Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘kosher’

     O friptură de porc ? Ce mare lucru este o friptură de porc ? Păi, este. Dacă te afli în Israel, la restaurantul cu autoservire al unui chibutz, este. Noi am ajuns la singurul restaurant autorizat să ofere celor care doresc, pe lîngă bucatele tradiţionale kosher, şi o friptură de porc. Vă asigur că, a fost delicioasă! 🙂

     Se mai pune totuşi, o problemă : o pisicuţă care trăieşte pe lîngă casa unor evrei, mănîncă şi carne de porc ? 😀

# Primesc de la Salomea

Tibi, salut
In legatura cu cresterea porcului in Israel: cei care beneficiaza sunt nu numai turistii: o parte din cetatenii arabi sunt de religie crestina, un alt grup sunt evreii care nu pastreaza traditia, in anii 90 de exemplu , cu valul de emigranti din Rusia, din totalul de 1300000 de persoane, cam 300000 nu erau evrei, au venit datorita casatoriilor mixte, O parte din ei au trecut la iudaism dar o parte nu. Mai sunt muncitorii straini si probabil si altii de care nu -mi amintesc acum.
In ce priveste restrictiile legate de “kashrut”, problema este mult mai complicata, variaza de la cei ultrareligiosi, care mananca numai strict “kosher”, si trece prin multe grade mai putin stricte, in functie de apartenenta la diferite curente in cadrul iudaismului.
Chiar si religiosii moderati { nu cei ultra},nu vor intra intr-un local care nu are certificatele cerute de Rabinat, in ce priveste Kasruthul localului.

Read Full Post »

     Înainte de a purcede către Cana Galileii, locul unde Iisus a săvîrşit prima Sa minune, respectiv transformarea apei în vin, ne oprim la restaurantul – cu autoservire – al unui kibutz din apropiere. O bogăţie de mîncăruri cu sau fără sos, salate, dulciuri, sucuri, vinuri, bere, apă minerală plată, soda etc, de-abia aşteaptă să fie mistuite de stomacurile noastre hămesite. Totul kosher desigur. Totul ? ei, nici chiar aşa! Ghidul ne anunţase că aici, se poate savura o friptură de porc! Da, de porc! În acest restaurant, singurul autorizat – spune domnul ghid, un bucătar anume pregătit meştereşte lîngă un grătar încăpător, nişte cotlete de toată frumuseţea. Pe lîngă preparatele specifice, desigur că nu aveam cum să scap acest prilej : să văd şi eu, cum prepară un evreu carnea de porc! Ei bine, pot să depun mărturie că am mîncat pe alocuri, atît în România dar şi prin Străinezia, fripturi de porc mult mai rele la gust. Iar asezonată cu o sticlă de vin roşu local, friptura a fost chiar foarte bună.

     Sătui, am ieşit afară, pe terasă. Aici, o pisică grasă se alinta frecîndu-se de picioarele noastre. Intru în restaurant, ochesc oasele cotletelor pe care încă mai era ceva cărniţă şi ademenesc motanul. – Vezi să nu mănînce, zice Silvia. – Adică ce, tu zici că acest motan este şi el, Kosher ? întreb mustăcind. Motanul dă tîrcoale resturilor de friptură, neîncrezător. – Vezi că nu mănîncă ? întreabă Silvia. – Serios?, răspund. Ia să vedem. La început, motanul lincheşte carnea de pe oase. – O fi sătul, nu vezi ce gras e?, zic. Sătul, nesătul, la un moment dat motanul începe să se înfrupte vîrtos. De la o masă alăturată, trei arabi privesc scena, impasibili. Nu vreau să ştiu ce gîndesc dumnealor. În fine, grupul se adună şi valea! Că mai avem destule pentru astăzi de făcut/văzut.

     Nu avem cum să mai ajungem astăzi, la Muntele Tabor; desele întîrzieri, ne fac să depăşim ora limită de acces la Mănăstirea Schimbării la Faţă. Mergem deci întins, către Cana Galileii. Domnul Iosif ne dă amănunte despre kibutz. Nu-mi prea place ce aud şi nu notez. Am trăit noi toţi românii într-un soi de kibutz înainte de anii ’90 şi mie unul, mi-a ajuns.

     Localizarea anticei Cana este încă în dispută dar aici, unde ajungem noi este o mănăstire aflată în administrarea unui călugăr arab şi a unui adjunct? de-al său; bineînţeles că nu este aici niciunul şi plecăm urmînd a reveni, mîine. La un sens giratoriu, autocarul începe să se învîrtă în cerc. A rătăcit şoferul drumul ? Neee, ghidul tocmai îl contactase pe păzitorul locului care promite să vină în 10-15 minute şi să deschidă. Aşa se şi întîmplă. Să fie şi asta o minune ? Cine ştie ? Intrăm.

     Curtea bisericii este mare. Pe stînga, este o livadă cu lămîi şi portocali pe rod, după care urmează intrarea în biserică. La dreapta, este un magazin de unde doritorii, pot cumpăra vin (de împărtăşanie, nu de chefuri; vinul este foarte dulce şi nu din cale-afară de bun calitativ), sau diverse alte suveniruri, ca peste tot. Nici aici nu mi-am notat mai nimic, preferînd să filmez. Biserica este într-adevăr impresionantă şi transmite  un sentiment de pace sufletească. Seara s-a lăsat bine de tot şi mai avem ceva drum de parcurs pînă la noul loc de cazare, hotelul Leonardo din oraşul Tiberias, situat la Malul Mării Galileii (Lacul Tiberia). Nu se prea mai vede mare lucru pe ferestrele autocarului deci, domnul ghid ne lasă în compania unor melodii evreieşti foarte frumoase, vă asigur. Bineînţeles, cine vrea să cumpere CD-ul cu aceste melodii, este invitat să nu se sfiască.

     Ajungem la hotel, stabilim întîlnirea de a doua zi dimineaţă, ne cazăm şi alarmat întreb : unde este notesul meu ? Ia-l Tiberiule, de unde nu-i! Tiberiada îmi joacă feste ? Fie!

     Coborîm din hotel să dăm o mică raită prin centrul oraşului; hotel, magazin, hotel, restaurant, magazin şi de la capăt. Tiberia de jos este sediul comercial şi turistic, în  Tiberia de sus fiind cartierele de locuit. Mergem pe faleză. Cam pustiu. Şi seară şi nici sezon. Trecînd pe lîngă o terasă, ne face cu ochiul nişte bere (100 shekeli patru pahare). Vremea fiind splendidă, cum să rezişti tentaţiei ? Am cumpărat de la un butic un caiet de rezervă şi scriu cam fără chef, păţania cu notesul.  Apoi, tîrguim o sticlă de vin de la alt butic. Cît costă ? Cît vrea negustorul, că preţurile sunt afişate din doi în şapte. La buticul de vizavi, pentru acelaşi vin, ne ceruse dublu. Tîrguiala cu negustorii arabi ? Rămîne numai un mit încă neverificat.

Read Full Post »