Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘marquez’

Scriitor mexican născut în 1933, diplomat şi traducător, Sergio Pitol este unul dintre laureaţii (în 2005) prestigiosului Premiu Cervantes – veritabil Premiu Nobel al literaturii hispanice, care se acordă în fiecare an ( la 23 aprilie) unui autor de limbă spaniolă pentru întreaga activitate.  Cu premiul Cervantes au mai fost distinşi printre alţii şi mult mai cunoscuţii Octavio Paz, Mario Varga Llosa, Carlos Fuentes.

Înarmat cu aceste minime informaţii, am luat această carte tipărită în condiţii grafice de excepţie la Editura Art, în colecţia Laur, colecţie în care a apărut  – de exemplu – şi excepţionala piesă de teatru Toate pisicile sunt negre, a lui Carlos Fuentes.

Primul capitol, prima surpriză. Şi asta pentru că autorul, arată cum: “Un bătrîn romancier (autorul avea 55 de ani), îngrijorat de înaintarea în vîrstă, dă în vileag laboratorul şi meditează asupra materialelor cu care îşi propune să scrie un nou roman”. De fapt, acest prim capitol este un mini-eseu despre cîteva teme culturale, cîteva dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii, cîţiva mari autori printre care şi Gogol, autor care va avea o importaţă deosebită în această carte. În finalul acestui prim capitol autorul ne spune că “Dus de mînă de către Marietta, precum Alighieri condus de Virgiliu, Jose Rosas, care în roman se va numi Dante de la Estrella, ca un omagiu adus pasiunii pentru bardul florentin, va cunoaşte parfumul unei sărbători tropicale ţinute la începutul secolului. Experienţa a fost atît de intensă încît, chiar la maturitate, personajul principal se va bate cu propriile amintiri încercînd că o clarifice. Descrierea acestei bătălii şi a unor episoade – iată misiunea pe care şi-o propune s-o realizeze bătrînul scriitor în acest ipotetic viitor roman”.

Capitolul doi “unde se povestesc diferitele aventuri ale lui Dante C. de la Estrella, licenţiat în drept, care, după părerea autorului, se înrudesc cu romanul picaresc şi culminează cu o călătorie la Istambul” este cheia de boltă a întregului roman. Dante C. de la Estrella, venit într-o vizită pentru a încheia o afacere, în aşteptarea acelei persoane care nici măcar nu vroia să aibă de-a face cu acest personaj bizar, începe să povestească episodul care avea să îi schimbe întreaga viaţă: călătoria la Istambul, unde avea s-o întîlnească pe Marietta, divina egretă. Cum Dante nu se bucura de prea multă simpatie printre membrii prezenţi ai familiei, nici nu era ascultat cu atenţie. Dar cum vremea urîtă nu-i permitea plecarea, Dante se încăpăţînează să tot povestească greutăţile pe care a fost nevoit să le înfrunte în timpul vieţii sale.

Fiecare capitol al cărţii este centrat pe cîte un episod al vieţii lui Dante, atît înainte cît şi după călătoria la Istambul. Fiecare capitol explică unele aspecte şi naşte întrebări. Deşi nu este deloc limpede ce vrea pînă la urmă autorul să demonstreze în această carte, cititorul este atras cu meşteşug să-şi pună întrebări, să-şi închipuie singur cam cum ar putea să se termine tărăşenia şi de ce nu, ce este în definitiv această egretă şi de ce a fost nevoie ca ea să fie îmblînzită?

Şi ajungem la ultimul capitol, “Unde prietenia, şi aşa capricioasă, dintre Dante de la Estrella şi Marietta Karapetiz este supusă unei grele încercări, ceea ce îi va permite cititorului să hotărască dacă această legătură este pe sfîrşite sau, dimpotrivă, la începutul unei faze mai intense, capabile să învingă depărtarea care din acel moment se va instala între ei”.

Unii critici i-au reproşat autorului că romanul este labirintic; enigmatic. Alţii au spus că “acesta nu este numai cel mai bun roman al scriitorului dar şi unul dintre cele mai bune romane ale literaturii mexicane”. Autorul s-a mulţumit numai să afirme că “cititorul e cel care încearcă să găsească cheia, să aleagă o semnificaţie, visul, delirul, veghea. Restul, ca întotdeauna, sunt vorbe”.

Chiar aşa şi e: Măria Sa Cititorul stabileşte ce şi cum este o carte. Mie această carte mi s-a părut a fi nu bună ci, foarte bună. Nu degeaba Sergio Pitol a fost asemuit printre alţii, cu Borges şi cu Marquez.

Read Full Post »

     Născut la Bruxelles în 1914, Julio Cortazar revine cu familia sa în Argentina, în 1919. După absolvirea Facultăţii de Litere, a Universităţii din Buenos Aires, debutează cu volumul de poeme Prezenţe în 1938. Colaborează la diverse reviste. Din 1944 devine profesor la Mendoza, dar fiind antiperonist, se retrage de la Universitate şi devine simplu traducător. În 1951, pleacă la Paris cu o bursă UNESCO şi aici îşi va trăi restul vieţii. Va trăi atît de retras, că nici măcar vecinii săi, nu ştiau ce ilustru autor trăia şi crea în preajma lor. În 12 februarie 1984 suferă un atac de cord care îi va fi fatal.

     În cele aproape cinci decenii de carieră literară, a lăsat ca moştenire patrimoniului universal, o lungă listă de romane şi de povestiri. Capodopera sa, Şotron apare în 1964; este considerat a fi primul mare roman al Americii Latine. Despre J. Cortazar vorbesc cu respect alţi uriaşi ai literaturii. „Pentru Cortazar, realitatea era mitică : ea exista şi în cealaltă faţă a lucrurilor, dincolo de simţuri, invizibilă doar fiindcă n-ai ştiut să întinzi mîna la timp, pentru a atinge prezenţa pe care aceasta o presupune „(Carlos Fuentes); „Idolii trezesc respect, admiraţe, dragoste ş bineînţes, mari invidii. Ca foarte puţini scriitori, Cortazar inspiră toate aceste sentimente, dar inspiră şi unul mai puţin obişnuit : devotamentul. A fost, poate fără voia lui, argentinianul care a ştiut să se facă iubit de toată lumea”(Gabriel Garcia Marquez).

     Volumaşul acesta, Toate focurile, focul, cuprinde opt povestioare în care se pot desluşi cîteva dintre temele predilecte ale autorului : „alunecările dintr-un timp în altul, dintr-un spaţiu în altul, solidaritatea umană în situaţii extreme, ficţionalitatea vieţii cotidiene, îngemănarea dintre imaginar şi real„(Denisa Comănescu). Povestea care dă numele întregului volum, trasează o graniţă imposibilă : imposibilitatea de a transla în timp situaţii asemănătoare, chiar dacă substanţa şi finalul lor par croite după acelaşi calapod. Undeva, dar nu la Roma, un proconsul îşi închipuie cum va arăta statuia sa, în timpul unei reprezentaţii cu gladiatori, la care îi promisese o surpriză soţiei sale, Irene. Apar luptătorii. Un splendid uriaş negru care va lupta cu un trident şi cu o plasă, împotriva unui gladiator celebru, Marco, dar care purta o vina teribilă : proconsulul surprinsese o privire aprinsă de dorinţă în ochii soţiei sale Irene, la capătul unei lupte în care Marco fusese învingător.

     În paralel, se desfăşoară o scenă aproape banala în zilele noastre. O idilă cu sfîrşit imprevizibil. O femeie, îi telefonează unui bărbat, spunîndu-i mîngîind alene o pisică : – Sonia tocmai a plecat … Nu mă interesează dacă vine sau nu la tine acasă. Sonia o părăsise pe Jeanne, după doi ani. – Scuză-mă că am venit la ora asta, zice Sonia. – Rău ai făcut, zice Roland atrăgînd-o spre el. – Venind la ora asta ?, rîde încet Sonia, cedînd mîinilor care caută primul fermoar.

     Lupta dintre cei doi gladiatori, are un final neaşteptat. – Nu se întîmplă prea des, zice proconsulul … ca doi gladiatori de aceeaşi talie, să se ucidă reciproc. Ne putem felicita, că am văzut un astfel de spectacol deosebit.

     Dincolo, în camera reîntîlnirii dintre Roland şi Sonia, cei doi adorm, iar de la o ţigară se aprinde o batistă, care cade pe covor, lîngă grămada de haine şi lîngă paharele de coniac. Nu vor scăpa din incendiu. În vreme ce saluta publicul la sfîrşitul reprezentaţiei, proconsulul vede cum o ploaie de scîntei se abate asupra publicului, care aleargă căutînd înnebunit ieşirile. Poate că Irene, va gasi într-o zi cum să-l facă pe proconsul să uite …

Read Full Post »

Iarăşi plouă ţirîit şi agasant, vrăbiuţele mele se ascund cine ştie pe unde iar acum, citind mai pe îndelete “Tache de catifea”, descopăr un scriitor valoros în persoana domnului Ştefan Agopian; nu prea înţeleg eu de ce nu am priceput “Tobit”. Poate că am avut aşa, o aşteptare, şi am dat peste altceva. Cred că citind mai mult “literatură grea”, m-am dezobişnuit de “literatura literară”. Recunosc faptul că am citit Tobit mai mult pe diagonală; poate că m-a enervat la început scena aceea cu ochiul scos; nu-mi plac scenele cu violenţă; nici cele de la tele, nici cele descrise prin cărţi; mă oripilează. Iar după ce voi încheia daraverile cum ‘dom Tache” , o să stau o vreme departe de scriitura domnului Agopian. O fi dumnealui scriitor valoros, dar nu e chiar visul imaginarului meu de lectură. Personajele mi se par un pic ireale, nu le pot vedea aievea vieţuind, par cumva forţate să încerce să şocheze cititorul şi să-l poarte alandala de colo, colo, aparent fără scop ca şi viaţa însăşi. Cred că Agopian a fost fascinat de Marquez cu “veacul său de singurătate”. Greu gen literar a profesat Marchez. Dens. Copleşitor. Greu de imitat sau de egalat. Unic şi perfect distinct. Cartea asta cu ‘dom Tache’ îmi pare cumva inegală. Cu accente de ficţion la început, în care mortul se substituie autorului deşi recunoaşte că totuşi voinţa autorului e suverană, cu un arbore genealogic al lui ‘dom Tache’ mai mult decît generos dar din care nu ramîi cu mare lucru, cu istorisile succesive ale înaintaşilor lui boier Tache, care nici nu ştie de ce este denumit “de catifea”, cartea plonjează cam abrupt zic eu, în perioada inter-revoluţionară ‘821 – ‘848. Aici, personajele par mai reale, cumva mai bine ancorate în concret deşi, parcă nu întotdeauna motivaţia lor este suficientă. Dom Tache pare a-şi pierde treptat autoritatea în faţa slugilor domniei sale, popa îl sfidează pe faţă, numai frumoasa Flora pare să-i mai confere acestuia, o oază de confort.

 Venira Viorel şi Nicusor să ia cîte ceva din depozit.

– Nu te plictiseşti măi moşule, aicea, singur singurel ? rîde Viorel la mine.

– Nu ma plictisesc Viorele! Cita vreme am ce citi, e bine; zic eu zimbind.

Viorel este fratele lui ‘dom patron’. Spirit de aventurier. A batut Europa in cautarea fericirii, ani buni la rind. N-a gasit-o. A venit acasa, si-a cumparat apartament, s-a insurat, a facut copii, s-a angajat la firma domnului Stoica, apoi s-a suparat pe lume, a vindut tot ce avea in Bucuresti si s-a mutat la tara. Apoi s-a razgindit iar, si acum face naveta. Mare figura. Nicusor. Alt baiat fain. Poti sa-i incredintezi linistit orice. Ce-i dai, aia gasesti. Nici mai mult, ( dar ) nici mai putin! Cinstea intruchipata, asezonata cu un bun simt exemplar. Trasaturi de caracter native.

– Sa traiesti nea Tibi !

– Sa traiesti Nicusoare ! Merge treaba ?

– Hmm… asa si asa.

Mai la urma, se iteste Costica. Tot ferit asa, ca poate scapa de hamalic. Se fofileste ce se fofileste pina-l nimereste Viorel.

– Ma, da’ tu n-auzi ? Treci mai incoa’ s-apuca-te de lada asta. Si ia-o asa, cu fata inainte, ca venim si noi dupa tine… Si ride.

– ‘Traiesti nea Tibi !

– ‘Traiesti Costele !

Mare pisicher. Cind vrea el sa te incurce, incurcatura-ti face. Orice i-ai explica, el tot pe dos se face ca-ntelege. Mucalit. Casatorit cu o fosta cintareata de muzica populara. Doi flacai dintre care unul este la noi, in firma.

‘Baietii iau ce au de luat, si pleaca.

– Salut dom Tibi !

– Salut baieti !

 He, heee ! Vrabiutele au revenit. Si gurese, se cearta pe firimituri. Tare hoate mai sunt!

Read Full Post »