Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘leibniz’

            Inspirîndu-se atît de la Lullus (pe care-l cunoştea prin comentariile lui Giordano Bruno), cît şi de la Descartes, baronul Gottfried Wilhelm von Leibniz visa adesea la o limbă universală, şi a încercat să o reconstituie. Între timp, societăţi secrete din întreaga Europă inventau alte şi alte limbi secrete (dintre care cel puţin două au supravieţuit pînă în prezent), în speranţa că într-o bună zi toată omenirea va fi unită de un grai comun. Circumstanţele existente astăzi au făcut poate acest ideal mai puţin atrăgător ca niciodată. Cu toate acestea, istoria umană posedă o trăsătură caracteristică, şi anume aceea că multe idealuri decad, deşi nu sunt neapărat eronate, iar mari intreprinderi nu produc adesea decît rezultate banale. Dar anticipez. Pentru că acum am ajuns în inima chestiunii; ne-am întors la Bochart de Saron şi la cutia enigmatică de pe masa de licitaţie. Era lungă de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi poate cu puţin mai lată, confecţionată din lemn; părea murdară şi era căptuşită cu o catifea albastră veche, acum tocită şi decolorată, care-i dădea un aer trist.

            Dacă îi ridicai capacul, mecanismul rămînea ascuns sub o placă mată din cupru. Era un obiect neînsemnat, la o licitaţie neînsemnată dintr-o ţară neînsemnată, şi nici un vizitator nu se arătase interesat de minusculul ei semn de identificare, literele ebraice Aleph, Resh, Lamed încrustate pe partea dreaptă : o Mapă, o Dublă şi o Simplă. Ele simbolizau cifra 231, numărul Porţilor creaţiei, marcată astfel de Bochart nu ca un semn al credinţei lui în ştiinţa cabalistică, ci fără îndoială din respect faţă de tradiţie.

            Istoria acestui obiect a ieşit la iveală după cercetări minuţioase. Pntru început, unul dintre servitorii lui Bochart a salvat-o de la distrugere împreună cu o reţetă inutilă. Mai tîrziu a vîndut cutia pentru cîţiva sous (cutia în sine nu avea nimic atrăgător, mai mult, curînd s-a dovedit că era lipsită de însuşirea elementară ce este în mod normal atribuită cutiilor muzicale), amantei unui tînăr ofiţer corsican. Cutia a apărut din nou în prada luată la Waterloo, a fost achiziţionată de un judecător ieşit la pensie din Calcutta, a ajuns în familia logicianului Boole, fiind unul dintre puţinele obiecte pe care Mary Boole l-a luat cu ea în timpul nefericiţilor ani de peregrinări, provocaţi de bigamia soţului. Trecînd din mînă în mînă, a scăpat de sub control şi a dispărut după ce ultimul ei proprietar, un filosof existenţialist, a fost ucis într-un accident de maşină.

            Principala atracţie a licitaţiei era o reproducere la scară a unei sculpturi de Antonio Canova, căruia explicaţia în limba engleză îi atribuia o longevitate dubioasă :”Capricii în marmură. De artistul italian Canova (1757-1882.” O frumuseţe locală în veşminte transparente îi dădea roată cu fălcile căscate de admiraţie.

            În cele din urmă, m-a ajuns şocul recunoaşterii limbii, pentru că plecasem din Paris dimineaţă şi nu fusesem conştient de traversarea vreunei bariere lingvistice. Cu o zi în urmă o vagă cunoştinţă ce arbora insigna unui partid extremist mă introdusese într-o încăpere mucegăită, ale cărei spaţiu şi timp erau îmbîcsite cu franceză stricată şi fum să-l tai cu cuţitul : un preţ mic, dacă puneai în balanţă aflarea locului de desfăşurare şi a importanţei licitaţiei. Acum mă aflam undeva, fără să ştiu foarte bine unde, pentru că singurul lucru care conta era cutia. Am recunoscut totuşi imediat limba străină vorbită de licitator (înţelegînd-o cu mult mai bine decît propria lui traducere în engleză), iar în starea mea iniţială de uimire mi-a trecut prin minte să leg acest miracol de cutia lui Bochart. De abia după aceea mi-am dat seama că o ştiam, că-mi petrecusem în ţara aceea o vreme care acum mi se părea absolut pierdută, că fusesem chiar funcţionar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înţeles, mai aveam încă o casă şi o fostă soţie.

            Licitatorul povesti cîte ceva dintre cele mai puţin relevante momente din istoria cutiei, acele episoade care, se presupunea, aveau să fie considerate extraordinare de spectatorii obişnuiţi ai unei licitaţii. Cu toate acestea, nimeni n-a părut interesat de obiect, în timp ce îndoielnica piesă a lui Canova iscă o bătălie crîncenă, iar eu, înaintea căderii întunericului (care se lăsă cu grabă), am putut să mă întorc la Paris şi, în camera purpurie a hotelului pentru savanţi pe moarte de vizavi de College de  France, am deschis modestul pachet. Cu o grijă hughenotă, cutia fusese înfăşurată într-un număr întreg din Del Telegraaf anunţînd cu litere uriaşe invadarea Irakului, ştire de care eu nu avusesem habar şi care nu a reuşit să-mi trezească interesul nici după ce am descoperit-o. Evident, atemporalitatea cutiei era pentru mine mai importantă decît orice eveniment exterior confuz. Faptul ar fi fost valabil chiar şi dacă invazia Irakului s-ar fi petrecut tocmai în acea cameră din Paris, iar eu aş fi fost de faţă.

            Mi-am dat seama că, lăsînd deoparte zgomotul perfect distinct produs de deschiderea şi de închiderea capacului, cutia era iremediabil tăcută. Mai tîrziu aveam să verific că mecanismul ei – care era cel original, am toate motivele să cred acest lucru – nu putea fi reparat din cauză că era o pură ficţiune, incapabilă ca atare să acţioneze o cutie muzicală sau orice alt dispozitiv omenesc.

            După acea noapte memorabilă de veghe la Paris, am petrecut nenumărate altele încercînd să-mi dau seama ce anume piese puteau lipsi din monstruosul puzzle. Totusi, nu i se putea adăuga sau scoate nici o piesă : mecanismul era întreg şi simetric, dar absurd. Părea rezonabil să consider că reflecta fidel planul iniţial al lui Bochart.

            După ce epuizasem toate ipotezele legate de cutia muzicală a lui Bochart, am înţeles că, în loc să fie întruchiparea unui adevăr etern oarecare, aşa cum un automobil este întruchiparea primului principiu al termodinamicii, ea era mai degrabă un obiect înzestrat cu valoare istorică, în care cineva ar fi reuşit să descifreze ceea ce Bochart şi generaţia lui îşi închipuiseră că este limba lui Dumnezeu.

            Dar, indiferent cît de mult am cercetat perioada şi am examinat mecanismul, nu am izbutit să trec peste binecunoscutul principiu al ereticilor noetici, pe care Hippolytus i-a acuzat de reînvierea învăţăturilor presocraticului Heraclit, anume că plinul absolut şi golul sunt echivalente, şi astfel o cutie muzicală proiectată să nu producă nici un sunet produce literalmente tot timpul graiul tăcut şi insondabil de care Dumnezeu s-a folosit atunci cînd a creat lumea. Oricît eram de convins de adevărul acestei cugetări, de consolat nu mă consola cîtuşi de puţin.

            Acum vine partea cel mai greu de relatat a poveştii.

            Eram un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani, locuind într-un imobil înalt şi binepăzit din cartierul Lake, cu o cutie inutilă, care-mi absorbea cea mai mare parte a energiei mentale. În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanţă dureroasă de evenimente accidentale, dorinţe potolite, regrete vane şi promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulţi dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate. Dat fiind caracterul slujbei mele, de profesor de istorie într-o universitate cenuşie şi renumită din Midwest, zilele îmi erau umplute cu gînduri din secolul al XVIII-lea, iar nopţile cu vise previzibile, în care reprezentanţi ai stării a treia conversau în dialecte ininteligibile. Limba Creaţiei nu o întîlneam, desigur, nicăieri; în acel moment înţelesesem deja că orice limbaj de acest gen trebuie să aproximeze nişte formule matematice, transformabile într-o succesiune de sunete doar în virtutea convertibilităţii tuturor sistemelor de semne.

            Ştiam că devenisem unul dintre posesorii cutiei blestemate. Şi că, în calitate de posesor al cutiei, eram şi cercetător al limbii Creaţiei, izolat de toţi ceilalţi oameni şi animale printr-un zid invizibil. Uneori mă gîndeam că această cutie formulase o ghicitoare care îmi absorbea întreaga viaţă, împlinind astfel un anume scop ce nu ar fi putut fi împlinit decît de idiomul divin însuşi. Dar o asemenea judecată ieftină nu mă mulţumea mai mult decît principiul suprem Mahayana, al identităţii dintre plin şi gol (şi, peste toate, nu cumva mă lăsam pradă ispitei care-i dusese pe Lullus, Bruno şi Bochart la sabie, rug şi furci, atunci cînd raţionam că, dacă graiul divin există – ceea ce era cu siguranţă adevărat -, orice putea fi săvîrşit prin el, absolut orice, pentru că el ar fi recreat pe de-a-ntregul percepţia ce structurează realitatea ?). Aşadar ce s-a întîmplat cu mine ? S-ar putea să fie nevoie ca, o dată ajuns în acest punct, cititorul să renunţe la neîncredere, cel puţin pentru cîteva clipe. Căci … (va urma – ultima parte)

Read Full Post »

Am semnalat “Comisia Zurich” în două rînduri dar nu am făcut propriu zis o recenzie-relatare pînă acum. Aveam sentimentul cumva nelămurit că această superbă carte face parte dintr-o serie, îmi devenise limpede la finalul cărţii că personajul acela diabolic, Ştefan Dobritza, va mai apărea în unele scrieri ale Doinei Popescu. Deşi l-a ridicat pe trepte de  bogăţie nespuse, acel personaj nu a scăpat de nici-o şicană posibilă; a trecut prin umilinţe, prin lipsuri, prin spaime animalice, prin momente de nesiguranţă şi chiar prin momente în care şi-a dorit mai degrabă moartea. Iar cînd tocmai eram siguri că infamul personaj, capturat şi judecat de unele dintre victimele sale, reunite în “Comisia Zurich”, îşi va primi meritata pedeapsă, Doina l-a făcut scăpat. Motivul ? Nici unul dintre membrii acelei comisii, profund uman în fond fiecare dintre ei, nu a avut puterea de a duce la împlinire sentinţa pronunţată în comun : MOARTEA. Ucigaşul scăpa nepedepsit, dar teribil de speriat. Se va potoli ? NU.

 Dar nu numai despre acest personaj este vorba în  “Dumnezeu era-n vacanţă”. În această nouă carte a Doinei Popescu – o altă reuşită literară, este vorba despre unul dintre prea mulţii oameni care în timpul WW 2 a avut de suferit cumplit. Unul dintre oamenii care la un moment dat a făcut pactul cu diavolul – Gestapo – pentru a-şi scăpa pielea. Dar unul dintre oamenii care a făcut acest pact la început din slăbiciune, slăbiciune transformată în decursul vremii în puterea de a lupta din interiorul sistemului de teroare imaginat de Hitler şi de acoliţii săi, împotriva sistemului. Unul dintre oamenii care în loc să trimită alţi evrei la moarte, a reuşit să-i scape pe foarte mulţi de suferinţe sau de neant. Iar la capătul acelui război înfiorător, acest OM şi-a confecţionat o nouă identitate şi s-a lansat în ceea ce ştia să facă el mai bine : afaceri oneste. Periodic, liniştea îi era tulburată de un şantajist, cine altul decît Dobritza ? care cunoscîndu-i trecutul, îl extorca de bani. Martin Broneck de fapt Elias Braunstein, geniul financiar al unei companii pe care o ridicase de la un relativ succes local la operaţiuni internaţionale, comisese eroarea de a plăti. Şi de atunci, era  vînat în permanenţă de şantajist pentru sume din ce în ce mai mari. În sfîrşit,  se hotărăşte să nu mai accepte şantajul chiar cu riscul oprobriului public. N-am să relatez acum cartea în amănunt, pentru că nu asta am intenţionat. Am intenţionat să semnalez cel de-al doilea roman superb al acestei autoare care a atins deja măiestria, pentru că nu este simplu să scrii un roman-fluviu după formula ‘carte în carte’. Căci, în “Dumnezeu era-n Vacanţă”, Doina Popescu acceptă această provocare şi împleteşte în acţiunea romanului, o “carte în carte” în care povesteşte ŞI greutăţile pe care le întîmpină la debut o tînără autoare, oricît de talentată ar fi. Accente autobiografic-literare ? Posibil. Dar. Această carte pe ansamblu,  este o analiză profundă a sufletului uman, în diversele sale ipostaze. De la bonomia cu care cetăţeni ai aceleiaşi ţări de etnii diferite se împacă excelent pînă cînd propaganda îi desparte, pînă la prietenia care rezistă în faţa tuturor încercărilor, prietenie de care nu dau dovadă decît oamenii cu adevărat valoroşi, ca fire şi caracter. Acţiunea cărţii este alertă, personajele sunt conturate viguros şi credibil, fără pic de artificiozitate. “Cartea din carte” cuprinde numeroase descrieri ale unor obiceiuri de pe meleagurile româneşti, legende şi poveşti transmise din generaţie în generaţie, peisaje cu adevărat magnifice din unele locuri, obiceiuri strămoşeşti . Întregul roman este străbătut de un umor tonic şi viguros, cu care Doina Popescu ne-a obişnuit deja din primul său roman şi cu scrierile sale de ‘proză afurisită’. Ca şi primul volum, şi această carte are un final neaşteptat şi nedrept, ca însăşi viaţa. De fapt, întreaga proză a Doinei Popescu – Brăila, este o provocare şi un îndemn la reflecţie : învăţăm ceva din istorie ?

 “Abia acum înţelese Martin de ce tînărul i se părea CUNOSCUT. De la prima întîlnire avusese senzaţia că se mai întîlniseră cîndva. Deci hainul tată de care se plîngea tînărul era chiar monstrul de Dobritza, ucigaşul propriului fiu ! “

Şi tot aşa cum Iisus se îndoise pe cruce – Eli, Eli, Lama Sabactani?, Doina ne repune nouă întrebarea sub forma dialogului dintre două personaje ale cărţii, Elias (Martin) şi Erna.

 “ – Dumnezeule, Eli, ce viaţă am avut şi noi ! – Care Dumnezeu, dragă Erna ? Dumnezeul meu sau catolicul tău ? Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întîmple toate cîte am trăit noi ? Cum a fost posibil ? – Eli, dragul meu, eu văd o singură explicaţie : probabil că atunci cînd s-au întîmplat toate acestea, Dumnezeu era-n vacanţă ! – Poate ai dreptate, Erna. Probabil că, din cînd în cînd, Dumnezeu îşi mai ia vacanţă!”

Printre cei care au sărit în apărarea lui Dumnezeu a fost şi G.W.Leibniz care în 1696 a creat termenul teodicee din cuvintele greceşti theos (zeu) şi dike ( reparaţie, judecată, justiţie, dreptate). Iar în lucrarea sa, “Eseuri de Teodicee”, Leibniz spune “Perfecţiunile lui Dumnezeu sunt cele ale sufletelor noastre, însă El le posedă fără limite; El este un ocean din care noi nu am primit decît picăturile; există în noi oarecare putere, cunoaştere, bunătate; însă întregi, ele sunt în Dumnezeu”.

Cum răspundem întrebării pe care Doina Popescu – Brăila, ne-o adresează ?

Read Full Post »

Dacă tot a fost amintit de Italo Calvino în cartea sa (Dacă într-o noapte de iarnă un calator), Athanasius Kircher, ca ” inventator al teatrului polidictic” poate n-ar strica, să spunem cîteva cuvinte despre acest savant, comparat deseori cu Leonardo da Vinci. Pentru doritori, sunt disponibile pe Wikipedia o lungă listă cu lucrările sale, şi cîteva date sumare despre viaţa sa; din care eu reţin că, eclipsat fiind de apariţia raţionalismului prin Descartea, a fost repus în drepturi de-abia la sfirşitul secolului douăzeci, ca fiind ultimul renascentist. În cartea sa, Memoria vegetală (despre care am două postări şi un fragment – despre cartile cu insule –) , Umberto Eco punctează cîteva aspecte din activitatea lui Kircher. La fel ca şi Leonardo, Kircher a fost un precursor. Dar. Spune Eco : „Farmecul lui Kircher se datorează şi dificultăţii de a-l încadra într-o categorie”. În afară de reuşite, Kircher a avut şi numeroase rateuri, lucrările sale oscilînd între ştiinţific şi ficţional, el aparţinîndu-i deci categoriei denumite de francezi, „les fous litteraire”. Tocmai acestea îl interesează pe Eco. Mulţi savanţi, atunci cînd statutul academic nu le permite să avanseze teorii nesustenabile cu dovezi, apelează la romanul de ficţiune. Exemple avem destule. Eco însuşi, Eliade, Culianu, C. L. Dogson – cunoscut ca Lewis Caroll – mulţi alţii. Interesant este faptul că dacă în preocuparile sale, Kircher a ratat uneori finalitatea unor idei îndrăzneţe, a fost destul de aproape de reuşită. Dacă de exemplu a ratat complet descifrarea hieroglifelor, fără planşele sale, Champolion n-ar fi putut să aprofundeze subiectul şi n-ar fi găsit cheia potrivită pentru a descifra acele imagini. În cartea de care amiteşte Calvino, Ars magna lucis et umbrae, puţin i-a lipsit să descopere cinematograful. Cartea, plină de analiză combinatorică, încă îi mai uimeşte pe informaticieni. Tot el, înţelege că ciuma este produsă de microorganisme, care pot fi văzute la microscop. Se preocupă de astronomie, de vulcani, de maree, de curenţii oceanici, de eclipse, de străfundurile pămîntului, focuri de artificii, etcetera! A avut dreptate în unele privinţe, a greşit în altele. Spune Eco : Răutăcioşii vor spune că preocupîndu-se de prea multe domenii, statistic se putea uneori să nimerească, alteori nu, ca la jocurile de noroc. Un lucru este sigur. Athanasius Kircher a fost o personalitate interesantă, care s-a bucurat de preţuirea multor contemporani, printre care şi Leibniz. . Născut la graniţa a doua epoci ale enciclopediei, cea bazată pe informaţie rareori verificată amănunţit şi iluminism, în care enciclopedistul se baza pe munca unor experţi. „Kircher se găseşte la mijloc, între grija pentru exactitate a omului de ştiinţă …, şi imaginaţia povestitorului”.

Un sfat : nu căutaţi pe Google „teatru polidictic”. Google vă va trimite la pagina aceasta; eu am tras concluzia că termenul este inventat de Italo Calvino. Dumneavoastră ştiţi altceva ?

Read Full Post »