Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘kazuo ishiguro’

Gîndurile lui Etsuko revin iar, la vara aceea; în afară de vizita memorabilă a socrului său, discuţiile cu prietena sa Sachiko se repetau aproape fără excepţie, în jurul a ce va face aceasta în continuare, avînd în vedere soarta fetiţei sale, Mariko. Frank dispăruse iar, şi se întrevedea perspectiva ca Sachiko, să se reîntoarcă să locuiască la un unchi de-al soţului său; nu se grăbeşte însă; se pare că între Sachiko şi fata unchiului său, Yasuko, existau tensiuni.

Dar, într-o bună zi, cele două prietene plănuiesc o excursie în apropiere, la muntele Inasa, care domina portul şi se vedea chiar de la fereastra apartamentului lui Etsuko. Etsuko, fiind la prima sarcină, ascultă poveţele pe care i le dă Sachiko. N-ar mai trebui să privească în urmă. Mulţi au avut de suferit în timpul războiului, şi-au pierdut familiile, unii ca ea de exemplu, şi-au pierdut averea şi privilegiile, alţii şi-au pierdut sănătatea, dar viaţa merge înainte. Chiar şi locurile acestea au fost distruse de bomba atomică, dar uite, totul a renăscut; copacii, iarba, florile, tot. În astfel de excursii, de obicei oamenii se apropie cu uşurinţă unii de alţii, barierele sociale dispărînd măcar pentru moment. Aici aveau să se întîlnească cele două prietene, cu o americancă în vizită la o prietena a sa, soţia unui director de la Mitsubishi. Barierele sociale dispar, dar diferenţierile se văd cu uşurinţă. Chiar şi visele copiilor îmbracă forma socială a clasei din care provin. Băiatul japonezei, Akira, vrea musai să se facă director, are meditatori şi a căpătat deja un aer poruncitor. Mariko, poate mai inteligentă decît el, încă nu ştie dacă unchiul la care se vor duce să locuiască, o va accepta cu pisoii ei cu tot. Întrebată cu ce se ocupă tatăl său, inventează : îngrijitor la zoo, şi-l face pe baiat, teribil de gelos. Îţi vine să zîmbeşti la atîta naivitate, numai că este bine de ştiut : copiii se iau întotdeauna în serios!

 Vizita lui Ogata, socrul lui Etsuko, nu era lipsită de substrat. Unul dintre foştii săi elevi, la rîndul său devenit dascăl, pe deasupra şi prieten cu fiul său, îl atacase într-o publicaţie, iar Ogata, se aştepta ca fiul său să-i ceară aceluia  socoteală, în numele onoarei de familie. Lucru pe care Jiro, nu se prea grăbea să-l facă. Prefera să treneze lucrurile, sperînd ca tatăl său să se reîntoarcă la el acasă şi să înmormînteze astfel acest lucru. Bătrînul îşi pregăteşte plecarea, pretextînd că aştepta vizita sorei lui Jiro, Kikuko, dar mai înainte de asta, îi propune lui Etsuko, o plimbare în Parcul Central, unde se găsea Statuia Păcii ridicată în memoria celor ucişi de bombă; apoi, propune o plimbare către vechea lor locuinţă; poate îşi va vizita şi o veche prietenă care îşi pierduse rangul si aproape toată familia în război şi care deschisese o ceainărie.

 Dar mai înainte, merge să-l viziteze pe Shigeo, fostul său elev, care îi terfelise onoarea în presă. Îl găseşte şi după nesfîrşitele schimburi de politeţuri nipone, Ogata-san îi aminteşte ca în treacăt, de gazeta cu pricina. Inevitabil, are loc o explicaţie. “ – Pe vremea dumitale, copiilor din Japonia li s-au băgat în cap nişte lucruri înfiorătoare. Au fost învăţaţi minciuni dintre cele mai periculoase. Şi lucrul cel mai rău dintre toate e că au fost învăţaţi să nu vadă, să nu pună întrebări. De aceea a fost aruncată ţara în cel mai teribil dezastru din întreaga ei istorie” – a spus Shigeo. Inutil. Bătrînul Ogata nici nu vrea, nici nu poate să înţeleagă. Rămăsese un adept al autoritarismului şi nu concepea că pierduseră războiul din fanatism militarist. Nu înţelegea noile valori. Nu înţelegea nimic din ce se întîmpla în noua Japonie. Pur şi simplu, NU înţelegea. 

 Atît bărbaţii, cît şi femeile, îşi pierd uneori capul de tot în faţa sexului opus şi se comportă complet iraţional. Deşi verişoara sa Kikuko, vine personal să prezinte scuze pentru vechile dispute şi să le invitate iar, pe Sachiko şi pe Mariko să locuiască împreună, Sachiko refuză. Îl găsise pe Frank, care se angajase la o bază militară americană. Urma să se întoarcă în America. Singur. Apoi, îşi va lua acolo o slujbă şi le va trimite bani de drum. Între timp, puteau locui la Kobe. – Şi cît va trebui să aştepţi ? – Sînt dispusă să am răbdare. Trebuie să am răbdare … Iar Mariko va fi mai fericită acolo … Japonia nu este locul potrivit pentru o fata. Ce perspective o aşteaptă aici ? O infimă urmă de raţiune îi mai rămăsese, dar o înăbuşea în speranţă. Era conştientă că era posibil sa nu vadă America nici ea nici Mariko niciodată, dar nici în casa aceea bătrînească nu avea ce să caute. Să putrezească pînă la bătrîneţe, într-o cameră pustie ? Nici vorbă. Mariko ? Se va descurca. Va trebui să se descurce. Numai că deocamdată, Mariko alerga de-a lungul rîului din apropiere, unde Sachiko încercare s-i înece pisoii ei cei dragi, într-o cutie; cutia îi scăpase din mînă, iar Mariko încerca să scape pisoii de la moarte. Etsuko iese în întunericul serii să o caute pe Mariko. Era cum nu se poate mai amărîtă. Nici pe pisoi nu putuse sa-i salveze, nici cu porcul acela de Frank nu voia să locuiască.

Revenită la prezent, Etsuko o aude în camera alăturată pe fiica sa, Niki. Nici aceasta nu prea putea să doarmă. Era ora cinci dimineaţa. Etsuko zîmbeşte. – De ce zîmbeşti mamă ? – Îmi amintesc de o plimbare la muntele Inasa. – Ai vreun motiv anume ? – Nu. A fost doar o dimineaţă frumoasă. Am urcat cu telefericul. Ne-am bucurat de soare.  După ce şi-au băut cafeaua, Niki a început să-şi facă bagajul. – Va să zică pleci. – Da. “Cind a ajuns la poartă, Niki s-a uitat înapoi şi a părut surprinsă să mă mai vadă stînd afară. I-am zîmbit şi i-am făcut cu mîna”.

Dacă în ceea  ce o priveşte pe cealaltă fiică greşise la fel ca Sachiko, obligînd-o să vină în Anglia cînd se recăsătorise, pe Niki o lăsa să-şi trăiască viaţa aşa cum vrea. Nu se mai împotriveşte ca aceasta să locuiască împreună cu David, chiar necăsătoriţi. Fiindcă trecutul trebuie să rămînă în urmă.

Read Full Post »

In timpul unei vizite pe care fiica sa, Niki, i-o face venind de la Londra,  Etsuko are o introspecţie în trecutul lăsat în urmă, în Japonia de la sfirsitul celui de-al doilea război mondial. Conversaţia se leagă greu, pentru că se învîrte vrînd-nevrînd în jurul înmormîntării lui Keiko, fiica sinucigaşă a lui Etsuko şi sora lui Niki, cu care avuseseră dese divergenţe. Amîndouă, mama şi fiica, se simt cumva stingherite de acest subiect .” – Te aşteptai să mă vezi acolo ? La înmormîntare vreau să spun. – Nu, cred că nu. De fapt, nu mi-am imaginat că vei veni (tocmai de la Londra) … În aceeaşi seară mă uitam pe fereastră … cînd am auzit-o pe Niki spunînd. – La ce te gîndeşti acum, mamă ? – Mă gîndeam la o persoană pe care am cunoscut-o … pe cînd locuiam la Nagasaki”.

Etsuko se gîndea la o prietenă de-a sa, Sachiko,  nevoită după moartea soţului său, să-şi schimbe statutul social, trebuind să trăiască în condiţii mult inferioare decît cele cu care fusese obişnuită. Fiica sa, Mariko, refuza realitatea şi se refugiase într-o lume imaginară de tip autist; dintr-o fetiţă inteligentă şi comunicativă, devenise posacă, certăreaţă şi neîncrezătoare, avînd dese accese de îndărătnicie şi lucru de neimaginat pentru un japonez, de impoliteţe. Etsuko se gîndea mai bine spus, la discuţia sa cu Sachiko, dinaintea plecării acesteia în America, împreună cu Frank; Sachito era îngrijorată : erau în America şcoli ? Ar fi reuşit să înveţe limba locului ? Mariko s-ar fi adaptat noii lumi ? Greu de spus.

Revenită din reverie, în timpul unei plimbări, Etsuko are o conversaţie cu Niki. – Sper să te căsătoreşti şi să faci copii în curînd. Dar lui Niki, nici măcar nu-i trecea prin cap aşa ceva. O prietenă de-a sa, necăsătorită, tocmai născuse, şi Niki nu înţelegea de ce era aceasta fericită, cu boţul acela urlător în braţe. Inevitabil, discuţia se reîntoarce la Keiko. Gîndul lui Etsuko zboară la fiica sa, acum moartă. La cum se exilase aceasta în camera sa cu vedere la grădină, refuzînd să-i mai vadă pe ceilalţi. Dacă se intersectau din întîmplare, inevitabil izbucneau certuri. Asta pînă cînd Keiko, părăsise casa plecînd la Manchester, unde se şi spînzurase, tot în solitudinea unei camere în care se fereca, pentru a nu mai avea legatura cu nimeni; tot un soi de autism autoimpus.

Etsuko, plonjează din nou, în lumea tinereţii sale din Japonia. Tocmai le făcea o vizită, socrul ei, Ogata-san pensionar, tatăl soţului său, Jiro. Acesta, nu mai înţelege lumea în care traia. Democraţia impusă de americani, îl nedumerea foarte tare; femeile pot vota altfel decît soţii lor ? Foştii elevi îşi pot critica profesorii fără sfială ? Fiii îşi pot contrazice părinţii ? Unde mai erau acum disciplina şi credinţa care ţinea la un loc societatea japoneză ? Unde mai erau acum  datoria faţă de familie şi faţă de superiori ? Pot fi acestea înlocuite cu vorbăria despre democraţie ? Fiul său Jiro, încearcă să îi explice fără succes, că şi în vechiul sistem erau destule erori. Ogata, nu este deloc convins de acest lucru. Absolut deloc.

Apoi, gîndul lui Etsuko zboară iar, la prietena sa, Sachiko. Frank o părăsise fără o vorbă şi plecase. Definitiv ? Încă nu ştie. Este sigură că îl va reîntîlni. Dar problema este că femeile japoneze care se încurcau cu americani, erau foarte aspru judecate de compatrioţii lor. În timp ce Sachiko pleacă în căutarea lui Frank, Etsuko reuşeşte să o smulgă din muţenia sa, pe Mariko.  De ce se bătea cu baieţii ? Pentru că vorbeau urît despre mama ei. Dar Frank nu era deloc un bărbat bun; avea maniere îngrozitoare. De ce dispărea uneori de acasă ? Pentru că se întîlnea cu o femeie prietenoasă.

De fapt, Mariko transformase o himeră într-o prezenţă palpabilă; era adevărat că văzuse cînd era mai mică o femeie, dar acea femeie murise într-un mod violent, destul de obişnuit pe vremea aceea la japonezi – sinuciderea, iar fetiţa transferase asupra acelei femei, un vis : salvarea sa şi a mamei sale, din decăderea socială. Un soi de înger; şi tot un soi de înger visează şi Etsuko din ce în ce mai des. Numai că îngerul său, are chipul unei fetiţe în fragedă pruncie. Curios lucru, fetiţa nu era culcată într-un leagăn. Dar nici nu-şi dădea seama în ce.

Read Full Post »

Născut în Japonia în 1954 la Nagasaki, dar emigrat în Anglia în 1960, K. Ishiguro Studiază la University of Kent şi University of East Anglia. În prezent, locuieşte la Londra. Debutează în 1982 cu o carte foarte bine primită de critici şi de public, “Amintirea palidă a munţilor”. Cel de-al doilea roman al său – Un artist al lumii trecătoare – apare în 1986. Cea de a treia sa carte – Rămăşitele zilei – îi  va aduce rîvnitul Booker Prize din partea unui juriu prezidat de David Lodge (reputat critic literar, el însuşi autor de succes, considerat a fi un clasic în viaţă), şi bineînţeles, consacrarea. Această carte a fost de altfel şi ecranizată, filmul avînd în distribuţie actori ca Sir Anthony Hopkins, Emma Thompson, Cristopher Reevs. Următoarele sale romane, au fost nominalizate sau au cucerit numeroase premii. În 1995 lui Kazuo Ishiguro i se acordă titlul de Ofiţer al Imperiului Britanic pentru servicii aduse în domeniul literaturii, iar în 1998, ordinul Chevalier des Arts et des Lettres, din partea statului francez.

La editura Polirom au apărut pînă acum, Rămăşiţele Zilei, Pe cînd eram Orfani, Un Artist al Lumii Trecătoare, şi Amintirea Palidă a Munţilor.

 Această carte este povestea lui Etsuko, o femeie care trăieşte în Anglia luptînd cu fantomele care îi bîntuie trecutul nefericit din cel de-al doilea război mondial şi cu dramele care i-au marcat familia. Cartea este potrivit lui Bogdan-Alexandru Stănescu, “un pretext pentru a prezenta Japonia postbelică, o ţară în care valorile tradiţionale sunt negate de tineri, dar noile valori şi coduri comportamentale nu sunt încă asimilate complet, devenind motiv de confruntări înăbuşite”. Şi acest roman a fost nominalizat la Booker Prize, şi la fel ca şi celelalte cărţi ale lui Kazuo, a fost tradus în zeci de limbi imediat după apariţie. “Amintirea Palidă a Munţilor, este o carte sensibilă, ironica şi eliptică, mult mai profundă decît pare la prima vedere. Personajele sunt extrem de vii şi de  convingătoare, dar ceea ce rămîne în primul rînd în memoria cititorului este echilibrul perfect dintre elegie şi ironie“ – scrie The New York Times Book Review. “Împletind cu măiestrie trecutul şi prezentul, acest roman ne oferă o istorie cutremurătoare, care impresionează atît prin ceea ce spune, cît şi prin ce rămîne nerostit” – scrie The Guardian. Vom vedea.

Read Full Post »