Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘levis’

Forfota de dimineaţă. Mic dejun, planuri, adunat boarfe şi îndesat în valize că ştiţi dv, călătorului îi şade bine cu drumul. Robert fixează ruta de drum. 🙂 Nu interferăm, ne propune ceva, bineînţeles că vrem, dar circumspect nu-mi manifest interesul. Știu că se mai şi răzgîndeşte  pe drum. Văd eu unde ne duce cînd ne va duce 🙂 Ora nouă. M-am instalat în Volvo şi mi-am pus centura. Ieri, în amfibus, i-am spus lui Robert – Centura! Disperat, caută peste tot, centură ioc. – Bineeee a zis Robi, bineeee 🙂

Încep să pricep cum se eludează fiscul cu sume mititele. De exemplu la restaurant plata se face de obicei cu cardul dar, ciubucul se plăteşte numerar. În caz contrar, fiscul adaugă ciubucul la total venituri şi impozitul creşte. Cam de-aia am plătit la hotel numerar. Robert a evitat să-mi răspundă direct (rareori o face) dar eu, asta am dedus.

Apropo de centură: pe panoul central electronic de deasupra şoselei, scrie clar: no belt, 2 point. Din totalul de 12 pe care îl ai cînd obţii licenţa de şofer. Scump! Ne întoarcem către Montreal pe unde am venit şi n-am ce comenta. Acum am pixuri dar nu prea mai am caiet 🙂 Nu-i bai. La nevoie pot să scriu pe tabletă. Măcar să am ce relata.

Am mai priceput un lucru. În anumite zone, viteza este restricţionată chiar dacă nu se lucrează, pentru că se presupune că drumul fiind deteriorat, este mai bine să fie parcurs cu 60 sau cu 80 în loc de 100 km/h. Chiar dacă se lucrează pe firul celălalt de circulaţie, firul pe care mergi are regim de drum îngustat şi iar este bine să circuli cu viteză redusă. Traba este foarte bine gîndită. Si repet ce-am mai spus: autostrăzile sunt tot timpul în proces de recondiţionare pe diverse tronsoane de drum. Partea de drum care urmează să fie recondiţionată este semnalizată – restricţionată cu nişte cilindri din plastic, din timp.

Digresiune. Mi-a curăţat Robi tableta că aveam o mişconofaşniţă 🙂 care-mi spunea că trebuie să scap de fişiere nedorite, că trebuie să răcesc telefonul? că îmi economiseşte baterie şi mă anuţa trimfătoare că mi-a prelungit bateria cu UN MINUT, etc. Robert mi-a montat pe ecran şi un buton care-mi trece tableta în adormire fără să mai pape baterie ca atunci cînd este în stand by, apoi o trezesc la viaţă cu două atingeri. Înainte, ţăranu’ de orăşanu’ oprea tableta de tot, de la butonul de sus. Vai de părinţii care nu ascultă de copii 🙂

Ora 11. Trecem pe lîngă Montreal, nici nu mă aşteptam să-l vizităm din goana maşinii. Robi ştie că ne dorim, o să-l vizităm mai tîrziu, coace ele un plan, că mai avem la dispoziţie patru săptămîni întregi de belfereală în Canada. Bine de ştiut: merge un tren de la Quebec la Montreal şi cum tot îmi doresc să văd la lucru Căile Ferate Canadiene, vom croi un plan în acest sens. Vom vedea (că nu 🙂 ) Dacă am socotit bine, mai avem 270 de km pînă la Quebec. Ştiam eu că se schimbă modificarea.  Din vorbă în vorbă Robert i-a spus Silviei că trecem prin dreptul unui oraş satelit al Montrealului, Brossard, unde există un magazin arăbesc cu mărfuri care nu se găsesc nici măcar în Quebec! Magazinul se numeşte Adonis. Magazin mare, strict alimentar, (Alimentara tinereţilor noastre…) Mare, curat, mărfuri din abundenţă şi într-o varietate uluitoare, găsim şi griş eeeee, găsim şi icre eeeee, găsesc şi draga mea brînză Comte, dar în trei variante de maturare, respectiv la 6 apoi 9 şi la 15 luni, nu ca la romanica într-o singură variantă, asta e, greu să cauţi ceva şi să nu găseşti, doar se ştie că arabii sunt comercianţi înăscuţi! Eu n-am văzut vin sau bere dar Tandemul mi-a spus că n-am fost atent. Ca să nu spună că am fost chior. Eh, dacă nu le-am văzut înseamnă că nu erau de soi bun 🙂 🙂 🙂

Întreb un nene de pe acolo dacă am voie să fotografiez şi zice că nu, că p’ormă îi dau în judecată pentru preţuri sau cam aşa ceva. Bine. După ce-a cumpărat cam trei sferturi din magazin, Tandemul se îndură să meargă la cassă. Am o inspiraţie. Ies din rînd în afara părţii cu rafturi şi ochesc o casieriţă liberă şi pun placa: sînt turist şi aş vrea să fotografiez. Nu mă interesează produsele nici preţurile doar cîteva cadre generale. Pot? Frumuşica telefonează la şefi şi zice zîmbind: oui! Mulţumesc şi fotografiez vreo cinci cadre în interior, vreo cinci în exterior, dar cînd este să nu fie nu este şi asta e. Ţăranu’ de orăşanu’ în loc să fotografieze mîndreţea de magazin şi-a tras vreo 10 selfiuri unul mai urît ca altul, de mă apucă disperarea, că tot le urăsc din răsputeri. Na! că s-au răzbunat zeii selfiurilor pe mine, cu vîrf şi îndesat 🙂

Robi – Mergem înapoi. Eu – Poftim? Nici vorbă! Dacă a fost să nu fie înseamnă că aşa a trebuit. Valea. Robi – Bine. Eu – Există magazine similare în Quebec? Robi – Nu. Quebecoşii vin după delicatese, aici. Merită să mergi 225 km dus şi tot atîta întors? Fiecare răspunde şi face aşa cum doreşte.

După o bună perioadă de timp, văd pe margine un indicator: Levis. Întreb: intrăm în Levis? Robert: mai e. Şi tace ermetic. Dacă-l întreb eu ceva, este atent la condus, dar dacă ciripeşte cu mama, are atenţia distributivă 🙂

Este ora 15,20. Sînt curios „cît mai e”. Nu prea mult, văd indicator către Levis, trecem pe lîngă o cascadă mititică (probabil că vom reveni aici). Este ora 15,32. Locurile încep să-mi fie familiare. Cred că suntem pe traseul bus 35 care face legătura cu L2 care ne duce la Quebec. Iată bariera, iată pasajul, am ajuns. 🙂

Read Full Post »

Este duminică dimineaţă, am păpat micul dejun şi ne pregătim de drum. Ne va duce Robert cu maşina pînă undeva de unde vom lua un City Bus din acelea care fac turul turistic al oraşului cu posibilitatea de a coborî şi de a  urca pe circuit, staţionînd unde şi cît vrei. Soare, frumos şi chiar ar fi greu să pretinzi ceva mai mult, dacă nu eşti un năzuros nesuferit. 🙂

După ce ne-a dăscălit temeinic (telefon, hartă, orar bus şi vapor, etc) ne urcăm în Volvo şi plecăm. Ajungem în Quebec, oraş întins mai mult pe orizontală decît pe verticală, cu multe vile înconjurate de copaci – o veritabilă pădure năpădeşte în mod fericit întregul oraş. La Musee Civilisation urcăm într-un City Bus. Am plătit on line şi arătăm numărul contractului domnului şofer, un venerabil cu o frumoasă bărbuţă colilie, primim biletele tipărite, în fapt două fîşii de hîrtie care se pot transforma în brasarde şi pornim. Urcăm pe platforma de sus a autobuzului pentru a avea o panoramă mai bună. Cine a mers cu acest tip de autobuz ştie ce spun. Sunt 14 opriri pe parcurs dar deocamdată ne propunem să facem un tur complet pentru a ne dumiri. Apoi vom coborî unde vom avea chef. Bus City merge agale, avem timp să privim peste tot. Vremea s-a cam zburlit dar este încă bine. Sper să nu plouă că n-avem chef să coborîm de la aer în cabina închisă de jos. În preţ este inclusă şi o plimbărică pe fluviu cu un vaporaş. Avem la activ o grămadă de astfel de croaziere, cam peste tot pe unde am fost şi avem amintiri frumoase. Cele mai frumoase croaziere au fost cele de pe Dunăre cu o cină excelentă inclusă în Ungaria, şi turul insulelor în Grecia, o zi întreagă. Dar şi altele au avut farmecul lor, în Praga, în Elveţia, etc.

Oraşul este cam pustiu dar extrem de curat. Toate clădirile sunt bine întreţinute, pur şi simplu te copleşesc cu senzaţia de civilizaţie etalată. Vechiul se îmbină cu noul în modul cel mai armonios cu putinţă. Toate semafoarele funcţionează deşi PAROL că nu este nevoie de nici-unul.

Traversăm Plaines d’Abraham, un fost loc de luptă crîncenă consemnat în istoria zbuciumată a cestui oraş, acum un splendid parc tinerel cu iarbă frumoasă pe care sunt bănci şi mese pentru pick nick şi habar nu am de ce, îmi amintesc celebra lozincă afişată odinioară, în parcurile bucureştene: Nu călcaţi pe iarbă! Ptiu, găsi-i-ar de tîmpiţi!

Ici colo îi văd pe practicanţii de jogging şi mi-amintesc amuzat cu cîtă satisfacţie a menţionat domnul Andrei Pleşu (măcar) o dată, că inventatorul acestui tip de sport a murit de infarct 🙂 Ştiu că nu prea este de rîs dar nu mă pot abţine măcar să zîmbesc.

Am reintrat pe străzile oraşului şi văd cu încîntare cum defilează prin faţa ochilor noştri palat după palat, vilă după vilă, bloc după bloc, toate cochete şi curate – mă uit cu disperare să văd un perete coşcovit, o dărăpănătură, ceva. Nici-o şansă!

Era nedumerită Silvia că nu vedem japonezi 🙂 Na! că a urcat în City Bus o gaşcă întreagă şi iute iute s-au pus pe fotografiat tot tot tot 🙂

Apoi. Dacă la Barcelona am ratat o plimbare cu telefericul pe Montjuic, aici nu mai scăpăm prilejul. Dăm cîte trei dolari şi jumătate şi în cîteva minute ajungem la debarcader. E cam devreme pentru vaporaş aşa că facem cîteva ture pe străduţele pline ochi cu turişti.

O fătucă ne îmbie la intrarea unui restaurant. E abia ora 12 şi încă nu ne este foame, deci, nu…

Telefericul acesta nu-i tocmai un teleferic, este o cabină trasă de cablu pe o şină dar, oferă o imagine panoramică foarte frumoasă.

N-am făcut turul complet cu City Bus. Am coborît la Place D’Armes pentru că este locul unde se reunesc toate cele patru linii de bus. Aici avem prilejul de a vedea celebrul Castel Frontenac.

Dacă prindem City Bus de ora 13 putem prinde vaporaşul de ora 14. Dar pînă atunci, mai e. Deocamdată ne zgîim la un hartist al străzii, un soi de circar care spune nici mai mult nici mai puţin că face numere în care-şi riscă viaţa. Are un dispozitiv format dintr-o bară metalică verticală de care atîrnă patru funii ţinute de patru spectatori.

Tipul pare poliglot, vorbeşte franceza, engleza, germana, fiind mexican dar chineza bre? Mda, vorbeşte şi chineza cu o chinezucă mititică şi drăgălaşă foc 🙂 M-am lămurit cum îşi riscă viaţa bufonul acesta: riscă să moară de rîs de fraierii care îl cred 🙂

Read Full Post »

Feribotul

Plecăm la o mică plimbărică. Nu ştiu unde mergem; este secret 🙂 Și pentru că nu-s impresionat de nimic, nu notez aproape nimic. Totuși. Aflu că de fapt, oraşul Levis este format din patru foste mici orăşele şi se întinde pe zeci de kilometri. Noi locuim într-un cartier vechi, rural, în alcătuirea celorlalte cartiere existînd şi blocuri de pînă la zece etaje la care Robert pufneşte nemulţumit. Nu-i place înghesuiala 🙂

Brusc părăsim şoseaua şi pătrundem pe un drum neumblat şi preţ de cîteva minute trecem în revistă o fostă fermă acum părăsită, cu sere şi hambare şi nu mai ştiu ce alte instalaţii dezafectate, toate situate într-o pădure cu arbori ocrotiţi; ici-colo vedem cîte-o căsuţă veche, căsuţe nelocuite dar declarate monument, deci ferite de demolatori. Locul este liniştit dar nu-i vizitabil pentru că trebuie ferit de distrugătoarele termite umane, turiştii. Este conservat natural. La intrare am văzut o tăbliţă care avertiza că nu e voie să  ptrundem,  dar, dacă nu coborîm din maşină, putem pretinde că ne-am rătăcit 🙂 Şi am mai declarat şi la vamă că nu vom vizita nici-o fermă. Asta nu se pune, nefuncţională fiind. 🙂

Revenim la şosea şi nu după multă vreme intrăm într-un cartier de vile şi viluţe care mai de care mai cochete. Mai mari, mai mici, cu sau fără etaj, unele luxoase, altele mai puţin. Toate numerotate; sunt cîteva sute şi unele chiar sunt de închiriat sau de vînzare.

Nu mi-am dat seama la timp despre ce este vorba şi nu am fotografiat nimic, iar ceea ce scriu acum, este din memorie, a doua zi, sîmbătă, 25 august.

Ne-am oprit la o belvedere de unde se vede portul comercial şi turistic, podul care uneşte Quebec cu Levis, imagini din partea de sus a oraşului Quebec, bineînţeles fluviul şi vapoare. Nu pot fotografia aproape nimic, pentru că sînt contre soleil, asta e. Mai mergem ce mai mergem, Robert ne arată încîntat vilă după vilă, nu uită să ne amintească inclusiv că aceste vile costă începînd de pe la 300.000 de dolari, unele mergînd pînă la cîteva milioane. La marginea fluviului sunt şi cîteva blocuri cu opt sau zece etaje, unde un apartament costă cam 500.000 de dolari. Nu ne tentează 🙂

Din nou, totul se petrece prea repede şi nu pot fotografia mai nimic. Nu-i bai. Poate, altădată. Brusc ne oprim şi aflu ce vom face în continuare: vom lua feribotul cu automobil cu tot şi vom purcede către Quebec. Buuun. Abia aici reuşesc să fac cîteva poze, vedem portul, fostele şantiere, un transatlantic de croazieră, vapoare şi vaporaşe.

 

Traversarea durează cîteva minute şi ajungem în Quebec. Noi nu vom vira stînga către cartierul Champlain parte a oraşului de sus, noi virăm dreapta şi ne înscriem pe autostradă unde după circa zece minute de mers întins, vom da de un pod metalic peste fluviu. Traversăm podul şi virăm dreapta şi iar nu ştiu ce urmărim. Cred că Robert ne-a spus dar n-am fost eu atent. Suntem pe Ille D’Orleans.

Tot ce vedem aici, sunt sute de alte vile şi viluţe cochete sau impunătoare,  toate aşezate cum altfel? în pădure, adevărată viaţă în sînul naturii. Abia acum fac declicul: Robert este fascinat de acest tip de vilă, cred că este exact ceea ce doreşte să aibă aici, şi n-am nici-o îndoială că va avea daaaar, el nu spune niciodată ce vrea să facă. Spune numai ce a făcut, cînd a făcut, după ce a făcut. De aici şi tăcerea sa…

Se pricepe la diversele stiluri arhitectonice; nu ştiam că este preocupat de aşa ceva. De fapt, ce mai ştim noi despre el în afară de ceea ce ne spune, uneori, prin Skype? Mai nimic. Distanţa îşi spune cuvîntul.

Numeşte stilurile arhitecturale, canadian, colonial, nu mai ştiu cum, spune şi ceva date istorice, se comportă ca un veritabil ghid dar eu nu reţin mare lucru. Aşa sunt eu, mai citadin. 🙂 De fapt, nu prea aud tot ce spune şi nu vreau să-l sîcîi cu întrebări. Mai bine îl las să conducă autoturismul.

Bon. Sunt deci case în stil canadian, stil colonial, unele din lemn de cedru altele din piatră sau zidărie. Unele au aspect mai modest pentru că au fost locuite de oameni mai sărmani, dar acum, valorează şi ele, o avere! Nu pot fi demolate, pot fi doar atent restaurate, fiind considerate monumente. Aici am avut inspiraţia să fac un scurt filmuleţ.

Ajungem la un loc intitulat pompos Parc Maritim de Saint Laurent. Parc accesibil mai ales localnicilor care vor să iasă la un pick-nick romantic fără copii, care copii trebuie să stea cuminţei acasă, că altfel… Chiar am văzut cîteva cupluri! Cică pe aici copiii se emancipează repejor, începînd de pe la 16 ani. Aşa o fi? Să fie…

Read Full Post »

Levis

Cîteva cuvinte despre acest orăşel, aşa cum îl pecep eu – primele impresii. Se află la opt kilometri distanţă de Quebec, este alcătuit din case bătrîneşti gen vilă cu un nivel maxim două, şi se întinde cuminte pe nişte străzi liniştite dar temeinic asfaltate. Mai nou au apărut şi cîteva blocuri de locuinţe. Nu ştiu cu ce se ocupă locuitorii localităţii Levis (150.ooo), dar mi se pare de vis aerul civilizat pe care îl emană oraşul.

La marginea aşezării un cartier comercial compus din mai multe magazine îţi oferă prilejul de a cumpăra aproape orice, oferta fiind aproape similară cu ce oferă orice supermarket, de la alimente la ustensile şi de la obiecte casnice la îmbrăcăminte – încălţăminte. Spaţii generoase de parcare în jurul fiecărui magazin într-o atmosferă patriarhală. Preţuri modice sau în orice caz, nu exagerate.

Am încercat să fac o simplă comparaţie, respectiv o mică localitate din preajma unui oraş românesc în care să găseşti aşa ceva. Eu nu reuşesc să identific ceva asemănător în România: o localitate mică, străzi asfaltate cumsecade, cu cîteva zeci de magazine cu aspect modern, care oferă mărfuri de calitate la preţuri avantajoase.

Levis nu este o atracţie turistică, n-are mai nimic de arătat deşi localitatea este traversată de Fluviul Saint Laurent care uneşte Marile Lacuri cu Oceanul. N-am observat hoteluri sau restaurante. Nu încă. Aspectul patriarhal /civilizat al acestei localităţi mi-a rămas adînc întipărit în minte. La noi de ce nu se poate?

Am auzit că există şi la noi o comună (sau sat că le cam confund) Ciugud / Alba, al cărei primar a reuşit ceva similar; adică apă curentă, internet, asfalt, flori pe uliţe, etc. Am auzit şi că respectivul primar pesedist fiind, a fost exclus din pesedragnea. Maaaare mirare, nu? Cum mama supărării să fii  pesedist şi să faci ceva benefic pentru cetăţeni în loc să-i abureşti şi să aduci bani la partid?

Un amănunt interesant: Robert ne-a dat o cheie de la casă dar ne-a spus că nu este musai nevoie să încuiem!

 

Read Full Post »

Ne trezim după un somn adînc adînc adînc (de vreo trei ore 🙂 că am stat la sporovăială cu Robert alte vreo trei ore!). Este ora locală şapte şi treizeci.

Aseară, după ce ne-am recuperat bagajele de cală şi ne-am revăzut cu Robi, ne-am urcat în venerabilul său Volvo şi ne-am aciuit în apartamentul său de trei camere plus dependinţe plus o simpatică grădină cu flori şi grătar dintr-un mic oraş satelit al Quebec, Levis, aflat la distanţă de opt kilometri de centrul oraşului Quebec. Legătura cu Quebec o asigură autobuzul 35R plus linia doi de autobuze. Apoi, o armată de autobuze te poartă unde ai treabă. Voi reveni la sistemul de transport local, ulterior, după ce mă voi dumiri. Suntem într-un cartier liniştit, format dintr-o grămadă de vile şi vilişoare cu un etaj maxim două, situate printre arbori mai bătrîni sau mai tineri. M-a impresionat Quebecul prin imensitatea de verdeaţă din care se iţesc locuinţele, majoritatea gen vilă. Oraşul se întinde preponderent pe orizontală, mai rar blocuri înalte sau blocuri turn.

Cartier liniştit. O să-i aflăm noi secretele poate începînd de mîine că acum,  trebuie să ne organizăm; despachetat valize, împrietenit cu locul, etc etc etc. Silvia pregăteşte o omletă cu jambon, ceapă, brînză şi alte alea. Miam miam 🙂

Deşi am schimbat fusul orar ne-am trezit fără să cucăim de somn dar nu cred că aş fi capabil de vre-un efort. Mă gîndesc cu cîtă uşurinţă condamnă unii inconstanţa unor sportivi de elită. Băi deştepţilor, ia încercaţi să vă schimbaţi săptămînal ambientul, fusul orar, obiceiurile, poate chiar alimentaţia şi abia apoi încercaţi să vorbiţi despre performanţă. În fine.

Robert ne instruieşte cum să folosim telefoanele mobile racordate la reţeaua locală ca să nu tocăm bani pe relaţia Vodafone România cu telefonia mobilă din Canada. Nu-i prea simplu, nici complicat, este numai diferit.

Ce vom face azi ? Nu prea mare lucru. Robert lucrează, Silvia bucătăreşte, eu habar n-am cum să-mi omor timpul că internet, încă n-am. Vremea este frumoasă, însorită, dar spre deosebire de Bucureşti ceva mai răcoroasă dimineaţa şi seara. Am mai terminat de citit o carte, Vin ruşii, care conţine cinci eseuri, după cum urmează:

– Reperele unei istorii. Umbra Rusiei / Ioan Stanomir.

– Visul lui Cotovschi / Marian Voicu.

– Cinci drumuri deschise pe care (mai) pot intra ruşii / Sabina Fati.

-Valul democraţiei iliberale şi ofensiva Rusiei împotriva Occidentului.  Riscuri pentru România / Valentin Naumescu.

– Cînd m-am născut, ruşii veniseră deja / Vitalie Ciobanu.

Dacă vreţi să înţelegeţi EXACT de ce se comportă cum se comportă gaşca lui tăricel şi a lui drăcnel, citiţi această carte, NEAPĂRAT!

Să trecem peste acest spinos / delicat subiect.

Este ora 17 aici, adică ora 24 la Bucureşti şi mă cam lupt cu oboseala. Sînt hotărît să rezist cît pot ca să intru în ritmul timpului local. Am şi o dilemă: mă tentează o bere dar cum eu respect regula orei 18 mai aştept 🙂 Păi? Silvia mă tentează cu cafea. Nu mulţumesc, n-am mai băut cafea de vreo 15 ani şi nici nu mă prea tentează o noapte albă, acum. Chiar NU!

Deocamdată îl aşteptăm pe Robert împreună cu care vom face planul de bătaie pentru următoarele şase săptămîni. Sigur vom vizita Ottawa, Niagara, vom începe desigur cu Quebec,  apoi Montreal, poate şi Toronto. Vom vedea pentru că distanţele sunt mari iar avionul cam costă, la fel şi hotelul. Deocamdată este foarte bine că suntem după opt ani de zile împreună cu Robert şi nu doar pe Skype.

Read Full Post »

« Newer Posts