Piatra răbdătoare

„Există o sintagmă în limba persană, Piatra răbdătoare, pe care oamenii o folosesc de obicei în vremuri de nelinişte şi încercări. Se spune că o persoană îşi povesteşte toate necazurile şi nemulţumirile acestei pietre. Piatra ascultă şi absoarbe toate durerile şi secretele, şi astfel omul este  vindecat. Uneori piatra nu mai poate îndura povara şi explodează.”

Am citat acest pasaj dintr-o carte grea, grea cît tristeţea tuturor celor rupţi de ţara lor natală, carte scrisă de o profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, doamna Azar Nafisi, carte denumită foarte inspirat, Citind Lolita în  Teheran. Desigur, este vorba despre celebra carte scrisă de Vladimir Nabokov, Lolita, carte extrem de cotroversată chiar şi în zilele noastre, nu doar în spaţiul cultural islamic.

Citind Lolita în Teheran, nu este singura carte publicată de doamna Nafisi.  Are şi multe lucrări de specialitate dedicate literaturii engleze, domeniu în care doamna Nafisi fiind o veritabilă specialistă, are titlul de doctor, cărţi apărute cu mare greutate şi cu multe riscuri în Iran, ţara în care fundamentalismul islamic încearcă – şi chiar reuşeşte – să şteargă toate urmele democratizării liberale, începute de şahul Reza Pahlavi în urmă cu aproape şase decenii.

Citind Lolita în Teheran nu este o carte dedicată micuţei răpite de un monstru, pe cînd Lolita avea numai 12 ani, fetiţă căreia i s-au furat pe rînd, copilăria, inocenţa, viaţa. Este mult mai mult decît atît, fiindcă o subtilă translaţie făcută de autoare, care transpune drama Lolitei peste drama tuturor oamenilor cărora li se fură cu brutalitate viaţa şi libertatea, în numele unor idealuri dovedite mai mereu, simple iluzii vîndute cu cinism naivilor, de  indivizi setoşi de putere care trec la propriu peste cadavre, impunîndu-şi politicile lor tiranice, oamenilor, în cazul acesta, în Iran, prin forţa brutală a Gardienilor încolonaţi cu supuşenie în spatele liderilor islamici.

Nu intru în esenţa acestei cărţi extrem de dense din punct de vedere uman, social, politic, religios, toate aceste aspecte fiind exemplificate copios pe parcursul cărţii, cu nenumărate exemple din literatura de cea mai înaltă ţinută. Spun numai, că autoarea descrie în carte destinele unora dintre studentele sale, destine rareori ferite de vicisitudini, tinere cel mai adesea căzute pradă capriciilor unui regim tiranic, brutal şi extrem de represiv, regim capabil să recurgă fără ezitare la asasinatul justificat politic. Mă refer la faptul că autoarea, după o îndelungată luptă cu sistemul, alege să devină la rîndul său, o exilată, pentru că ar fi plătit rămînînd în Iran, inclusiv cu preţul propriei sale vieţi, îndrăzneala de a educa tinerele fete, în spiritul libertăţii de conştiinţă, dublată de o cultură adevărată.

Piatra răbdătoare. Această piatră a fost prezentă şi în spaţiul vital românesc, pentru milioane de români care acum, sunt rupţi de ţara lor. Cînd piatra lor răbdătoare personală a explodat, românii au emigrat. Au plecat în bejenie, care-ncotro. Unii sunt împăcaţi cu această soartă. Alţii nu-s şi nici nu vor să se împace cu acest statut, de dezrădăcinat. Nu ştiu cum este mai bine sau mai rău. Mă întreb numai, cîte milioane de români ar mai trebui să vadă că piatra lor răbdătoare nu mai suportă mizeriile politicienilor actuali şi explodează. Mă întreb de asemeni, dacă acest exod mai poate fi oprit, şi cum. Chiar mă întreb dacă acest popor nu a intrat pe calea dizolvării ca naţie. Natalitate negativă, exod accelerat, import masiv de asiatici şi nu numai. Ca să nu mai vorbesc şi de „refugiaţii” de război pe care o politiciană iresponsabilă, i-a chemat în Europa.

*Cele şase săptămîni minunate pe care am avut bucuria şi norocul de a le petrece în Canada, se încheie peste două zile. Ieri, am fost invitaţi la cină de o familie de români plecaţi din ţară de 14 ani, prieteni cu Robert. Locuiesc într-o vilă mică şi cochetă, suficientă pentru Mihai, Iulia şi fiica lor adolescentă, Aura. Nu le dau numele real pentru că n-are nici-un rost. Mai bine de 250.000 de români trăiesc în Canada, mare parte dintre ei în Quebec, în Toronto sau în Montreal. Cei trei, sunt doar trei dintre ei.

Ce vreau să arăt, sunt accentele de normalitate pe care această familie le-a etalat: discuţia despre politica locală, a durat mai puţin de un minut; la întrebarea doamnei ce mai este pe acasă, pe la romanica, am spus un singur lucru şi anume că, s-a ajuns pînă acolo încît cei judecaţi pentru fărădelegi, vor să-şi aleagă completul de judecată. Mirarea uluită a doamnei, a fost singurul răspuns, iar subiectul a fost abandonat. N-am întrebat care a fost motivul plecării lor din ţară şi nici ei nu s-au grăbit să ni-l spună (piatra lor răbdătoare a rămas nedestăinuită, nouă). Am petrecut cîteva ore de discuţie destinsă, spumoasă, despre călătorii, despre picanterii ale vieţii bonome de fiecare zi, am glumit copios. Adică, mai pe scurt, am  avut o experienţă extrem de plăcută şi cred că şi această familie fericită aici, în Canada, s-a simţit foarte bine în compania noastră. Chiar erau la curent cu încercările lui Robi de a ne face să revenim în Canada, definitiv, şi ne-au încurajat să NU ezităm! Să venim aici, şi totul va fi ok. TOTUL!

I-am întrebat dacă vor să revină în România. Mihai a tăcut, dar doamna, ne-a spus că după ieşirea la pensie, peste vreo 15-20 de ani, cine ştie, poate poate,  că… Oricum, n-au renunţat definitiv, la casa din ţară. O mai păstrează.

*De ce este Canada aşa cum este? Pentru că cetăţenii sunt implicaţi în viaţa cetăţii. Votează în procente care depăşesc cu mult jumătate din numărul total al electorilor (cel mai recent procent a fost de 67%). Ieri, 01 octombrie 2018,  au fost alegeri în Quebec. L-am însoţit pe Robi la centrul de vot, din curiozitate. Prima constatare: votul a fost organizat într-o zi de luni, nu sîmbătă sau duminică pentru a strica weekend-ul cetăţenilor sau pentru a încuraja absenteismul. A doua constatare, votul a fost exprimat într-o şcoală, la subsolul cu dulapurile elevilor, fără ca procesul de învăţămînt să fie oprit. A treia constatare, a fost că nimeni nu s-a obosit să cheltuie sume faraonice pe cabine de vot! O simplă cutie de carton desfăşurată pe o masă banală, era singura protecţie a celor care se fereau de curioşi. A patra constatare a fost că familiile veneau la vot împreună cu copiii, copii de la vîrste potrivite pentru grădiniţă pînă la adolescente sau adolescenţi, iar copiii erau încurajaţi de funcţionarii din secţia de vot să-i asiste pe mami sau pe tati cînd îşi exprimau votul. Drept recompensă, EI, copiii, puneau votul în urnă! (atitudine cu bătaie fooooarte lungă în timp)

Şi ultima constatare: toţi cetăţenii cu drept de vot sunt notificaţi acasă din timp, cum pot vota: fie la urne, fie prin corespondenţă. Toţi cetăţenii primesc prin poştă plicuri în care se specifică locul unde sunt arondaţi şi mai ales, primesc un carton pe care sunt tipărite datele personale: numele, prenumele şi adresa, cartoane care deschid accesul la urne. Pierzi cartonul, nu votezi! Dar, dacă ai votat, ai predat cartonul şi este EXCLUS să mai poţi vota încă o dată, aşa cum ştiu dragnevii că se poate vota, la romanica, inclusiv sau mai ales la referendumul din 6 şi 7 octombrie, scrutin la care s-a renunţat la TOATE elementele de siguranţă care protejau votul, de fraude.

*Am aflat rezultatul votului din Quebec, dintr-un ziar on line românesc, de pe plan local. Dar este problema lor ce au votat şi nu este problema mea să judec ce şi cum. Nici pe Robi nu l-am întrebat nimic pe această temă.

Pe mine m-a interesat să înţeleg de ce, Piatra răbdătoare a fost (şi încă mai este) posibilă în Iran, de ce mai este posibilă în România inclusiv acum, şi de ce  nu-mi vine cred că va fi posibilă, în Canada. Nu prea curînd. Cuvîntul CHEIE este civilizaţie!

În Iran, civilizaţia persană a fost distrusă de islam. Nici măcar în zilele actuale nu-s permise studiile ştiinţifice despre perioada pre-islam din Persia. Se poate închipui un astfel de sacrilegiu?

Acum. Trebuie să trecem iar, în România, prin grozăviile de la nivelul anilor sovietizării accelerate şi scelerate, cînd oamenii au fost exterminaţi în temniţele comuniste şi la Canal, ca să facă loc nimicniciilor şi netrebnicilor, ca să pricepem că nici măcar pietrele nu mai au răbdare?

Trebuie musai să sugrumăm din faşă, incipienta civilizaţie care începuse a înmuguri cu timiditate şi la noi în ţară, după accederea ţării în spaţiul civilizat al UE şi al NATO? Sigur asta vrem?

Read Full Post »

Chute Chaudiere

Dacă tot trecem în revistă cascade, apăi să le trecem pe toate 🙂

Cascada timpului pe care îl mai avem de petrecut aici, s-a îngustat, tare tare tare! Nouă ne cam pare rău să plecăm dar, asta e! Robert a insistat iar, să rămînem aici, dar, mie mi se pare că deocamdată, nu este posibil. Cel mai bine este să hotărîm abia după ce ne vom întoarce acasă, la romanica. Abia atunci vom vorbi limpede, şi vom stabili, ce şi cum. Sau, dacă.

Silvia eate de părere că nu prea avem despre ce vorbi. Nu putem rămîne acum dar, revenim şi rămînem. Definitiv. Nu mă opun. Vreau şi eu să rămînem aici. Rămîne de văzut cum vom putea să facem acest lucru, fără să afectăm viaţa lui Robi. Nu cred că ar trebui să stăm pe capul său pînă cînd…

Deocamdată, am butonat pe tabletă şi am stabilit ce vom face mîine, 24 septembrie: vom merge la cascada locală. Gipiesul tabletei zice că nu avem mai mult de 20 de minute de mers pe jos, pînă acolo. Zice gipiesul să mergem iar pînă la gară, apoi pînă la biserica deschisă bi-săptămînal, care astăzi a fost deschisă, dar Silvia n-a fost interesată, aşa că n-am fost prezenţi şi noi, apoi gipiesul îmi trasează calea de urmat: vom coti pe nişte străduţe, vom traversa un pod şi vom ajunge acolo, la cascadă.

Oricum, mari aşteptări, nu am. Vom face o leacă de mişcare, mergînd pe străzile acestui mic orăşel, după lenea de azi 🙂

Din nou, este o dimineaţă însorită. Şi din nou, avem ocazia să simţim pe pielea noastră, ce înseamnă soare cu dinţi. Nu-s mai mult de 13 grade Celsius, deci, brrrr, e frig. Şi mai bate şi un vînticel zdravăn. Ne-a sunat Robi să ne întrebe dacă suntem interesaţi să vizităm Parlamentul, suntem, dar pînă mîine cînd ne va programa, astăzi să nu ieşim mai înainte de ora 12 din casă, că este cam frig. N-o să ieşim 🙂 Da’ cum să nu!

Aseară, tare am fost tentat să aprind o papiruşcă daaar, m-am abţinut. Şi iată cum astăzi, împlinesc două săptămîni de cînd n-am mai pus gura, pe iarba dracului. De fapt, în această lună n-am fumat nici măcar un pachet întreg de ţigarete. Poate că vreo 15 bucăţi, dar, nu mai multe. Oricum, dacă n-o să mai rezist ispitei, mi-am păstrat un pachet întreg de ţigarete din acelea aduse de acasă, că ţigările de pe aici, nu-mi inspiră pic de încredere. Şi dacă socotesc bine, aşa cum face Robi mai mereu, (şi bine face că eu am cam fost mînă spartă la viaţa mea) am economisit minim 150 de dolari, ceea ce într-o lună ar face cam 300, într-un an vreo 3.600, într-un deceniu 36.000, iar într-un secol ar face, vreo, ptiu’ nici măcar juma’ de milion 🙂 🙂 🙂

Am pus tableta pe gipies, mi-am notat traseul, rămîne numai să verificăm pe teren dacă m-am împrietenit cu tehnologia cum spune Robi, cu fierătania, cum spun eu.

Pornim la drum. Nu-i chiar atît de frig cum credeam. Ba, este chiar vreme frumoasă, de nici măcar nu trebuie să închid fermoarul gecuţei de fîş pe care o port. Sar peste timp. Am ajuns acasă, am păpat neşte gustări luate de la Metro, am pilit un păhărel de vin, iar acum, iar mă simt tentat să aprind una bucată de papiroşcă dar, mă abţin.

Revin la plecarea de acasă. Pînă la gară şi pînă la biserica din cartier ştim drumul. Mai departe, urmez traseul dictat de maşinărie. Ba, chiar vedem pe marginea drumului, un indicator către Shute Chaudiere. Bun aşa! De la biserică stînga, apoi dreapta pe strada Joseph Hudon, trecem pe lîngă străzile Omer Perier şi Etienne Plante, pe lîngă Ecole Louis de France şi rue Therese Casgrein şi traversăm podul peste reţeaua de autostrăzi. Indicatoare către cascadă, ioc. Consult fierătania, zice că am ajuns. Măi să fie, chiar atît de minusculă-i cascada asta, de n-o văd nici aflată sub nasul meu? Nici pomeneală. Vede Silvia nişte cupluri care se îndreptau către o esplanadă, în stînga Parcului de la Riviere. Mergem şi noi preţ de vreo 30 de secunde, et voila, cascadaaa 🙂 Bine. Nu-i chiar lîngă noi, este la o distanţă bunicică, nici prea mititică nu-i, dar nici din cale-afară de spectaculoasă. Oricum, pentru mine important este faptul că am priceput cum funcţionează cît de cît, vorba lui Robi, tehnologia. Bine de ştiut pentru viitor. Cum foarte aproape este o staţie de bus 35 R, hotărîm să mai mergem puţintel la Metro, ca să mai luăm neşte bunătăţuri, că mie iar mi s-a făcut poftă de o bucăţică de sturion afumat. 🙂 Ajungem la Mall, intrăm, şi de data asta, Metro nu mi se mai pare chiar atît de formidabil ca prima dată. Ba, chiar observ că la mărfuri similare cu cele de la magazinul de lîngă Levis, preţurile-s chiar cu 20 % mai mari. Drept este că nu tot ce găsim aici ca delicatese, se găsesc şi la Maxi, magazinul nostru cel de toate zilele. Ce facem? Luăm o sticlă de vin, nişte splendide bucăţi de peşte proaspăt numai bune de tăvălit printr-o marinadă marca Silvia şi de prăjit sau copt, după caz, apoi luăm şi o ţîră de prosciuto, apoi bucăţica mea de sturion plus un baton de Cheddar maturat doi ani şi cam gata. Direcţia Maxi. Vine bus L 2, cer transfer pentru 35 R şi coborîm la complexul comercial. După ce tîrguieşte Silvia cam tot ce dorea, în afară de vinete pentru o musaca, ieşim din magazin şi mergem către staţia lui 35 R. Îl văd cu jale cum tocmai pleca din staţia aflată la vreo sută de metri de noi. Mă duc cu inima cît un puricel speranţă către marginea şoselei, şi ridic o mînă cam ca atunci cînd opreşti un taximetru. Opreşte! Urcăm, prezint biletele de transfer, este ok, şi ne aşezăm pe scaune. Numai că şoferul, mă cheamă la el, politicos, desigur. Hait, îmi spun, a observat că biletele noastre au cam depăşit termenul de valabilitate de 90 de minute. Aşa şi? Mai plătim o dată, şi gata. Neeee. Nenea şoferul voia să ne ajute să ajungem în Quebec.  A priceput că suntem turişti şi ce şi-a spus dumnealui? Ce să caute nişte turişti în orăşelul Levis, de lîngă orăşelul la fel de mic, Charny? Aşa că a oprit autobuzul, ne-a dat biletele înapoi şi purta tratative cu o doamnă care ar fi urmat să ne ia sub aripa sa ocrotitoare, şi să ne escorteze pînă în Quebec.  Dragul de el. Cu greu l-am convins că ştim unde suntem şi ştim unde vrem să mergem, respectiv în Levis, la intersecţia dintre rue Charny şi rue Generation. Cînd a înţeles că ştim, a zîmbit şi s-a aşternut la drum. Ce este de reţinut de aici? Din nou, faptul că oamenii VOR să te ajute!

Şi iar mă întreb: în romanica, tot aşa este? Că din cîte-mi mai amintesc, DELOC! Îmi amintesc că şoferii şi vatmanii de la RATB, sunt baricadaţi în cabinele lor şi că NU avem voie să vorbim cu ei. De ce?

Telefon cu Robi. – V-aţi descurcat? – Sigur că da. A fost chiar foarte simplu. – Bine. * Aseară, făcea pe niznaiul, că nu ştie unde-i cascada. Buahahaha 🙂

Read Full Post »

Plonjon în timp. Şut ui at şuan

Robert ne avertizează că va fi foarte frig şi să ne încotoşmănăm. Vremea pare să-l contrazică. Oricum, eu sînt îmbrăcat sportiv: peste o cămaşă de vară, am numai o geacă subţirică de fîş şi dacă este să mă încotoşmănez cu ceva cumva, tot ce pot face, este să-mi pun gluga pe cap 🙂 Ceea ce şi fac.

Intrăm în acea clădire, şi cînd văd cîţiva copiluţi zgîindu-se la gluga mea, ei fiind toţi cu creştetele fără pic de căciuliţă, bască sau altceva; iute iute iute îmi scot gluga, ba chiar îmi dau jos şi geaca 🙂 🙂 🙂

Robert merge la un soi de recepţie, este clar că de aici se obţine libera trecere către ceva, şi deodată mă dumiresc: pe un perete este o hartă în mijlocul căreia tronează lacul St. Jean cu împrejurimile sale. La loc de cinste, Chute Ouiatchouan, adicătelea, cascada bîl bîl bîl, sau cum s-o pronunţa şi parascovenia asta 🙂 Cam aşa ceva: şut ui-at-şuan .

Aham, deci despre asta era vorba. După îndelungi tratative pe care Robi le-a purtat mai întîi cu o fată apoi cu alta, vine la noi înarmat cu trei bilete şi ne ţinem după el. Iese pe o uşă situată vis-avis de uşa pe care intrasem şi ne trezim într-un părculeţ simpatic.

Trebuia să aşteptăm un bus-tramcar sau cam aşa ceva şi să pornim într-o călătorie luuugăăăă, de vreo zece minute, cu pauze cu tot, timp în care şoferul ne explica împrejurimile. De fapt, plonjăm cumva, în timp. Am coborît la Vechea Moară şi am intrat într-un muzeu al locurilor.

Pe ecrane mari, rulează pentru cine are timp să vadă, filme cu istoria acestui sat denumit după proprietar, Val-Jalbert. Istoria se compune din etapele de exploatare a lemnului, ca mai peste tot în Canada, la producerea inclusiv a hîrtiei, apoi la moara propriu zisă care mai întîi a transformat energia hidro în energie mecanică, apoi, în energie electrică.

Locul acesta a fost un sat mic, tipic canadian, ai cărui locuitori erau angajaţii unei companii care deţinea acest loc. Compania exploata o moară alimentată de apele rîului din care se revarsă chiar şi astăzi, apele cascadei ui-at-şuan. Satul este format din cîteva zeci de case din lemn, fără excepţie parter plus etaj, case încăpătoare, care adăposteau familiile lucrătorilor, case care erau deţinute de companie, lucrătorii plătind chirie pentru dreptul de a locui acolo. Satul mai cuprinde în afară de Moară, un Magazin General, transformat acum în magazin de suveniruri unde se vînd produse confecţionate pe plan local, o şcoală catolică impunătoare şi un punct poştal echipat ca pe vremuri.

Casele sunt părăsite şi evident părăginite, unele chiar în ruină. Dar, cîteva dintre ele pot fi vizitate pentru a ne face o idee cum era viaţa în acele vremuri, în acel loc. Robert o întreabă pe Silvia dacă ar vrea să facă acest salt în timp. După o scurtă codeală, Silvia spune hotărîtă, că NU.

Am intrat şi am vizitat una dintre case, şi n-am mare lucru de spus. Pe dinafară pare confortabilă, pe dinăuntru odăile sunt mici iar spaţiul, deloc bine chibzuit. Era bine că aveau electricitate şi încălzire centrală. Totul se petrecea în anii 1920. Locul mi-a produs totuşi un mic frison. Am înţeles de ce, abia după ce mi-am dat seama, de ce nu ne-a cerut nimeni biletele, nici la urcarea în – cum îi spun ei – troleibuz, nici la urcarea / coborîrea din telefericul care ne-a apropiat de cascadă: tot locul era împrejmuit cu gard, practic eram într-o rezervaţie ca indigenii, ori acest lucru, mie mi-a displăcut. Nu suport zidurile împrejmuitoare. Este singurul lucru care mi-a displăcut în Israel: zid zid zid. Şi sîrmă ghimpată.

Trebuie să spun musai că această cascadă cu nume imposibil, Ouiatchouan, este deosebit de spectaculoasă. Mai înaltă decît Niagara, cade de la înălţimea de 72 de metri într-un zgomot asurzitor din rîul cu acelaşi nume, şi după ce face nişte meandre, se varsă în imensul lac St. Jean, lung de 48 de kilometri pe o suprafaţă mai mare de o mie de kilometri pătraţi.

Mai întîi am văzut Cascada, din tramcar. Apoi, după ce-am coborît la Vechea Moară, am admirat-o de jos de pe o platformă care conducea şi către măruntaiele de sub pămînt ale morii şi mai tîrziu, a hidrocentralei. De aici, calea către cascadă este deschisă fie pe nişte trepte (nu, mulţumim frumos), fie cu un teleferic mititel de patru locuri, care te conduce la o punte de lemn în care mai ai şi de urcat / coborît ceva trepte, dar mult mai puţine.

După un drum de vreo trei sute de metri prin liniştea unei păduri seculare, ne-am oprit la o belvedere locul de unde se poate admira şi auzi, superba cădere de ape. Aici te poţi relaxa aşezat pe un soi de tribună, unde mai mulţi oameni pot admira priveliştea fără să fie incomodaţi de cei care stau în faţa lor.  Poze, şi coborîm cu telefericul.

Cine doreşte să stea aici, o zi sau două sau trei sau cam cîte vrei, poate să obţină cazare într-una din casele renovate special pentru acest lucru. Cîte vrei, nu, pentru că pe data de 13 octombrie locul se închide pînă la anul.

După ce-am coborît cu telefericul de la cascadă, înainte de a vizita foarte pe scurt mica aşezare, am poftit la o gustare ceva, şi la o bericăăă 🙂

Vechea Moară adăposteşte şi o sală cochetă de mese, unde la un preţ rezonabil, ne-am ospătat cu o delicioasă supă-cremă de dovlecei cu brînză, cu nişte porţii enorme de mîncărică făcută din mai multe feluri de carne temeinic fiartă, legume şi sos. Robert a vrut o prăjiturică, noi cîte-o berică.

A, şi să nu uit: n-a fost frigul la care se aştepta Robert deloc: prevăzător, el adusese pentru mami şi pentru mine, cîte-o geacă mai grosuţă dar, n-a fost nevoie de ele…

Drumul de întoarcere n-a avut istoric, am retrecut în revistă tot ce am parcurs la venire şi cam atîta tot. N-am înţeles de ce Robert spune că această şosea, deşi are separatoare de sens, nu este considerată autostradă. O fi numai drum de (mare) viteză? Nu ştiu şi nici nu contează. Este foarte bine asfaltată, posibilitatea de carambol este redusă, pe scurt, îşi face treaba foarte bine, indiferent cum este denumită. Apropo de treaba făcută bine. Deşi suntem încă la vreo 20 de kilometri de Quebec, rampele de lansare ale şoselei de centură către diferitele puncte ale metropolei, deja ne apar în cale cu destinaţia precis afişată. Repet, cu 20 de kilometri înainte ca oraşul să apară la orizont. Şi sunt foarte multe.

Ps. Mă întreb şi nu ştiu să răspund: de ce am asemuit această cascadă cu Cascada Cailor de lîngă Borşa? Oare pentru că este cea mai mare cascadă din România şi are peste 90 de metri înălţime? Ştie cineva în afară de localnici, de această maiestuoasă cascadă? Apropo de ţara noastră foarte frumoasă, pe care mai nimeni nu o cunoaşte, dar, o laudăm de mama focului.

Read Full Post »

22 septembrie. Altă cascadă? Da!

Este sîmbătă, Robi are în sfîrşit puţin timp liber, şi ce să facă şi el, se pune iar, la dispoziţia babacilor, pe post de Rob-taxi. Ştiam de aseară că ar cam trebui să plecăm de-acasă măcar pe la ora nouă a.m. Pentru mine n-a fost deloc prea greu. În sfîrşit, pornim. Pornim dar, nu chiar aşa, brusc. Mai întîi,  staţionăm. Şi staţionăm. Şi staţionăm deşi suntem la bordul încăpătorului Volvo, avem cam tot ce ne-am propus să luăm cu noi dar, stăm pe loc. Şi stăm şi stăm şi stăm, pînă cînd Silviei îi pică fisa şi se atîrnă de centurăăăăă 🙂 Robi zîmbeşte, mă pun şi eu în chingi şi pornim.

Unde mergem? Ca de obicei, pentru mine este mister total. Tandemul se sfătuieşte şi decretează: cascadă. Ok, cascadă să fie.

Cînd am auzit că Tandemul vorbeşte despre cascadă, am crezut că este vorba despre cascada de lîngă Levis, probabil cea prin care rîul Chaudiere, se varsă în Fluviul St. Lawrence. (eram în eroare, vărsarea este mult mai departe) Dar cînd am văzut că ne îndepărtăm de oraşul Levis, am crezut că n-am auzit bine pentru că, aşa-i pe lumea asta: văd destul de bine dar, am cam rămas fudul de urechi. Cum asta este moştenirea mea de la tata, odihnească-l Domnul în pace, n-am de ce să mă plîng; mă comport şi eu, ca doamnele: aud numai ce vreau, cînd vreau şi, numai dacă ce aud, îmi place 🙂

Ne căţărăm iar pe Pont Laporte; este podul de beton pe care deja am mers de cîteva ori către Quebec, îl ştiu, ştiu şi cîte ceva din împrejurimi, dar, cînd aud ALMA, ciulesc urechile. Alma? Stai bre, că Alma, a fost o căţeluşă doberman a unui fost coleg de-al meu, dar, nu prea cred că Tandemul are de unde să fi ştiut de această Alma. Deci? Repet iar, ador acest cuvînt care le stă în gît, lingviştilor scorţoşi 🙂 Deci. Punct şi de la capăt.

Alma? Din mulţimea de panouri indicatoare care se perindă prin faţa noastră, unul se tot repetă: Saquenay / Alma. Aha, zic în sinea mea, mergem la o localitate, Alma, unde este o cascadă. Tandemul sporovăieşte, eu privesc pe geam pentru că nu aud nimic (sau aproape), Şoseaua este dublă, două fire pe sens, iar relieful obligă cele două panglici de beton să se depărteze uneori una de alta, pînă nu se mai văd deloc, apoi, ca după o regăsire, se reîntîlnesc. Vedem în faţă un munte, la care spune Robert, amatorii de ski, vin buluc. Mă bucur pentru ei. Şi mai spune Robert că pînă acum opt ani, era numai o panglică de beton pe aici, cu numai cîte un fir de circulaţie pe fiecare sens. Iată în dreapta, Pădurea care aparţine de Facultatea Forestieră. Suntem în ţara afinelor. De fapt, traversăm Parcul Naţional de la Jackue Cartier. O victorie a ecologiştilor, dacă am înţeles bine.

Şi pe stînga şi pe dreapta, începem să vedem o salbă de lacuri. Ce n-am prea văzut pînă acum, sunt localităţi, pentru că se pare că traversăm în aceste momente, o parte a provinciei Quebec slab populată. De fapt, întreaga Canadă este subpopulată, cei 35 de milioane de locuitori, ocupînd o suprafaţă de 10 milioane de kilometri pătraţi!

Relieful este muntos şi foarte bine împădurit. Pare că suntem în sălbăticie dar, nu este deloc aşa. Stîlpi de înaltă tensiune traversează peisajul şi se ştie că unde sunt reţele de electricitate, sunt musai şi aşezări umane. Pe ambele părţi ale şoselei, garduri metalice se întind pe zeci de kilometri încercînd să împiedice fauna să pătrundă pe şosea. Dacă totuşi se produce o astfel de coliziune, eşti obligat să suni imdiat la poliţia de transporturi. Imediat!

La un moment dat, gps-ul spune să cotim la stînga şi cum nu vrem să ne rătăcim, aşa şi facem 🙂 Am intrat pe un drum secundar, un fir de circulaţie dus şi un fir întors, destul de anemic circulat, dar nu pustiu. Din nou, lacuri mai întinse sau mai mici îşi fac apariţia de-a lungul drumului. Şoseaua este extrem de bine întreţinută şi la un moment dat, avem şi aici, exemplul de bună gospodărire: după bine cunoscutele plăci avertizoare, suntem opriţi de un nene îmbrăcat într-un costum de lucru, galben cu portocaliu, şi puşi la aşteptare. Se circulă pe un singur fir, pentru că aici se desfăşoară lucrări de abilitare pe cîţiva kilometri. După circa 10 minute, o maşină antemergătoare se pune în faţa micului convoi format din vreo 10 autoturisme şi ne croieşte calea printre jaloane şi printre utilajele care lucrează susţinut.

Trece pe lîngă noi o camionetă în care este încărcat un snowmobile iar Robert, nu scapă prilejul să ne spună că aceşte maşinării au fost inventate chiar în Canada, de un inventator pe numele său Bombardier, cel de la care a şi preluat numele, celebra companie de utilaj de transport, şi nu numai.

Încep să apară şi primele localităţi. Înşiruite de-a lungul şoselei, vile frumoase etalează prosperitate şi hărnicie. Sunt mici localităţi în care locuitorii sunt axaţi pe agricultură şi pe creşterea animalelor dar, nici aici nu  lipsesc de la marginea localităţilor, firmele care oferă tot felul de lucruri, de la ciment şi cherestea pînă la obiecte casnice sau autoturisme.

Observ un lucru interesant, şi anume că baloţii de paie sunt protejaţi cu folie de plastic! Casele sunt construite din lemn (de cedru, spune Robert) din piatră sau – mai rar – cărămidă, sau o combinaţie între acestea. Toate sunt parter plus un etaj, deosebindu-se între ele numai prin mărime, stil arhitectural şi colorit. Împreună, dau iar, aceeaşi senzaţie de civilizaţie pe care am observat-o peste tot pe unde am umblat. Sigur că mai sunt şi excepţii dar, nu despre ele va fi vorba în jurnalul meu. Sînt sătul de mizeria de acasă, nu-mi mai trebuie şi aici.

Ia te uităăă! Într-una din aceste mici localităţi, se organizează Campionatul Mondial de petancă, joc specific regiunii Provence, joc despre care am citit în cartea domnului Ioan T. Morar, Şapte ani în Provence. Spune domnul Ioan T. Morar că jocul de petancă are origini îndepărtate chiar pînă în Egiptul antic, a şi fost interzis perioade lungi de timp, a fost prezent în perioadele de interdicţie în curtea unor mănăstiri, poveşti savuroase. Dar, regulile actuale ale acestui joc au fost stabilite în Oaşul provensal, La Ciotat, locul de adopţie al domnului Ioan T. Morar. Dacă înainte vreme, jocul permitea lansarea bilelor din mers sau alergare, iar asistenţa stătea cu rare excepţii în picioare, în 1907 s-a făcut o excepţie pentru un sportiv celebru, Jules dit le Noir, care avînd nişte afecţiuni la picioare, trebuia să stea tot timpul aşezat. Proprietarul terenului de joc, privindu-l pe Jules cum arunca bilele aşezat pe scaun, a avut ideea ca „toată lumea să arunce bilele stînd pe loc, într-un cerc, avînd picioarele lipite. Ceea ce în provensală se apune ped tanca. Aşa s-a născut numele noului joc.”

Bineînţeles că şi petanca are rolul său în vechea rivalitate dintre La Ciotat şi Lyon, care la rîndul său, pretinde întîietate 🙂

Şi da, internetul confirmă: Campionatul Mondial de petancă 2018 a fost cîştigat de Franţa care s-a impus cu 13-7 în faţa Marocului, în satul Desbiene, Canada, în urmă cu numai o săptămînă.

La un moment dat, vedem pe ferestrele automobilului un lac atît de mare, că poate fi lesne confundat cu o mare. Este Lacul St. Jean. Am depăşit localitatea Alma, am trecut prin Chambord, care-mi aminteşte de castelele de pe Valea Loirei, apoi, intrăm într-o mică localitate, Val-Jalvert, şi după foarte scurtă vreme, oprim într-o parcare de unde se vede o clădire, pe care tonează o inscripţie: Pavilion D’accueil. Ce căutăm aici?

Read Full Post »

Înapoi, la Quebec

Mulţumescu-ţi ţie Doamne, c-am mîncat, da’ iar mi-e foame 🙂 Cam aşa şi aici, la hotelul cu nume de armă sovietică, A2K (AKM). La micul dejun eu am păpat două felii de pîine unse cu unt şi am băut un ceai făcut cu pliculeţul şi cu zahărul aduse de-acasă (rezervele 🙂 ) iar Silvia şi-a preparat un ness cu material propriu; n-am folosit de la maghrebieni, decît apa fiartă. N-am spus încă dar, alăturat de A2K este un restaurant care afişează specific indian. N-am avut curajul să intru acolo, habar nu am cum este. O spun numai cu titlu de curiozitate. Cînd am spus în prima zi că vrem să mergem la masă, undeva, oare de ce fetele de abanos NU ne-au semnalat prezenţa acestui restaurant? Trecem peste chestia asta. Nu ştiu dacă aş mai reveni aici vreodată, mai degrabă nu, dar dacă-mi amintesc bine, culmea disconfortului am trăit-o în Turcia, chiar în Noaptea de Înviere, unde am fost cazaţi de o matracucă grasă şi nesuferită în cel mai jegos hotel pe care l-am văzut în viaţa mea. De atunci, am avut maaare grijă să evit serviciile agenţiei de turism, Cristian Tour. Cred că nici gratis n-aş mai merge cu agenţia asta.

Bon. Ne pregătim de plecare acasă la Robi, că pînă la plecarea acasă la romanica, mai e. Cam ştiu ce mizerie ne aşteaptă acolo, aşa că nu ne grăbim, DELOC!

Rîdeam de cei care merg pe stradă cu ochii ţintă în telefon. Iată că m-a ajuns şi blestemul acestora. M-am zgîit în tabletă pe stradă zilele astea, de nu-mi vine nici mie să cred. 🙂 GPS-ul mai are secrete pentru mine, da’ orişicît, s-a mai dăşteptat o ţîră şi ţăranu’ de orăşanu’ 🙂 Da’ să merg pe stradă şi să mă conversez pe FB, asta NU! Am mai intrat aşa, de curiozitate de acasă sau de la hotel, am mai dat cîte un like la unele postări, dat atît.

Am mai intrat pe Marginalia, pe Actual 24, pe G4Media şi pe Politeia lui Teofil, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Mare om, mare caracter, mare patriot adevărat, nu ca muhaielele astea de mucava care maimuţăresc democraţia în timp ce masacrează în cel mai pur stil bolşevic, statul de drept din România, care începuse de bine de rău să se înfiripeze, prin strădania unor procurori şi a unor judecători integri. Eu tot mai sper aşa, ca tontu’ că nu le va ieşi mişeilor, pasienţa asta. Chiar nu cred că România va avea soarta Turciei erdoganizate. Nu-s profet, doar sper. Oricum, dacă tot am spus că nu-s profet, să spun ce ştiu eu că este un profet; adică faptul că acesta, departe de a ghici viitorul, interpretează corect prezentul. Şi nu este deloc puţin lucru să înţelegi vremurile în care trăieşti şi eventual să-ţi iei măsuri de prevedere pentru viitor.

Suntem în autocar. Am ajuns cu trei ore înainte dar n-am avut noroc să prindem locuri la busul de la ora 10 sau 11. La cel de la ora 12 ar fi fost ceva dar, nu merge direct la Quebec şi decît să ajungem aiurea, mai bine aşteptăm autocarul de ora 13 pentru care avem locuri rezervate. Unde ne grăbim?

Autogara este mare, 18 linii de plecări / sosiri, sunt inclusiv curse către SUA, de exemplu la Boston. În permanenţă cîţiva oameni lustruiesc scaunele şi fac podeaua de ciment, lună. Este adevărat, este foarte curat dar, la WC nu funcţionează lavoarele. Am găsit cu chiu cu vai o ţîşnitoare, mă folosesc cumva de ea, mă rog, asta e.

N-am stat chiar degeaba trei ore aici. Măcar am prins locurile din faţă, din dreapta şoferului, aşa cum mi-am dorit, şi voi putea să fac cîteva poze de pe podul acela foarte înalt, că la venire, vremea urîtă nu m-a inspirat.

Înainte de ambarcare, stăteam pe nişte scaune şi s-a aşezat lîngă noi, o tînără arăboaică. M-a întrebat prin gesturi care-i parola pentru internet. Este WI FI gratuit dar eu nu ştiu parola lor pentru că folosesc telefonul lui Robert. Nu m-a dus mintea să-i ofer acces de pe tableta mea 😦

Fata aia tot încearcă şi nu reuşeşte. Văd un agent de pază care se apropie iar fata izbucneşte în lacrimi. Era o imigrantă care a pierdut persoana de legătură şi nu ştia ce să facă în continuare. Aproape o oră a durat pînă au descurcat-o doi angajaţi ai autogării. Dar, au reuşit! Din nou, o mostră de civilizaţie. Am văzut-o pe fata respectivă urcîndu-se fericită într-un autocar, ajutată la valize de agentul de pază. Vă imaginaţi aşa ceva la romanica?

Am pornit la drum. Un amănunt: nici şoferul de taxi de alaltăieri, nici şoferii celor două autocare NU ne-au presat cu centurile daaaar, disciplinată de Robert, Silvia s-a agăţat de nesuferitele acelea de maşinării de amorţit umărul şi stomacul. Eu le-am fentat! 🙂

Am văzut la un moment dat, unde ajungeam cu autocarul de ora 12: într-un oraş, Drummondville, către care ne abăteam de la ruta principală cu 32 de kilometri. Dacă socotesc şi timpul de staţionare acolo, am fost inspiraţi să nu mergem cu acel autocar.

În sfîrşit, ajungem în Quebec, dar ia staţia de autobuz 35 E către Levis, de unde nu-i 🙂 Adică e, dar nu şi autobuz la ora asta. Sau cam aşa ceva. Şoferul mi-a spus ceva din care am înţeles că mai bine luăm un taxi. Ceea ce am şi făcut. A trecut un taximetru, l-am oprit, şoferul pune valiza în portbagaj şi începe comedia 🙂 Spun adresa, o şi arăt scrisă ca să nu existe erori de interpretare, şoferache mimează neştiinţa. Întreabă şi la dispecerat, nici ei nu au auzit de adresa noastră, aflată repet, la 8 km. de Quebec. M-am prins că vrea să ne plimbe, îl sun pe Robert care găvăreşte cu taximetristul, care în fine, ştie unde să ne ducă 🙂 Şi am mai şi scos GPS-ul la intimidare. Pînă la urmă, şoferache cade la taclale cu noi. Îi spunem că Robert este aici de opt ani, iar el ne spune că are un prieten român care este la fel ca el, şofer de taxi. Eu cred că şoferache a învăţat de la romînaş şmecheriile, dar, Robert mi-a spus că de fapt, este invers. Ce să mai cred?

Ştiţi vorba ceea cu există trei feluri de oameni, adică oameni buni, oameni răi şi şoferi? Ei bine, la capitolul şoferi cei mai nesuferiţi, mai îngîmfaţi şi mai hoţomani, sunt taximetriştii. Rar cîte unul mai de ispravă, aşa ca vecinul nostru care ne duce la aeroport şi ne aduce acasă.

Read Full Post »

1o septembrie. Căutînd autogara

A trecut fix o lună de zile (acum sunt două…) de la reprimarea sălbatică a demonstraţiei paşnice a românilor din diaspora, la Bucureşti. Ca să îngreuneze ancheta, au secretizat informaţiile. Asta se întîmplă cînd vinovaţii sunt la butoane: ascund urmele, temporizează şi în final, muşamalizează. Apoi.

Cearta primăriţei ot bucale cu teleormăneanul cel viteaz a început să capete accente comico-tragice. Liste de susţinere a primăriţei din partea lipitorilor şi a linguşitorilor în frunte cu Arşinel, mînie proletară de înfierare a doamnei susţinută timid de cîteva organizaţii pesediste, balamuc.

Un lucru este limpede: această haită care a pus mîna pe ţară, se va da de ceasul morţii să nu fie decuplată de la ţîţa bugetului de stat. De plecat tot va pleca de la butoane clanul tăriceano-drăgnicesc; chestie de timp; dar înainte de plecare, vor face praf şi pulbere România, dacă restul haitei pesedo-aldistă le va permite cu inconştienţă, această ticăloşie. Sper să nu.

Revin la Montrealul nostru că-i mai sănătos. Caut pe tabletă o rută din Levis pînă la autogara din Quebec, găsesc mai multe variante, parcă ar fi două autogări, dar mai bine îl aştept pe Robi să ne descîlcească.

O să o iau uşurel la pas în josul străzii să văd ce indicaţii preţioase mi-a dat fierătania şi dacă nu mă descurc o să ţîp franţuzeşte: HELP 🙂

Abia acum descopăr că de fapt, Levis dispune de o reţea întreagă de autobuze, nu doar de bus 35 R. Mai ştiam că există bus 19 dar habar n-am unde merge, şi nici nu ne-a interesat pînă acum. Astăzi am căutat bus 35 E dar n-am fost în stare să-l găsesc pentru că una îmi arăta gps-ul de pe tabletă şi alta era situaţia la faţa locului. Teoretic, 35 E ne-ar fi dus fix la autogara de unde vom lua autocarul pentru Montreal. Cred că nu-i mare diferenţa dar dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Cred că  degeaba o să-l rog pe Robi să ne desluşească. El care nu s-a mai dezlipit de maşină de vreo şapte-opt ani, chiar n-are cum să ne ajute. Soluţia: taximetria locală. Bun şi aşa că doar nu vom rămîne neduşi la Montreal. Ce să o mai bîjbîim: va veni un taximetru în faţa casei la ora 7,40.

Avem de vizitat în principal două Catedrale, dintre care una este o copie la scară a Vaticanului, Catedrale Marie-Reine-du-Monde, iar cealaltă, Basilique Notre Dame a fost construită chiar lîngă Seminarul Sulpician, cea mai veche clădire din Montreal, în funcţiune de 333 ani, păcat numai că nu este deschis şi pentru public. Dar sunt extrem de curios să văd „oraşul de sub oraş”! Şi, funcţie de timp şi de cum ne orientăm, mai sunt şi alte obiective de văzut. Avem hotelul rezervat, bilete de întors, tot tot tot.

Am ajuns iar la complexul de magazine de lîngă oraş şi de data asta şoferul de pe 35 R ne-a taxat cu 3,5 dolari, nu cu 2 cum ne obişnuisem…

Aşa cum am promis, am luat ceva „provizii” pentru această mini excursie, poate că nu va fi nevoie de  ele dar, mai ştii? Am văzut la Niagara cît de bine ne-au prins. Nu mă pot obişnui cu faptul că la magazin preţul afişat nu conţine nu ştiu ce taxe şi una crezi că ai de plătit şi altă sumă trebuie să scoţi din portofel. Nu mi se pare corect. Dar. Trecem şi peste chestia asta.

Belea cu fumatul. A primit Robert reclamaţii de la colocatari că fumăm în casă şi nu este voie. – Adică dacă tembelii ăştia sunt abstinenţi, trebuie să o fac şi eu pe sfîntul? – Aşa e regula, a zis Robert. – Şi dacă nu ne conformăm?  – TICHET! Problema nu e de abţinut sau nu de la tutun sau că trebuie să ieşi în grădină la fumat cum ieşeam în curtea şcolii cînd eram liceeni. Mă deranjează că în casa omului, pot alţii să stabilească reguli şi iar nu mi se pare corect. Comunişti nesuferiţi 🙂 Glumim noi dar chestia asta este cumplit de serioasă. Peste tot, nu ştiu ce fel de forţe oculte, testează limitele de supuşenie pe care oamenii sunt de acord să le suporte. În caz contrar, ar fi chiar mai rău, pentru că aceste reguli ar fi dictate de tembeli decerebraţi.

Să fie oare la mijloc, şi aici, sinistra imbecilitate denumită pompos „politically correctness”? Foarte posibil.

Read Full Post »

Vieux cap Rouge

Adică locul de preumblare – promenada Quebecului de-a lungul fluviului St.  Laurent, unde vara este amenajată şi o plajă, promenadă care – spune Robi – merge pînă la Gara fluvială. Ne mai spune Robi că aici este unul dintre cartierele locuite în special de cei cu dare de mînă, o cabană mai modestă (minim trei camere) putînd costa cam 380 de mii de dolari. Bineînţeles, toate vilele şi viloaiele sunt aşezate printre copaci. Cum să desparţi vila de copacii între care se simte ca peştele în apă? IM PO SI BIL!

He he heeei, iaca-naca am găsit şi coş-co-veaaaa-laaaa 🙂 Unde? Tocmai aici, în cartierul bogătanilor! N-am avut vreme să o fotografiez că noi n-am mers per pedes ci în Volvo, dar am văzut-o şi pot afirma: ESTE! Chiar părea imposibil ca totul să fie numai roz, aşa cum a afirmat o scriitoare la care ţin fără ca ea să ştie lucrul acesta, Raluca Feher. Ea a afirmat că atunci cînd descinzi în Canada primeşti o pereche de ochelari roz şi nu ai voie să-i dai jos de la ochi DELOC! Şugubeaţă fata, n-am ce să zic.

Ne-am lămurit şi cu promenada, este vremea prînzului, acasă cu noi, ca să păpăm bunătăţile doamnei Silvia. În treacăt, Robi ne spune că a parcurs 130 de kilometri. Şi asta numai într-o parte a imensului Quebec. Cît de întins este, m-am cam dumirit din moment ce mergi timp îndelungat pe autostrăzi dintr-un cartier în altul. Întreb: cum de a scăpat Levis de înglobare în metropola Quebec? Simplu, zice Robert. Este pe celălalt mal al fluviului 🙂

În drum spre casă, oprim la un complex comercial; clasic, spune Robi. Adică mai multe magazine mititele alăturate ca soldăţeii în formaţie, zid lîngă zid. Uite Dolarama. Hai. Vrei caiet? Ştia că aveam nevoie la un moment dat dar, nu mai am nevoie, am scos a doua agendă din valiză, care este foarte generoasă, are trei sute de pagini şi chiar cred că-mi va ajunge. Nu (mai) vreau caiet. Bine. Uite o boulangerie ca în Europa (adică Franţa 🙂 ) Intrăm şi dau de o atmosferă calmă: o vîrstnică desleagă integrame şi bea ceai, un bunic şi un nepot savurează îngheţate. Robi cumpără el ştie ce dulcegăraie, pe mine nu mă atrage nimic, vreau acasă la o bericăăăă 🙂 Pornim pe drumul spre casă, ajungem la familiarul pod de fier, îl traversăm, de aici este chestie de minute pînă acasă, în Levis. Şi după ce stăm cuminţei la două semafoare după ce toată ziua am zburdat nestingheriţi, ajungem acasă. Mîncăm şi mă apuc de scris; chiar acum, cînd am terminat, Robert îmi telefonează să-mi spună că a găsit o variantă pentru Montreal, de marţi dimineaţă pînă joi la prînz, cu autocarul. Ştie că autocarul mă indispune dar, ce să faci? Trenul este mai mult decît dublu ca preţ şi repet, n-am cîştigat la loto. Excelentă veste, m-a binedispus. Să vie bereaaaa 🙂

Montreal, veniiiim! Numai mîine nu-i poimîine!

Read Full Post »

4 septembrie. De la Ottawa la Levis

Forfota de dimineaţă. Mic dejun, planuri, adunat boarfe şi îndesat în valize că ştiţi dv, călătorului îi şade bine cu drumul. Robert fixează ruta de drum. 🙂 Nu interferăm, ne propune ceva, bineînţeles că vrem, dar circumspect nu-mi manifest interesul. Știu că se mai şi răzgîndeşte  pe drum. Văd eu unde ne duce cînd ne va duce 🙂 Ora nouă. M-am instalat în Volvo şi mi-am pus centura. Ieri, în amfibus, i-am spus lui Robert – Centura! Disperat, caută peste tot, centură ioc. – Bineeee a zis Robi, bineeee 🙂

Încep să pricep cum se eludează fiscul cu sume mititele. De exemplu la restaurant plata se face de obicei cu cardul dar, ciubucul se plăteşte numerar. În caz contrar, fiscul adaugă ciubucul la total venituri şi impozitul creşte. Cam de-aia am plătit la hotel numerar. Robert a evitat să-mi răspundă direct (rareori o face) dar eu, asta am dedus.

Apropo de centură: pe panoul central electronic de deasupra şoselei, scrie clar: no belt, 2 point. Din totalul de 12 pe care îl ai cînd obţii licenţa de şofer. Scump! Ne întoarcem către Montreal pe unde am venit şi n-am ce comenta. Acum am pixuri dar nu prea mai am caiet 🙂 Nu-i bai. La nevoie pot să scriu pe tabletă. Măcar să am ce relata.

Am mai priceput un lucru. În anumite zone, viteza este restricţionată chiar dacă nu se lucrează, pentru că se presupune că drumul fiind deteriorat, este mai bine să fie parcurs cu 60 sau cu 80 în loc de 100 km/h. Chiar dacă se lucrează pe firul celălalt de circulaţie, firul pe care mergi are regim de drum îngustat şi iar este bine să circuli cu viteză redusă. Traba este foarte bine gîndită. Si repet ce-am mai spus: autostrăzile sunt tot timpul în proces de recondiţionare pe diverse tronsoane de drum. Partea de drum care urmează să fie recondiţionată este semnalizată – restricţionată cu nişte cilindri din plastic, din timp.

Digresiune. Mi-a curăţat Robi tableta că aveam o mişconofaşniţă 🙂 care-mi spunea că trebuie să scap de fişiere nedorite, că trebuie să răcesc telefonul? că îmi economiseşte baterie şi mă anuţa trimfătoare că mi-a prelungit bateria cu UN MINUT, etc. Robert mi-a montat pe ecran şi un buton care-mi trece tableta în adormire fără să mai pape baterie ca atunci cînd este în stand by, apoi o trezesc la viaţă cu două atingeri. Înainte, ţăranu’ de orăşanu’ oprea tableta de tot, de la butonul de sus. Vai de părinţii care nu ascultă de copii 🙂

Ora 11. Trecem pe lîngă Montreal, nici nu mă aşteptam să-l vizităm din goana maşinii. Robi ştie că ne dorim, o să-l vizităm mai tîrziu, coace ele un plan, că mai avem la dispoziţie patru săptămîni întregi de belfereală în Canada. Bine de ştiut: merge un tren de la Quebec la Montreal şi cum tot îmi doresc să văd la lucru Căile Ferate Canadiene, vom croi un plan în acest sens. Vom vedea (că nu 🙂 ) Dacă am socotit bine, mai avem 270 de km pînă la Quebec. Ştiam eu că se schimbă modificarea.  Din vorbă în vorbă Robert i-a spus Silviei că trecem prin dreptul unui oraş satelit al Montrealului, Brossard, unde există un magazin arăbesc cu mărfuri care nu se găsesc nici măcar în Quebec! Magazinul se numeşte Adonis. Magazin mare, strict alimentar, (Alimentara tinereţilor noastre…) Mare, curat, mărfuri din abundenţă şi într-o varietate uluitoare, găsim şi griş eeeee, găsim şi icre eeeee, găsesc şi draga mea brînză Comte, dar în trei variante de maturare, respectiv la 6 apoi 9 şi la 15 luni, nu ca la romanica într-o singură variantă, asta e, greu să cauţi ceva şi să nu găseşti, doar se ştie că arabii sunt comercianţi înăscuţi! Eu n-am văzut vin sau bere dar Tandemul mi-a spus că n-am fost atent. Ca să nu spună că am fost chior. Eh, dacă nu le-am văzut înseamnă că nu erau de soi bun 🙂 🙂 🙂

Întreb un nene de pe acolo dacă am voie să fotografiez şi zice că nu, că p’ormă îi dau în judecată pentru preţuri sau cam aşa ceva. Bine. După ce-a cumpărat cam trei sferturi din magazin, Tandemul se îndură să meargă la cassă. Am o inspiraţie. Ies din rînd în afara părţii cu rafturi şi ochesc o casieriţă liberă şi pun placa: sînt turist şi aş vrea să fotografiez. Nu mă interesează produsele nici preţurile doar cîteva cadre generale. Pot? Frumuşica telefonează la şefi şi zice zîmbind: oui! Mulţumesc şi fotografiez vreo cinci cadre în interior, vreo cinci în exterior, dar cînd este să nu fie nu este şi asta e. Ţăranu’ de orăşanu’ în loc să fotografieze mîndreţea de magazin şi-a tras vreo 10 selfiuri unul mai urît ca altul, de mă apucă disperarea, că tot le urăsc din răsputeri. Na! că s-au răzbunat zeii selfiurilor pe mine, cu vîrf şi îndesat 🙂

Robi – Mergem înapoi. Eu – Poftim? Nici vorbă! Dacă a fost să nu fie înseamnă că aşa a trebuit. Valea. Robi – Bine. Eu – Există magazine similare în Quebec? Robi – Nu. Quebecoşii vin după delicatese, aici. Merită să mergi 225 km dus şi tot atîta întors? Fiecare răspunde şi face aşa cum doreşte.

După o bună perioadă de timp, văd pe margine un indicator: Levis. Întreb: intrăm în Levis? Robert: mai e. Şi tace ermetic. Dacă-l întreb eu ceva, este atent la condus, dar dacă ciripeşte cu mama, are atenţia distributivă 🙂

Este ora 15,20. Sînt curios „cît mai e”. Nu prea mult, văd indicator către Levis, trecem pe lîngă o cascadă mititică (probabil că vom reveni aici). Este ora 15,32. Locurile încep să-mi fie familiare. Cred că suntem pe traseul bus 35 care face legătura cu L2 care ne duce la Quebec. Iată bariera, iată pasajul, am ajuns. 🙂

Read Full Post »

Quebec 1. City Bus

Este duminică dimineaţă, am păpat micul dejun şi ne pregătim de drum. Ne va duce Robert cu maşina pînă undeva de unde vom lua un City Bus din acelea care fac turul turistic al oraşului cu posibilitatea de a coborî şi de a  urca pe circuit, staţionînd unde şi cît vrei. Soare, frumos şi chiar ar fi greu să pretinzi ceva mai mult, dacă nu eşti un năzuros nesuferit. 🙂

După ce ne-a dăscălit temeinic (telefon, hartă, orar bus şi vapor, etc) ne urcăm în Volvo şi plecăm. Ajungem în Quebec, oraş întins mai mult pe orizontală decît pe verticală, cu multe vile înconjurate de copaci – o veritabilă pădure năpădeşte în mod fericit întregul oraş. La Musee Civilisation urcăm într-un City Bus. Am plătit on line şi arătăm numărul contractului domnului şofer, un venerabil cu o frumoasă bărbuţă colilie, primim biletele tipărite, în fapt două fîşii de hîrtie care se pot transforma în brasarde şi pornim. Urcăm pe platforma de sus a autobuzului pentru a avea o panoramă mai bună. Cine a mers cu acest tip de autobuz ştie ce spun. Sunt 14 opriri pe parcurs dar deocamdată ne propunem să facem un tur complet pentru a ne dumiri. Apoi vom coborî unde vom avea chef. Bus City merge agale, avem timp să privim peste tot. Vremea s-a cam zburlit dar este încă bine. Sper să nu plouă că n-avem chef să coborîm de la aer în cabina închisă de jos. În preţ este inclusă şi o plimbărică pe fluviu cu un vaporaş. Avem la activ o grămadă de astfel de croaziere, cam peste tot pe unde am fost şi avem amintiri frumoase. Cele mai frumoase croaziere au fost cele de pe Dunăre cu o cină excelentă inclusă în Ungaria, şi turul insulelor în Grecia, o zi întreagă. Dar şi altele au avut farmecul lor, în Praga, în Elveţia, etc.

Oraşul este cam pustiu dar extrem de curat. Toate clădirile sunt bine întreţinute, pur şi simplu te copleşesc cu senzaţia de civilizaţie etalată. Vechiul se îmbină cu noul în modul cel mai armonios cu putinţă. Toate semafoarele funcţionează deşi PAROL că nu este nevoie de nici-unul.

Traversăm Plaines d’Abraham, un fost loc de luptă crîncenă consemnat în istoria zbuciumată a cestui oraş, acum un splendid parc tinerel cu iarbă frumoasă pe care sunt bănci şi mese pentru pick nick şi habar nu am de ce, îmi amintesc celebra lozincă afişată odinioară, în parcurile bucureştene: Nu călcaţi pe iarbă! Ptiu, găsi-i-ar de tîmpiţi!

Ici colo îi văd pe practicanţii de jogging şi mi-amintesc amuzat cu cîtă satisfacţie a menţionat domnul Andrei Pleşu (măcar) o dată, că inventatorul acestui tip de sport a murit de infarct 🙂 Ştiu că nu prea este de rîs dar nu mă pot abţine măcar să zîmbesc.

Am reintrat pe străzile oraşului şi văd cu încîntare cum defilează prin faţa ochilor noştri palat după palat, vilă după vilă, bloc după bloc, toate cochete şi curate – mă uit cu disperare să văd un perete coşcovit, o dărăpănătură, ceva. Nici-o şansă!

Era nedumerită Silvia că nu vedem japonezi 🙂 Na! că a urcat în City Bus o gaşcă întreagă şi iute iute s-au pus pe fotografiat tot tot tot 🙂

Apoi. Dacă la Barcelona am ratat o plimbare cu telefericul pe Montjuic, aici nu mai scăpăm prilejul. Dăm cîte trei dolari şi jumătate şi în cîteva minute ajungem la debarcader. E cam devreme pentru vaporaş aşa că facem cîteva ture pe străduţele pline ochi cu turişti.

O fătucă ne îmbie la intrarea unui restaurant. E abia ora 12 şi încă nu ne este foame, deci, nu…

Telefericul acesta nu-i tocmai un teleferic, este o cabină trasă de cablu pe o şină dar, oferă o imagine panoramică foarte frumoasă.

N-am făcut turul complet cu City Bus. Am coborît la Place D’Armes pentru că este locul unde se reunesc toate cele patru linii de bus. Aici avem prilejul de a vedea celebrul Castel Frontenac.

Dacă prindem City Bus de ora 13 putem prinde vaporaşul de ora 14. Dar pînă atunci, mai e. Deocamdată ne zgîim la un hartist al străzii, un soi de circar care spune nici mai mult nici mai puţin că face numere în care-şi riscă viaţa. Are un dispozitiv format dintr-o bară metalică verticală de care atîrnă patru funii ţinute de patru spectatori.

Tipul pare poliglot, vorbeşte franceza, engleza, germana, fiind mexican dar chineza bre? Mda, vorbeşte şi chineza cu o chinezucă mititică şi drăgălaşă foc 🙂 M-am lămurit cum îşi riscă viaţa bufonul acesta: riscă să moară de rîs de fraierii care îl cred 🙂

Read Full Post »

Feribotul

Plecăm la o mică plimbărică. Nu ştiu unde mergem; este secret 🙂 Și pentru că nu-s impresionat de nimic, nu notez aproape nimic. Totuși. Aflu că de fapt, oraşul Levis este format din patru foste mici orăşele şi se întinde pe zeci de kilometri. Noi locuim într-un cartier vechi, rural, în alcătuirea celorlalte cartiere existînd şi blocuri de pînă la zece etaje la care Robert pufneşte nemulţumit. Nu-i place înghesuiala 🙂

Brusc părăsim şoseaua şi pătrundem pe un drum neumblat şi preţ de cîteva minute trecem în revistă o fostă fermă acum părăsită, cu sere şi hambare şi nu mai ştiu ce alte instalaţii dezafectate, toate situate într-o pădure cu arbori ocrotiţi; ici-colo vedem cîte-o căsuţă veche, căsuţe nelocuite dar declarate monument, deci ferite de demolatori. Locul este liniştit dar nu-i vizitabil pentru că trebuie ferit de distrugătoarele termite umane, turiştii. Este conservat natural. La intrare am văzut o tăbliţă care avertiza că nu e voie să  ptrundem,  dar, dacă nu coborîm din maşină, putem pretinde că ne-am rătăcit 🙂 Şi am mai declarat şi la vamă că nu vom vizita nici-o fermă. Asta nu se pune, nefuncţională fiind. 🙂

Revenim la şosea şi nu după multă vreme intrăm într-un cartier de vile şi viluţe care mai de care mai cochete. Mai mari, mai mici, cu sau fără etaj, unele luxoase, altele mai puţin. Toate numerotate; sunt cîteva sute şi unele chiar sunt de închiriat sau de vînzare.

Nu mi-am dat seama la timp despre ce este vorba şi nu am fotografiat nimic, iar ceea ce scriu acum, este din memorie, a doua zi, sîmbătă, 25 august.

Ne-am oprit la o belvedere de unde se vede portul comercial şi turistic, podul care uneşte Quebec cu Levis, imagini din partea de sus a oraşului Quebec, bineînţeles fluviul şi vapoare. Nu pot fotografia aproape nimic, pentru că sînt contre soleil, asta e. Mai mergem ce mai mergem, Robert ne arată încîntat vilă după vilă, nu uită să ne amintească inclusiv că aceste vile costă începînd de pe la 300.000 de dolari, unele mergînd pînă la cîteva milioane. La marginea fluviului sunt şi cîteva blocuri cu opt sau zece etaje, unde un apartament costă cam 500.000 de dolari. Nu ne tentează 🙂

Din nou, totul se petrece prea repede şi nu pot fotografia mai nimic. Nu-i bai. Poate, altădată. Brusc ne oprim şi aflu ce vom face în continuare: vom lua feribotul cu automobil cu tot şi vom purcede către Quebec. Buuun. Abia aici reuşesc să fac cîteva poze, vedem portul, fostele şantiere, un transatlantic de croazieră, vapoare şi vaporaşe.

 

Traversarea durează cîteva minute şi ajungem în Quebec. Noi nu vom vira stînga către cartierul Champlain parte a oraşului de sus, noi virăm dreapta şi ne înscriem pe autostradă unde după circa zece minute de mers întins, vom da de un pod metalic peste fluviu. Traversăm podul şi virăm dreapta şi iar nu ştiu ce urmărim. Cred că Robert ne-a spus dar n-am fost eu atent. Suntem pe Ille D’Orleans.

Tot ce vedem aici, sunt sute de alte vile şi viluţe cochete sau impunătoare,  toate aşezate cum altfel? în pădure, adevărată viaţă în sînul naturii. Abia acum fac declicul: Robert este fascinat de acest tip de vilă, cred că este exact ceea ce doreşte să aibă aici, şi n-am nici-o îndoială că va avea daaaar, el nu spune niciodată ce vrea să facă. Spune numai ce a făcut, cînd a făcut, după ce a făcut. De aici şi tăcerea sa…

Se pricepe la diversele stiluri arhitectonice; nu ştiam că este preocupat de aşa ceva. De fapt, ce mai ştim noi despre el în afară de ceea ce ne spune, uneori, prin Skype? Mai nimic. Distanţa îşi spune cuvîntul.

Numeşte stilurile arhitecturale, canadian, colonial, nu mai ştiu cum, spune şi ceva date istorice, se comportă ca un veritabil ghid dar eu nu reţin mare lucru. Aşa sunt eu, mai citadin. 🙂 De fapt, nu prea aud tot ce spune şi nu vreau să-l sîcîi cu întrebări. Mai bine îl las să conducă autoturismul.

Bon. Sunt deci case în stil canadian, stil colonial, unele din lemn de cedru altele din piatră sau zidărie. Unele au aspect mai modest pentru că au fost locuite de oameni mai sărmani, dar acum, valorează şi ele, o avere! Nu pot fi demolate, pot fi doar atent restaurate, fiind considerate monumente. Aici am avut inspiraţia să fac un scurt filmuleţ.

Ajungem la un loc intitulat pompos Parc Maritim de Saint Laurent. Parc accesibil mai ales localnicilor care vor să iasă la un pick-nick romantic fără copii, care copii trebuie să stea cuminţei acasă, că altfel… Chiar am văzut cîteva cupluri! Cică pe aici copiii se emancipează repejor, începînd de pe la 16 ani. Aşa o fi? Să fie…

Read Full Post »