Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Liiceanu’

Întuneric luminat

Abia cînd îţi lipseşte ceva ( persoană, lucru, tabiet, etc) înţelegi ce valoare de întrebuinţare are acea lipsă pentru confortul zilnic în care te-ai instalat printr-o obişnuinţă verificată şi validată în timp. Orice ştirbire a habitudinii în care te bălăceşti zilnic, îţi dă adevărata perspectivă a lanţurilor de presupus confort mental şi fizic, confort căruia te-ai abandonat, benevol. Abia cînd îţi lipseşte ceva, înţelegi cît de tare eşti sclavul propriilor tale fantasme de habitudine. Adică.

În Malta, ţară – şi insulă – lipsită de orice resurse naturale inclusiv apa, m-am întrebat şi am întrebat, cum au rezistat oamenii acelor locuri fără minimul necesar vieţii, în decursul timpului. Am primit răspunsuri neconvingătoare din partea celor pe care i-am întrebat,    pentru scormonitorul care sînt, iar eu nu am găsit de unul singur, o explicaţe validă, atunci. Apoi.

În ţara mea, România, am fost educat să cred că nimic nu ne lipseşte. NIMIC! Avem toate formele de relief geografic imaginabile – deal, munte, şes, deltă, mare, – avem resurse minerale de tot felul şi avem ape, avem de fapt, cam tot ce i-ar trebui unei naţii, să trăiască în armonie şi în belşug. Ce ne lipseşte? Nu ştiu…

Sau, poate că ştiu. Concret: astăzi, 26 octombrie 2014, de ziua Sfîntului Dumitru, începînd de pe la ora 11 a.m. în cartierul în care locuiesc, a căzut curentul electric. Habar n-am de ce şi nici nu m-am străduit să aflu. Nu este prima dată şi nu cred că va fi ultima.

Ce aveam de făcut şi ce-am făcut? Simplu: am recurs ca în vremile de dinainte de 1989, la lectură. Am recurs adică iar, la conceptul „rezistenţă prin cultură”. De unde şi titlul acestui foarte scurt, excurs: întuneric luminat.

Şi mai pe scurt, am recitit cartea domnului Liiceanu, Declaraţie de iubire. La început am citit-o la lumina zilei apoi, pe măsură ce întunericul se înstăpînea cam timpuriu de pe la ora 15 a.m., am continuat s-o citesc la lumina unor lumînări (aduse din  Ţara Sfîntă – dar, asta este altă discuţie).

-Despre această fabuloasă carte, probabil că voi spune mai mult în curînd…-

Şi m-am luminat: atîta vreme cît vom ţine în întuneric tot ceea ce nu vrem să recunoaştem din istoria noastră recentă, istorie plină de fapte abominabile, nu vom ieşi la lumină!

Ce mi-a lipsit astăzi în timp ce nu aveam acces la tele şi la internet? Mi-a lipsit legătura cu lumea! Mă obişnuisem să aflu dacă vreau, ce şi cum se mai petrece pe mapamond.

Şi care-i legătura cu Malta, veţi întreba? Simplu: acolo lucrurile sunt puse într-o lumină istorică în care întunericul nu mai are ce căuta!

Read Full Post »

Ar trebui să surprindă, pe cel care vine la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce Jurnalul de la Păltiniş ? oamenii dau sens şi trup cîte unei himere, cîte unei dorinţi, sau cîte unei fabule.

Ce mi se pare cuceritor în Epistolar prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşla cum este cel al istoriei care, pînă deunăzi, n-a fost decît „istoria războaielor”, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adîncă din sînul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sînul căreia artistul ceartă materia că nu i se supune şi materia ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gînd formulat, se dovedeşte a fi gîndirea.

În Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stîrnit preafrumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întîmplat mai nimic. Ca în Epistolar?

Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume în care coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.

Constantin Noica

Păltiniş, ianuarie 1986

Read Full Post »

Grea problemă. De ce se ceartă intelectualii? Vanitate? Orgolii? Diferenţă crasă de opinii? Greu de spus atît din punctul de vedere al lor, al celor care populează această relativ exclusivistă lume, dar la fel de greu de spus şi din punctul de vedere al admiratorilor lor, indiferent care ni-s intelectualii pe care-i admirăm şi aproape indiferent ce spun sau gîndesc, EI!

Ia să vedem (din punctul meu strict de vedere) pe foarte scurt: domnul Liiceanu a publicat o carte excelentă, Cearta cu filosofia, carte în care domnul Liiceanu a expus un punct de vedere onest : nu credea că poate să închege un sistem filosofic complet. Publicase deja, cartea Despre limită. Carte încă actuală din orice punct de vedere tratat acolo.

Domnul Cristian Bădiliţă, a publicat o carte excelentă: Platonopolis, sau împăcarea cu filosofia. A fost această carte un răspuns la cartea domnului Liiceanu? Habar n-am, şi nu insist.

Îmi vine acum să aduc în discuţie, o carte a domnului Pleşu, respectiv, Despre îngeri. Nu cred că mă înşel afirmînd că această carte, a fost prima lucrare despre angelologie publicată în limba română… Aşa cum se obişnuieşte în lumea academică, această carte i-a fost prezentată şi domnului Bădiliţă, care a decretat scurt: lucrare de licean.

A fost bai? NU! Să vedem, de ce.

Prin anul 2004 a început să vadă lumina tiparului o excelntă lucrare, SEPTUAGINTA. Lucrare sponsorizată masiv de NEC, Fundaţia Anonimul şi de Editura Polirom.

Lucrare excelent coordonată de domnul Cristian Bădiliţă, doctor în Patrologie la Sorbona (unul dintre cei maxim trei sute de patrologi care contează, în toată lumea).

Lucrare care a avut sincope în desfăşurea şi tipărirea sa, pentru că a început cearta intelectualilor…  De ce? Habar n-am.

Înţelesesem că după VT, urma să fie desluşit în stil academic şi NT, tot în coordonarea domnului Bădiliţă; parcă începuse să fie desfăşurat şi acest proiect; a cotinuat? Nu ştiu… Cearta intelectualilor pare să fie mai importantă în romanica noastră, decît orice proiect cultural important pentrtu noi toţi, nu?

Acum.

Nu ştiu dacă greşesc afirmînd că unul dintre cele mai importante proiecte culturale a fost traducerea în limba română, a uneia dintre cele trei mari cărţi de filosofie: Fiinţă şi timp. Nu mă mai refer aici la celelealte două, Kant şi Hegel). Fac o scurtă paranteză şi vă anunţ că lucrarea lui Schopenhauer (lumea ca voinţă şi reprezentare), este acum disponibilă, la Humanitas.

Deci. Revin la cearta intelectualilor.

Mi-aş dori ca vanităţile lor să devină un soi de zbor în bataia săgeţii, vorba (şi cartea) domnului Patapievici. Mi-aş dori ca EI, să vadă ca domnul Eliade că SACRUL reprezentat de CULTURĂ este prezent în detaliile controverselor, lor. Mi-aş dori ca ei TOŢI să priceapă  o dată şi o dată că, aşa cum a spus Noica, omul trăieşte în cultură la fel cum trăiesc păsările în aer şi peştii în apă.

Vă şi mă întreb: de ce se ceartă intelectualii autentici?

Read Full Post »

Blog. Ce este un blog?

Redau încă un mic fragment din cartea domnului Liiceanu, Estul naivităţilor noastre (pagina 348):

“- Cum vă împăcaţi cu jurnalul modern – blogul? Aţi fost vreun moment tentat să-l  încercaţi?

– Nu, n-am fost, pentru că aparţin unui model cultural care s-a format înainte de apariţia blogului. În acest model, cartea deţine poziţia centrală. Nu mă pot desprinde încă de prestigiul cărţii. Blogul plăteşte spontaneitatea şi viteza comunicării cu un grad mare de efemer. Cartea se deschide ce-i drept, mai greu, dar, odată gestul deschiderii făcut, ea realizează un grad de complicitate cu cititorul pe care blogul nu-l poate obţine. La carte te poţi întoarce, o poţi redeschide după pofta inimii, poţi marca pasaje din ea… Nu cred că la un text postat pe un blog, odată consumată prima întîlnire, apuci să te mai întorci. Blogul este extinderea spiritului consumerist în lumea spiritului. Cărţile nu se aruncă după prima folosire.”

Nu este singurul motiv pentru care uneori, mă despart de ideile domnului Liiceanu. Şi eu iubesc mult mai mult cartea tipărită dar asta nu mă împiedică să citesc şi on-line, cărţi la care altfel, nu am momentan, acces; exemple puteţi găsi pe Scribd şi nu numai.

Revenind la blog. Nu cred că blogul păcătuieşte prin efemer. Prin efemer păcătuieşte – cred eu – mult mai mult, e-bookul, pe care în treacăt fie spus, domnul Liiceanu îl promovează constant şi în virtuţile căruia crede cu tărie. Nu insist.

Ideea aceasta – dihotomia între tipăritură şi alte moduri de exprimare, eventual blog – nu este foarte nouă, a fost excelent exprimată şi de Umberto Eco în cartea sa, Apocaliptici sau integraţi. Apocalipticii fiind cei care nu cred în variantele alternative de comunicare, iar integraţii fiind tocmai cei care le utilizează; asta pe foarte scurt.

În definitiv întrebarea mea, este: de ce blog?

Read Full Post »

Un filosof

Gabriel Liiceanu la Bookfest 2012

Life in pictures, un concept Costin Comba

ps. Nimic neobişnuit într-o sesiune de autografe. Dar. L-am văzut pe un tînăr întinzîndu-i domnului Liiceanu pentru autograf, o carte mai veche, Tragicul. Destul de surprins, G.L. l-a chestionat amănunţit pe tînăr, de ce alesese tocmai această carte. Nu ştiu ce-a răspuns tînărul că nu am tras cu urechea. Dar. În urma discuţiei, domnul Liiceanu a dat dispoziţii unui colaborator care a dispărut în standul Humanitas şi a revenit cu un vraf de cărţi. Cărţile i-au fost oferite gratuit, acelui tînăr.

Duminică plăcută.

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Această carte apărută la Humanitas în 2006 “are la bază dialogul dintre M.V.Llosa şi G.Liiceanu, susţinut cu prilejul conferinţei – Chipuri ale răului în lumea de astăzi – organizată la Romexpo în 20 Septembrie 2005 şi finalul conferinţei de presă […] organizată de institutul Cervantes din Bucureşti şi ICR la sediul acestuia în  21 Septembrie 2005.”

            Prezenţa acestui romancier in România avea să fie reflectată în media românească extrem de sugestiv ca fiind “adorator al Shakirei”, iar cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună (la conferinţa de la ICR) a fost – ce crede maestrul despre jocul de fotbal – ! Nici una dintre întrebări nu a avut nici-o legatură cu vreuna dintre cărţile lui, avea sa consemneze G.Liiceanu în preambulul acestei cărţi. Nu voi face o prezentare a celor doi protagonişti. Ar fi inutil pentru cine îi cunoaşte şi la fel de inutil pentru cine, nu. Dar pentru că este prea dificil să încerci sa rezumi un dialog al acestor doi mari literaţi, voi decupa câteva secvenţe care mie mi s-au părut mai semnificative.

             MVL – La vârsta de 11 ani, mi-am cunoscut tatăl pe care îl credeam mort, deoarece familiei, foarte catolică, îi era ruşine de divorţul părinţilor mei şi mi-l ascunseseră.[…] Întilnirea cu tata a fost o experienţă grea şi aspră […] (pentru că) existenţa unui tată autoritar, m-a făcut să detest autoritarismul şi să iubesc mai presus de orice, libertatea […] . Pentru mine, scrisul a devenit un mod de a scăpa de sub autoritatea lui, de care mă temeam şi care mă copleşea.

            GL – Şi totuşi […] cum aţi ajuns să scrieţi ?

            MVL – Ca toată lumea, înainte de a fi scriitor am fost cititor şi […] cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţa a fost să învăţ să citesc. […] mama îmi spunea că la început, scriam continuări la poveştile pe care le citeam […]. Pe atunci, mă jucam de-a scrisul, pentru că mă încurajau mama si familia. Când m-am dus să locuiesc cu tata, aceasta activitate mi-a fost interzisă, a ajuns clandestină (pentru că) literatura nu putea să ţină de foame. […] Şi aşa, am ajuns la jurnalism, crezând că acesta era un mod de a-mi exercita vocaţia literară şi în plus, de a câştiga un salariu din care să pot trăi.

            GL – Există două categorii de scriitori […] ;unii au scris o singură carte şi au rămas în istoria literaturii, vezi Ghepardul lui Lampedusa. Există şi cealaltă categorie, gen Balzac, sau V. Hugo . […] Dumneavoastră […] aţi scris enorm […]. Ajungi să iţi pui întrebarea “când Dumnezeu scrie Vargas Llosa romanele nenumărate pe care le-a scris, cărţile de comentarii asupra scriitorilor şi romanelor din secolul XX, când mai face şi jurnalistică, conferinţe, călătorii şi aşa mai departe ?“

            MVL – Eu datorez Europei, Franţei şi mai ales lui Flaubert faptul că am învăţat că cei care nu avem un talent natural, suntem obligaţi să ni-l construim cu perseverenţă; […] Lucrez cu orar : dimineaţa şi după-amiaza, şapte zile pe săptămână. […] Eu trăiesc scriind. Sunt dovada vie a faptului că a scrie este un mod de a trăi. Munca îmi ordonează viaţa, mă apară de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm cu toţii în viaţa de zi cu zi, […] căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu imensă dificultate, şi, în zilele minunate cu oarecare uşurinţă. […] În ziua fericită, ma scol devreme, la şapte şi împreună cu soţia ne plimbăm cam o ora.; […] această primă ora e foarte fecundă; […] pregătesc ce va fi munca zilei […] astfel că, la întoarcerea acasă, ştiu deja cărei activităţi îi voi dedica întreaga zi. […] Citesc ziarele (minim trei), fac un duş, iar după aceea, mă aşez la masa de scris. Acolo muncesc în general până la ora 14. […] Munca de după-amiază e mai puţin creatoare […] corectez, citesc, iau note, fac fişe. […] Nu lucrez niciodată seara. […] Merg la cinema sau la teatru […] sau ies cu prietenii. […] Scriu foarte repede, încercând să obţin […] versiunea primară a istoriei pe care vreau să o spun […]; ştiu că dacă ajung să termin o ciornă, am romanul. De cum e gata ciorna […] pot lucra oricâte ore […] pot aboli timpul şi spaţiul din jur şi pot trăi în ficţiunea la care scriu. […] Ştiu când am ajuns la sfârşitul romanului […] deoarece atunci simt o mare nelinişte, […] am impresia că dacă nu termin romanul, are să mă termine el pe mine.

            GL – Ne apropiem de cărţile dumneavoastră; […] viaţa noastră, a oricărui om de pe această lume, comportă o cumplită aporie. Pe de o parte […] ne supunem unor norme morale, unor reguli sociale […]., Pe de altă parte, individul care suntem, este supus unor porniri care vin dintr-un fond pulsionar ( ancestral ) al omenirii […]. Vieţile noastre, se construiesc pe această ambiguitate […] Cum v-aţi descurcat cu această ipocrizie în viaţa dumneavoastră ?

            MVL – În epoca noastră putem vedea […] că între civilizaţie şi barbarie […] se află o frontieră imperceptibilă care se poate rupe în orice clipă. […] Pentru a trăi în civilizaţie, trebuie să renunţăm la instincte, la pasiuni, la toată iraţionalitatea care face şi ea parte din ceea ce suntem. […] Eu cred că de-a lungul istoriei am creat instrumente care ne permit […] să ducem viaţa primitivă pe alt plan […]; de pildă, arta şi literatura ne îngăduie să fim primitivi […] fără să ieşim din civilizaţie; […] trebuie să apărăm dreptul literaturii de a spune totul, de a dezvălui chiar şi aspectele cele mai feroce şi teribile ale oamenilor. Pe această cale, se scapă de bestiile şi demonii care, alături de îngeri, configurează personalitatea umană.

            GL – Care este cartea din opera dumneavoastră cu care aveţi cele mai cordiale relaţii ?

            MVL – E greu de răspuns la această întrebare, căci e ca şi cum ai întreba un părinte pe care dintre fiii săi îi preferă. Deşi ai preferinţe, nu le mărturiseşti. […] La această întrebare, obişnuiesc să răspund că prefer romanele pe care le-am scris cu cea mai mare greutate. […] Până la urmă, dacă ar trebui, dacă mi-aţi pune pistolul la tâmpla şi mi-aţi spune “ alege două dintre romanele pe care le-aţi scris” aş alege Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii.

            GL – […] Ce se întimplă cu un intelectual umanist […] care işi pierde speranţa în privinţa propriei sale ţări ?

            MVL – Nici România, nici Peru, nici alte ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze, nu vor atinge perfecţiunea […] dar este la îndemâna oricărei ţări să o ia pe drumul cel bun. […] Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate […] şi care au izbutit să se transforme profund. […] Spania, de pildă, […] avea o dictatură chiar mai rea decât a noastră. […] Treizeci de ani mai târziu, Spania e o ţara prosperă, care nu exportă ci atrage forţă de muncă. […] Spaniolii, irlandezii, coreenii , taiwanezii nu sunt ontologic superiori peruanilor sau românilor […] trebuie să urmăm bunele exemple şi să rupem o dată pentru totdeauna, cu vocaţia eşecului.

          GL – V-aţi implicat in viaţa politică a ţarii dumneavoastră între anii 1989-2000. Experienţa pe care aţi făcut-o a fost foarte dură. […] Credeţi ţinând cont de această experienţă, că un intelectual umanist, poate juca astăzi, un rol în istoria politică a ţării sale, ?

            MVL – Nu cred că se poate generaliza pe această temă. Intelectualii, scriitorii, artiştii, sunt foarte diferiţi între ei. Unii sunt în stare să ocupe cu succes o funcţie politică , […] (dar) e foarte greu sa împaci ambele lucruri. Politica lucrează cu actualitatea, arta şi literatura lucrează cu ceva mult mai durabil. […] E adevărat că experienţa mea politică a fost dezastruoasă, dar am învăţat multe din ea. […] Un intelectual cunoaşte din politică ceea ce are ea mai bun, ideile, marile proiecte, idealurile sau utopiile […] dar politica nu-i asta; […] ea înseamnă ,manevre, intrigi, lovituri sub centură […] inevitabila luptă pentru putere. Puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău, iar lucrul acesta […] se învaţă trăind politica zi de zi.

            GL – Din lectura carţilor dumneavoastră, – mai ales din Lituma in Anzi – […], am rămas cu senzaţia că v-aţi pus problema unei rădăcini psihologice a comunismului : oamenii sunt mai înclinaţi să invidieze decât să admire. […] Comunismul este în fond, o societate a nivelării către în jos, o societate a cărei fericire vine din tragerea în jos a tot ce este sus, sau a suprimării sus-ului. […] Întrebarea este : de ce credeţi că ceilalţi, cei care nu au trăit experienţa comunistă, refuză să intre în drama noastră şi ne interzic să comparam suferinţa noastră cu suferinţa lor ?

            MVL – Intelectualilor le vine foarte greu să renunţe la utopie. […] Utopia e perfecţiunea şi […,] de aceea scriitorii obişnuiesc uneori să arate dispreţ democraţiei.[…] Chestiunea e că democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii. […]  Dar adevărul e că, […] acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic şi social. […] E un sistem profund imperfect […] dar nu există nici un altul asemănător, care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt consta superioritatea democraţiei asupra sistemelor totalitare. Ce să ne facem cu intelectualii ? […] Primejdia apare când bazele democratice ale societăţii sunt slabe, căci atunci nu numai intelectualii, ci şi ample sectoare ale societăţii se îmbarcă în visul utopic. […] Cum nu putem trăi fără utopii, e mai bine să le căutam acolo unde nu-s maligne ci benigne. De pildă, în literatură. […] Dar trebuie să eradicăm definitiv utopia din domeniul politic şi social, deoarece ea nu face decât să intensifice suferinţa, sărăcia şi violenţa în întreaga societate.

            GL – Am impresia că MV Llosa ne propune utopia de a-i determina pe milioane de oameni să citească literatură ca să poată să-şi satisfacă în mod benign nevoia de utopie. […] Credeţi că premiul Nobel mai are vreo valoare în condiţiile în care el se acordă după criterii extra-estetice? Primordial pe criterii de corectitudine politică ?

            MVL – Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. […] E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. […] Dacă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le redea talentul. Un scriitor german, pe care îl admir mult […] Hans Magnus Ensenberger , a spus ceva foarte amuzant ; “Academia Suedeză alege în fiecare an un scriitor care să primească un million de dolari. Hotărârea lasă un million de scriitori din întreaga lume frustraţi şi invidioşi. De ce nu face contrariul ? De ce nu alege un million de scriitori în fiecare an şi nu le dă câte un dolar ? Astfel; ar face un milion de scriitori fericiţi, care vor vorbi de premiul Nobel cu entuziasm şi fără nici-un resentiment. “

            GL – […] După discuţia noastră de ieri, nu am putut să dorm bine, întrucit una din afirmaţiile lui MVL m-a tulburat. Am s rezum […] . Momentele cele mai nefaste ale istoriei sunt legate de trecerea utopiilor în realitate.Există mereu minţi exaltate care işi imaginează că omenirea poate obţine fericirea în grup aici, în condiţia noastră terestră. Paradisul ne este la îndemână aici, după colţ. […] În schimb, literatura este anume făcută […] pentru a purga răul din noi fără să-l trăim în prealabil în mod expres.[…] Or, toate grozăviile pe care le-am trăit noi în istorie, au la rădăcina lor, o utopie care mai întâi era pusă pe hârtie. Marx însuşi a elaborat o teorie care, atâta vreme cât a rămas acolo, (pe hârtie) a fost nevinovată. […] Şi atunci întreb : […] ceea ce noi trăim gratuit, nevinovat şi utopic în literatură nu pătrunde nicicum în lume ?

            MVL – E o întrebare la care nu se poate răspunde în puţine fraze. E o temă de discuţie, poate pentru o carte. O să încerc să rezum pe cât posibil. Cred ca noi oamenii, nu putem trăi fără utopii. Asta face parte din condiţia umană […] Fără imaginaţie, fără pofte, fără dorinţa pentru o viaţa diferită şi mai bună, n-ar fi existat în istorie nici marile descoperiri, nici dezvoltarea materială, culturală, astfel ca acest vis utopic are un aspect extrem de pozitiv.Se transformă în ceva nociv, când visul utopic vrea să transpună în realitate, o viaţă complet predeterminată de inteligenţă. De fiecare dată când oamenii au încercat să construiască această societate perfectă, rezultatul a fost o hecatomba, Apocalipsa.

 Închiziţia […] a avut ambiţia să construiască o societate […] exonerată de păcat, fără   sacrilegii, fără păgâni, şi rezultatul ştim bine care a fost: temniţele, aparatele de tortură, […] morţile în număr mare, cenzura.

 Nazismul a fost o utopie : ideea de a crea o societate cu oameni puri, de rase pure, necontaminate etnic. Or ştim prea bine câte milioane de morţi a produs această utopie sângeroasă şi funestă.

 Comunismul a fost de asemenea o utopie : ideea de a crea o societate fără clase, fără exploataţi şi fără exploatatori, cu o egalitate absolută. Şi la ce a dus ? La Gulagul cu cei 20 milioane de morţi ai săi.

Revoluţia culturală a lui Mao a fost o altă utopie.[…] cite milioane de chinezi au fost sacrificaţi în acea nebunie, […] care a fost revoluţia culturală chineză ? […]

Şi-atunci, asta-i dilema : nu putem renunţa la utopie, fiindcă ea face parte din condiţia umană. […] Evident, soluţia trebuie să fie eradicarea utopiei din viaţa socială şi politică […] Utopia nu trebuie trăită ci doar visată. […] Literatura influenţează, fără îndoială viaţa, ajunge să facă parte din realitate şi din comportamentul uman. […] Dar nu se poate traduce automat într-o reproducere a vieţii reale, în istorie, a ceea ce este visul literar. Viaţa nu-i făcută din cuvinte. […] Utopiile nu sunt ideile. Sunt mai degrabă imaginile, ficţiunile. La aceste utopii mă refer nu la ideologii, adică la sistemele care pretind că descriu în întregime realitatea. […] Utopiile pe care le citez […] sunt cele care prezintă marile creaţii, care ne înfăţişează o lume perfectă, efectiv perfectă, aşa cum viaţa reală n-ar putea fi niciodată. […] A crede că literatura e responsabilă de tot ce merge rău în lume, înseamnă a confunda efectul cu cauza.

            La plecare, la aeroport, G. Liiceanu avea sa-i spuna lui MV Llosa : “ V-am privit în toate zilele acestea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om” […]

Şi deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea, îi cade. Şi cu o tristeţe în glas, pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune : “ Dar sunt atât de bătrân Gabriel, atât de bătrân!” 

           Frumuseţea zeului de 69 de ani, intrase în crepuscul.

          Dumneavoastră, ce carte a unuia dintre cei doi, v-a placut mai mult ?

Read Full Post »

Older Posts »