Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘luiz fernando verissimo’

           “În douăzeci şi unu de ani nu anulasem niciodată un dineu din cauză de deces. Nici al mamei mele. Nici al lui Ramos … Al doilea dineu rămînea stabilit, şi un toast pentru bietul Abel se va adăuga la ritualul grupului reînviat”. Următorul dineu avea să se ţină tot la Daniel acasă, iar principalul fel avea să fie paella. O paella cu totul specială, cu ingrediente exotice. Felul preferat de Andre, în contuil căruia se ţine acest dineu. Şi care evident revendică porţia suplimentară şi o devorează extaziat.

            A doua zi, primesc vestea. Andre murise în timpul nopţii. Infact. Membrii Clubului intră la bănuieli. Simple coincidenţe ? Dar dineurile merg înainte. La următoarea reuniune, se va servi ca fel principal  canard a l’orange. Înainte ca Lucidio să înceapă să le servească uluitoarele sale preparate, membrii Clubului fac presupuneri : cel care va fi dat morţii, este ales în ordine alfabetică şi otrăvit cu ultima porţie din felul său preferat; sau, moare cel care este lacomul zilei; sau, sunt cu toţii nebuni, pentru că morţile n-au nicio legătură cu dineurile. “Oricum, spune Joao, astăzi vom afla”.Şi au aflat : Joao murise în cursul nopţii. Infarct.

            Teoria cu moartea în ordine alfabetică este spulberată; în acest caz, ar fi urmat Daniel. Ori moare lacomul zilei, ori sunt nebuni cu toţii. O întrebare mijeşte în capul povestaşului nostru : “-  De ce ne otrăveşte ? – Ai pus întrebarea greşit, spune Samuel. – Care-i întrebarea corectă ? – De ce ne lăsăm otrăviţi?”

            Daniel află de la Samuel că povestea cu peştele fugu şi cu solzul de identificare a Membrilor acelui club de candidaţi la sinucidere este inventată. Are şi el un solz din acela, cumpărat de la un bazar oarecare din Japonia.

            Departe de a încerca să oprească nebunia asta sinucigaşă cu dineurile, membrii Clubului hotărăsc să continue ceremoniile astea care au devenit aproape macabre. În primul rînd pentru că nimic nu poate egala regalul unui ospăţ pregătit de Lucidio. Apoi, pentru că deja ar fi incorect faţă de prietenii lor deja morţi. Şi pînă la urmă ce, este puţin lucru să ştii cu precizie cînd urmează să mori şi să te pregăteşti pentru acest ultim eveniment ? În pofida oricărui calcul de bun simţ, în pofida protestelor familiilor lor, prietenii merg senini în continuare la dineuri şi mor rînd pe rînd.

            Un membru al Clubului, mare amator de ciocolată o face pe detectivul. Şi află lucruri uluitoare! Lucidio locuieşte în casa prietenului lor Ramos, cel care murise de sida, iar Samuel, îl vizitează frecvent, fără să le spună acest lucru şi lor. E o conspiraţie între cei doi ? Interogat de Daniel, Samuel este nevoit să admită. DA! Cei doi se cunoşteau dinainte. DA! El îl otrăvise pe Ramos la cererea acestuia iar Lucidio aflase şi voia să-l pedepsească. Ucigîndu-i prietenii? DA! Pentru că erau complici cu toţii. Şi de ce îl laşi ? Am vrut să văd dacă va merge pînă la capăt iar acum, este deja prea tîrziu.

            Soţia lui Abel este hotărîtă să anunţe autorităţile. Nu apucă. Moare de infarct. Daniel primeşte vizita unui ins pe care nu îl cunoştea. – Domnule inspector, ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. În casa mea, NU a fost otrăvit nimeni. – Nu mă numesc Inspector ci, Spector şi reprezint un club care ar avea nevoie de serviciile dumneavoastră. Dar, mai este vreme. Nu se grăbeşte nimeni.

            Ultimul dineu. Samuel şi Daniel se uită unul la celălalt. Lucidio îl întreabă pe Samuel : – Eşti sigur că nu vrei ultima banană prăjită ? – Fie a spus Samuel. După opt minute, avea să moară în chinuri.

            La priveghiul lui Samuel, nu sunt prezenţi decît Daniel şi Spector. Acesta se destăinuie în afîrşit : reprezenta un grup de oameni dispuşi la o “retragere orgiastică”, la o “euthanasie festivă”, la o “apoteoză compătimitoare”; oameni bolnavi incurabil, dispuşi să moară “cu exces de mîncare bună, exces de sex, exces de ce le face plăcere”. Persoane care evident, ar plăti aceste servicii cît se poate de generos. Derutat, Daniel îl sună pe Lucidio şi îi transmite propunerea lui Spector. Ce părere avea ? “A sugerat să-l invităm la cină şi să vorbim despre propunerea lui, mîine. Şi a spus : – În fond, încă nu ţi-am făcut un gigot d’agneau”.

           Plus de asta, trebuia ca cineva să scrie şi această carte, nu ? Pentru că întrebarea tulburătoare este : dacă nu putem decide intrarea noastră în viaţă ci, cel mult intrarea altora, putem decide cînd va părăsi această viaţă cineva, indiferent dacă  este vorba despre noi sau despre alţii ?

Blogul zilei     http://zambetesiperle.wordpress.com/

Read Full Post »

            “Lucidio nu este unul dintre cele 117 nume ale diavolului şi nici eu nu l-am invocat cu destulă asiduitate ca să ne pedepsească. Atunci cînd am pomenit prima dată de el grupului, cineva a spus : Inventezi! dar sînt absolut inocent în măsura în care poate fi inocent un autor”. Dacă un autor este sau nu inocent este un lucru absolut secundar. Cel mai important lucru, este că un autor este un constructor de lumi chiar dacă imaginare. Vrem sau nu vrem, ne place sau nu, autorii şi lumile lor minunate ne influenţează viaţa,  mult mai mult decît credem.

             Se spune că foarte rar reuşesc fiii de oameni celebri să iasă din conul de umbră lăsat de strălucirea părinţilor.  Nu este şi cazul  lui Luis Fernando Verissimo.

            Daniel, cel care ne povesteşte întîmplările din această carte spune cu o ironie amară : “Povestirile poliţiste sunt căutări plicticoase ale unui vinovat, cînd este evident că vinovatul este acelaşi : autorul”. Iar autorul conchide : “Lăcomia este singurul păcat cu urmări fizice inevitabile. Cauzează supraponderabilitate şi blochează arterele, Astfel, este singurul păcat care trebuie luat în serios”.

            Chiar! Este plăcerea gastronomică un păcat de moarte ? Sunt gurmanzii şi gurmeţii de condamnat? Greu de dat un răspuns la întrebările acestea, dar dacă ar fi să răspund eu, aş spune hotărît, NU! De aceeaşi părere este şi Daniel, un supraponderal  simpatic, bun de nimic, neîndemînatic şi în stare să strice orice atinge, care este pur şi simplu mituit de tatăl său cu sume considerabile, numai pentru a sta departe de afacerile familiei. Ce poate să facă un biet om bogat ? Evident, să-şi toace averea în mod cît mai plăcut! Împreună cu mai mulţi prieteni din copilărie, întemeiază un aşa numit Club al Chifteluţelor, alcătuit întotdeauna din zece membri. Timp de zece luni pe an, fiecare dintre ei era gazdă şi se străduia să-şi uimească prietenii cu cîte un dineu special. Asta se petrecea, iată, de 21 de ani neîntrerupţi. Pînă de curînd, cînd o moarte necruţătoare, l-a răpit pe unul dintre ei. Ramon, murise de sida. Restul, nu prea mai aveau chef să se mai întîlnească. La ultima lor întrunire, chiar izbucnise o ceartă absurdă între femei. Clubul Chifteluţelor era deci, în pragul destrămării.

            Exact în acest moment intră în scenă Lucidio. “- Singurul om din emisfera occidentală care are aşa ceva. – Ce-i asta ? – Un solz de fugu. Sînt membru al unei societăţi secrete care se reuneşte o dată pe an la Kushimoto, în Japonia, ca să mănînce fugu proaspăt pescuit”. Se spune că dacă peştele fugu nu este corect tranşat, carnea sa devine veninoasă şi ucide în cîteva minute. Pregătirea unui bucătar specialist în fugu durează trei ani, iar la capătul acestora, zece elevi prepară fugu pentru zece voluntari. Elevul care greşeşte, repetă anul, iar procentul de reuşită este de şapte din zece. Totuşi, lista de aşteptare este atît de mare, că se întinde pe ani întregi. “- Păi atunci de ce … – Nu există nimic pe lume care să semene cu savoarea unui fugu crud, Daniel. Iar plăcerea de a mînca fugu e întreită de riscul morţii … Poţi să mănînci fugu normal, în Japonia, preparat de maeştri cu risc minim … dar la Kushimoto, … se mănîncă fugu cu posibilitatea reală de a nu supravieţui primei înghiţituri”. Aici, eu mă retrag. Nu vreu o astfel de experienţă, fie el acest fugu oricît de bun. Dar nu despre fugu este vorba mai departe.

            Daniel, descoperă că Lucidio este un bucătar incredibil de bun. “Prajită doar pînă la punctul perfecţiunii pe dinafară, umedă pe dinăuntru, lăbărţîndu-se pe farfurie cu consistenţa unui nectar al zeilor”. Daniel, are parte de prima sa omletă care îşi merită numele. Lucidio îl va ajuta deci, să repună Clubul pe picioare. Niciunul dintre prietenii săi nu va rezista în faţa măiestriei de bucătar a acestuia. Ca să nu mai fie certuri, nu vor mai chema şi femeile, iar reuniunile, se vor ţine numai la Daniel acasă, acesta nefiind însurat după ce îl părăsiseră cele trei foste soţii. La prima reuniune va pregăti şi “gigot d’agneau”  preferata sa? “– Nu, asta rămîne pentru sfîrşit”.

            Primul dineu este deja anunţat. Membrii Clubului se lasă greu convinşi, dar Abel, cînd aude de boeuf bourguignon, nu poate să reziste. Citind meniul trimis de Lucidio tuturor, toţi cei zece îşi anunţă sosirea. Gustînd preparatele, toţi exclamă în extaz : “Omul ăsta este un geniu!”, iar Abel, în contul căruia şi era oferit dineul, exclamă de mai multe ori “Dumnezeule Mare”, iar la final a declarat solemn “Acum pot să şi mor” stîrnind rîsete. Grupul se reconciliase. La finalul reuniunii, Lucidio vine din bucătărie şi anunţă că a mai rămas o porţie; o vrea cineva ? Toţi sunt ghiftuiţi dar Abel, nu rezistă şi devorează porţia. A doua zi, prietenii primesc stupefiaţi vestea morţii sale. Infarct.

Read Full Post »