Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘masenka’

Fie piinea cit de rea

tot mai bine-n ţara mea – spune Tudor Gheorghe. Bine spune ? Poate.

Am citit “Maşenka” lui Vladimir Nabokov nu în cheia (simbolistică a) unui tînăr dezrădăcinat care nu poate uita începutul iubirii sale adolescentine pentru o fată idealizată – excesiv – ci în cheia emigrantului de pretutindeni, emigrant care odată dezrădăcinat de pe pămîntul natal, cu greu se regăseşte, chiar dacă instinctul de supravieţuire îl conduce pe fiecare emigrant către o comunitate de oameni asemenea lui = emigranţi ca şi el.

Acest roman de debut al lui Nabokov, abordează multe tematici, multe simboluri, multe probleme. Din punctul meu de vedere, în această carte, Nabokov pune problema veşnicei fugi a dezrădăcinatului către necunoscut, către un viitor incert, viitor care promite măcar ceva mai mult decît trecutul lăsat în urmă.

Ironia sorţii face ca protagonistul ( nu voi da nici un fel de nume al niciunui personaj din această carte) să locuiască într-o perioadă tranzitorie în aceeaşi pensiune cu alţi compatrioţi, printre aceştia numărîndu-se un poet, o fată fără prea mare noroc, un bătrînel, doi dansatori foooarte apropiaţi sufleteşte şi trupeşte, pensiune condusă de o bătrînică, văduva rusă a unui neamţ cumsecade din Berlin. Pe scurt, o Rusie în miniatură.

Ironia sorţii, constă în faptul că tînărul acesta, este vecin – în această pensiune –  fără să ştie, cu poetul preferat de Maşenka – iubirea sa din adolescenţă, cît şi cu soţul ei, cam bătrîior şi cam decrepit. Restul personajelor, sunt numai coloratură palidă a fundalului acestui roman al unui debutant.

În momentul în care tînărul acesta (Nabokov…) înţelege că Maşenka a obţinut după ani mulţi viza de călătorie şi va veni chiar aici, să îşi revadă soţul, începe să îşi facă planuri de recuperare a iubirii sale. Fantazează. Imaginează. Dar, nu are puterea de a merge pînă la capăt cu recuperarea fostei sale iubiri. În ultimul moment, fuge. Unde fuge ? Nu se ştie.

– – –

Am reţinut din această carte frumoasă dar plină de o tristeţe grea, o idee; ideea unui emigrant care nu poate fi cu totul şi cu totul dezrădăcinat : “ – Dar ia spune-mi, dumneata  iubeşti Rusia? – Mult de tot. – Aşa-i. Trebuie  să iubim Rusia. Fără dragostea noastră de emigranţi, s-a zic cu ea. Acolo n-o iubeşte nimeni.”

Voi, aveţi ceva de spus ? Mai iubeşte cineva, România ?

Read Full Post »

Maşenka este primul meu roman, început la Berlin, la puţin timp după ce m-am căsătorit (în primăvara lui 1925) şi încheiat la începutul anului următor. Volumul a fost publicat de o editură a emigranţilor (Slovo, Berlin, 1928). Timp de patruzeci şi cinci de ani – impresionant interval – n-a apărut nici-o traducere.

Tendinţa bine cunoscută a debutantului de a-şi exhiba viaţa intimă, instalîndu-se în primul său roman sau introducînd în el un locţiitor al său, ţine mai puţin de atracţia pentru o temă deja găsită decît de uşurarea pe care o produce desprinderea de sine, înainte de a trece la un subiect ceva mai ambiţios. Aceasta este una dintre acele foarte rare reguli generale l-a care m-am supus.

Cititorii cărţii Vorbeşte, memorie (începută în anii ’40) nu vor putea să nu remarce anumite similitudini între amintirile mele şi acelea ale lui Ganin. Maşenka lui este sora geamănă a Amarei mele, căile ancestrale acolo sunt, Oredejul curge atît de-a lungul uneia cît şi al celeilalte cărţi, iar fotografia castelului din Rojestveno , aşa cum apare în zilele noastre – admirabil reprodusă pe coperta ediţiei Penguin Books (Vorbeşte, memorie, 1969) – , ar putea foarte bine să fie cea a colonadei Voskresenskului din romanul meu.

N-am consultat Maşenka atunci cînd am scris capitolul doisprezece din autobiografia mea, un sfert de secol mai tîrziu, şi sînt fascinat astăzi de faptul că, în pofida suprapunerii unui anumit număr de episoade imaginare (încăierareas cu puşlamaua satului sau întîlnirea galantă într-un oraş anonim, printre licurici), versiunea romanţată conţine o soluţie mai concentrată de realitate personală decît povestirea scrupulos fidelă a biografului. M-am întrebat, mai întîi, cum a fost posibil, cum au putut supravieţui emoţia şi parfumul exigenţelor intrigii şi paradei personajelor fictive (două dintre ele apar chiar în scrisorile Maşenkăi), din moment ce nu credeam că o imitaţie elegantă ar putea rivaliza cu realitatea nudă, dar explicaţia este foarte simplă : dacă număr anii, Ganin este de trei ori mai aproape de trecutul său decît mine în Vorbeşte, memorie.

Din cauza depărtării Rusiei şi pentru că nostalgia rămîne întreaga viaţă o companie înnebunitoare căreia învăţăm să-i suportăm extravaganţele consternante în public, nu mă simt deloc stînjenit să mărturisesc caracterul sentimental al legăturii cu primul meu roman.

Defectele sale, produse ale naivităţii şi lipsei de experienţă, pe care orice criticastru ar putea să le enumere cu o ironie facilă, sunt compensate pentru mine (singurul judecător în această afacere) prin prezenţa mai multor scene (convalescenţa, concertul în hambar, plimbarea cu barca) pe care, dacă m-aş fi gîndit atunci, aş fi putut să le introduc, eventual neschimbate, în operele care au urmat.

În aceste împrejurări, încă de la începutul colaborării mele cu M. Glenny, traducătorul meu englez, am hotărît ca traducerea să fie la fel de fidelă textului, cum aş fi pretins să fie dacă acest text nu mi-ar fi aparţinut. Modificările arbitrare pe care le-am făcut cu lejeritate în versiunea engleză de la Rege, Damă, Valet, de exemplu, nu şi-ar fi găsit justificarea aici. Cele cîteva schimbări cu caracter practic pe care am considerat necesar să le efectuez, în trei sau patru pasaje, se limitează la fraze scurte şi se raportează la obiceiuri exclusiv ruseşti (perfect clare pentru emigranţii ca mine, dar de neînţeles pentru un cititor străin) şi la conversia datelor din calendarul iulian al lui Ganin la calendarul  gregorian în vigoare în Occident ( de exemplu, sfîrşitul lui iulie devine la noi a doua săptămînă a lui august, etc).

E necesar să termin această introducere cu recomandările următoare. Aşa cum am mai spus-o, cînd am răspuns la una dintre întrebările lui Allene Talmey, în cadrul unui interviu pentru Vogue (1970) : “Cel mai important în biografia unui scriitor nu este istorisirea aventurilor sale, ci istoria stilului său. Numai în această lumină se poate stabili corect înrudirea – dacă este înrudire – care există între prima eroină şi Ada, o creaţie recentă”. Ultima remarcă priveşte un fel de convingere ce este o păcăleală, dar care face încă ravagii în lume…

Vladimir Nabokov, 9 ianuarie 1970

Read Full Post »