

DSC03793

DSC03806

DSC03809

DSC03817

.

Read Full Post »