Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘kant’

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Reclame

Read Full Post »

 

IOANA   PÂRVULESCU

Când nu conferenţiază la facultatea de litere Bucureşti, unde ţine cursuri de literatură română, Ioana Pârvulescu coordonează colecţia “Cartea de pe noptieră “ de la prestigioasa editură Humanitas; iar când nu semnează în revista “România literară” unde este redactor, I.P. scrie. Titluri ca “Lenevind într-un ochi”/ed. Eminescu/1990 , “Alfabetul doamnelor”/ed. Crater / 1999 , “Întoarcere in Bucureştiul interbelic” /ed. Humanitas /2003, şi 2007, “Prejudecăţi literare” /ed Univers 1999  s-au epuizat deja. De o bună primire s-au bucurat şi traducerile domniei sale, dintre care amintesc  : Maurice Nadeau “Să fie binecuvântaţi” / Ed. Est 2002 şi Laurent Seksik “Consultaţia”/ Humanitas /2006.De această dată, Ioana Pârvulescu ne propune un eseu, despre eternul personaj caragialean, Mitică .  Se pare ca o bună parte dintre contemporanii noştri, au început să-şi pună insistent întrebarea dacă lumea lui Caragiale nu este cumva mai actuală acum decit atunci, la inceputul secolului trecut, când a fost creată.  Mai este Mitică actual ?Autoarea plonjează mai întâi, ‘în metoda’ lui Caragiale :“Într-una din amintirile lui Slavici, apare o replică spusă de Caragiale, lui Eminescu : “Drept să-ţi spun, mie Kant al tău, mi se pare un moftangiu!” Uriaşă afirmaţie !!! De fapt, Caragiale nu urmărea decât să-l stârnească pe Eminescu şi să capete gratis o lecţie de filozofie. Tot aşa proceda şi cu vânzatoarele unguroaice din piaţă, ca să le savureze limbajul şi să-l reţină pentru vreo viitoare replică. Spune autoarea :”Caragiale a ştiut ca nimeni altul în literatura noastră’ să tragă profit din răul lumii lui şi din cusururile oamenilor, pentru că nu s-a ferit de aceştia, ci din contra, şi le-a asumat ca fiind un merit propriuÎn timp ce contemporanii lui caută patriotism, […]Caragiale caută şi adună mostre de patri-hoţi, prostovani, discursuri sforăitoare şi pline de greşeli.” Din această lume vie s-a inspirat Caragiale pentru a popula “Ţara Miticilor” cu personaje diverse gen Miţa Baston, Zoe, Pristanda, Trahanache, Spiridon, Tipătescu, Farfuridi, Goe şi atâţia alţii. Toate aceste personaje sunt numai diversele faţete ale lui Mitică. Mitică cel care descinde direct din Dumitru, sfânt care e pomenit “doar ca o filă din calendar”. “Tot ce există in lumea lui Mitică, e pe măsura numelui său, adică diminutivizat. Este o lume în care nu se petrec drame ci dramolete, unde nu există Binele dar totul se obţine cu binişorul, unde multe rele mici, te împiedică să vezi Răul Mare.”Cu toate imperfecţiunile sale, Mitică al lui Caragiale, era totuşi dacă nu ‘stimabil’ , macar jovial şi prietenos chiar dacă tapangiu, lacrimos chiar dacă nu reusea decât să se autocompatimească, pe scurt, deşi plin de defecte avea totuşi un profil doldora de slăbiciuni, dar uman. Mai este lumea Miticilor lui Caragiale actuală ? La prima impresie, pare că da! este actuală. Bileţele pierdute, razboaiele din presă (Pac! la Razboiu’!), intrigi, sforării, trădări, cetăţateni turmentaţi, (Eu cu cine votez ?) aproape nimic nu lipseşte. Ba, chiar prisoseşte. Ce nu este asemănător ? Încrincenarea. Încrincenarea lipseşte din lumea descrisă de Caragiale. Acolo, după ce se stabilea cît de cît,  cine pe cine a dovedit, procedau cu toţii la „Pupat Piaţa Independenţei!” Astăzi, în zilele noastre, Piaţa Independenţei nu mai există. Acum există Piaţa Media, dominată de prădătorii tranziţiei, a căror viziune proprie despre cum se pot sustrage ‘gulerele albe’ din faţa justiţiei, a devenit politică de stat. Partidele parlamentare l-au trimis pe Mitică al lui Caragiale in surghiun, tot aşa după cum contemporanii lui Caragiale l-au determinat pe acesta să se autoexilese în Germania, el care nu ştia o boabă nemţeste. Noul Mitică de pe plaiurile noastre mioritice, este agramat ca vanghelie, mitocan ca orban, puturos şi sforăitor cum este crin, prostanac dar plin de un imens gol ca geoană, slinos ca norica, învîrtit ca bolteanu, viclean ca ponta, lătrău ca buşoi, demagog si mincinos aşa cum sunt toţi aceştia deja amintiţi, şi ca cei pe care fiecare dintre noi şi-i aminteşte cu dezgust si scirba. Caragiale s-a autoexilat singur, de scîrbă. În zilele noastre, au emigrat de nevoie cîteva milioane de compatrioţi. Dacă ar fi contemporan cu noi, cred că nici Caragiale nu ar mai scrie comèdii. E prea mare tragedia pentru aşa ceva. Şi mai lipseşte ceva din lumea Miticilor lui Caragiale. Lipseşte personajul care să încerce să schimbe lucrurile în bine. În lumea noastră personajul acesta există. Şi împotriva sa, este coalizată toată haita de potăi pornite pe devalizarea ţării, atent orchestrată de kaghebuşa, cel nici cinstit, nici tocmai sărac.

 

Read Full Post »