Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘memoria vegetala’

             Pare evident că bibliofilul strînge cărţi pentru a-şi face o biblioteca; însă  biblioteca nu este o sumă de cărţi, ci un organism viu, cu o existenţă autonomă. O biblioteca particulară nu este numai un loc unde se adună cărţi; este un loc care le citeşte pentru noi. Vă lămuresc îndată. Cred că tuturor celor care au în casă destul de multe cărţi li s-a întîmplat să trăiască ani de-a rîndul cu remuşcarea că nu le-au citi pe toate, şi cărţile necitite ne privesc ţintă de pe rafturi în toţi aceşti ani, ca o amintire a păcatului nostru pricinuit de neglijenţă. …

            Uneori se întîmplă să punem mîna pe una dintre aceste cărţi neglijate, începem să citim şi ne dăm seama că ştim deja ceea ce e scris în ea. Acest fenomen ciudat, pe care mulţi ar putea să-l confirme, are numai trei explicaţii raţionale. Prima este că, atingînd de mai multe ori cartea în decursul anilor, fie pentru a-i schimba locul, fie pentru a o şterge de praf şi a o da deoparte pentru a putea lua altă carte, ni s-a transmis ceva din conţinutul său, prin intermediul degetelor, pînă la creier. Deci am citit cartea tactil, ca şi cum ar fi fost scrisă în alfabetul Braiile. … Eu nu cred în fenomenele paranormale; însă în această explicaţie cred, şi pentru că nu mi se pare c-ar ţine de paranormal. Din contră, fenomenul este cît se poate de normal şi este confirmat de experienţa de zi cu zi.

            Cea de-a doua explicaţie este că, de fapt, noi am citit acea carte. De fiecare dată cînd îi schimbăm locul sau o ştergem de praf, aruncăm o privire, cartea se deschidea la întîmplare, iar ceva din grafică, din consistenţa hîrtiei, din culori, vorbea despre o epocă şi despre o situaţie. Astfel, puţin cîte puţin, am asimilat mare parte din acea carte.

            Cea de-a treia explicaţie este că, de-a lungul anilor, am citit alte cărţi în care se vorbea şi despre aceea necitită, astfel încît, fără să ne dăm seama, am aflat ceea ce spune (fie că este vorba despre o carte bine-cunoscută, des amintită, fie despre o carte banală, cu idei atît de comune, încît se întîlnesc mereu şi pretutindeni).

            De fapt, cred că toate cele trei explicaţii sunt valabile. Toate aceste elemente puse laolaltă se contopesc ca prin vrajă şi îşi dau concursul în a ne lăsa impresia de familiaritate la lectura acelor pagini pe care, rezumîndu-ne strict la fapte, nu le-am citit niciodată.

            Desigur, bibliofilul, mai ales cel care colecţionează cărţi contemporane, este expus pericolului întruchipat de imbecilul care-ţi intră în casă, vede toate acele rafturi pline şi exclamă : “Ce de cărţi! Le-aţi citit pe toate?” Experienţa de zi cu zi ne arată că această întrebare este pusă de persoane cu un coeficient de inteligenţă mai mult decît satisfăcător. La acest afront există, din cîte ştiu, trei răspunsuri standard. Primul îl lasă perplex pe vizitator şi întrerupe orice fel de relaţie; acesta este : “N-am citit nici una, altfel de ce le-aş ţine aici?” Însă acest răspuns îl măguleşte pe indiscret, gîdilîndu-i simţul superiorităţii, şi nu văd de ce ar trebui să-i acordăm acest privilegiu.

            Din contră, cel de-al doilea răspuns îl face să se prăbuşească într-o stare de inferioritate şi sună cam aşa : “Am citit mai multe, domnule, mult mai multe!”

            Cel de-al treilea este o variantă a celui de-al doilea şi îl folosesc atunci cînd vreau ca vizitatorul să cadă pradă unei dureroase uimiri. “Nu, spun eu, cele pe care le-am citit sunt la universitate; pe acestea trebuie să le citesc săptămîna viitoare.” …

            Ceea ce nu ştie nefericitul este că biblioteca nu este numai spaţiul memoriei tale, unde păstrezi tot ce ai citit, ci şi spaţiul memoriei universale, unde, într-o zi, în momentul fatal, îi vei putea găsi pe toţi cei care au citit înaintea ta.

            Fragment din volumul “Memoria Vegetală”

BLOGUL ZILEI : http://zamfirpop.wordpress.com/

Read Full Post »

      Am răsfoit recent alene, Memoria Vegetală a lui Umberto Eco şi am recitit o splendidă pledoarie pentru carte inserată de către Eco în volumul său. A fost întocmită de Richard de Burry ( 24 ianuarie 1287 – 14 aprilie 1345 ), scriitor englez, bibliofil, călugăr benedictin şi ambasador pe lîngă scaunul papal de la Avignon, cunoscut şi ca Richard Augerville (sau Augervyle) a cărui operă principală este “Philobiblon”, lucrare care urmărea să inculce clerului dragostea pentru carte. Există controverse asupra paternităţii acestei lucrări, dar asta nu o face mai puţin frumoasă. Iată fragmentul respectiv :

       Cărţile ne încîntă cînd belşugul ne surîde şi ne aduc alinare în vremile de restrişte. Întăresc hotărîrile lumeşti, sprijină orice judecată neînfricată. Meşteşugurile şi ştiinţele, ale căror virtuţi greu sunt de închipuit, tot pe cărţi se întemeiază. Cît este de măreaţă mirabila putere a cărţilor, de vreme ce printr-însele ne este nouă cu putinţă a întrezări hotarele cele de pe urmă ale lumii şi ale vremurilor, cele ce se află şi cele ce nu se află, aproape pironind căutătura în oglinda veşniciei!

      În cărţi ajungem pe culmi şi ne scoborîm în străfunduri, aflăm soiurile de peşti mai multe la număr decît ale păsărilor, cunoaştem însuşirile văzduhului, apelor şi uscatului; din cărţi scoatem nestemate şi alte bogăţii, aflăm puterile tămăduitoare ale ierburilor şi (aflăm) de toţi urmaşii lui Neptun, Ceres şi Pluton. Iar dacă ne este pe plac a cunoaşte vieţuitoarele văzduhului, iată-ne zburînd deasupra Olimpului, iată piscurile din Taurus şi Caucaz şi împărăţia Iunonei şi cei şapte aştri ai sferelor cereşti.

      Atingem firmamentul suprem, împodobit de semne, grade şi zugrăveli, aflăm despre polul antarctic şi despre ceea ce n-a fost dat vreodată nici ochiul să vază, nici urechii să auză. Ne minunăm de Calea Laptelui ceea plină de strălucire şi de zodiacul jucauş împodobit cu animale ale lumii cereşti.

      Prin cărţi ne învăţăm cu umorile şi cu minţile strălucite şi aflăm cu ochiul minţii Cauza Primă şi Motorul Imobil al nesfîrşitelor virtuţi şi ne cufundăm într-o dragoste neţărmurită …  Prin cărţi vorbim cu prietenul şi cu duşmanul … Cartea intră în odăile celor puternici, unde glasul celui care o scrie n-ar răsuna altminteri … cînd suntem în lanţuri şi nu putem umbla slobozi, ne slujim de cărţi drept soli către prietenii noştri, spre a le cere ajutorul şi a le da de ştire…

      Ce să mai zicem? Citit-am în Seneca precum că lenevia fără buchii este moarte şi mormîntul celor vii, şi numai îndeletnicirea cărţilor şi a buchilor dă viaţă omului.

 SUPERB !

Read Full Post »

Daca nu te lasi descurajat de eruditia extrema a bibliofilului Eco si nu te lasi coplesit de multitudinea de amanunte strict tehnice ale cercetarii asupra unui carturar vechi, Abatele Migne, despre care Eco afirma ca : “nu era numai un geniu al organizarii editoriale si al finantelor, ci si un exploatator al fortei de munca intelectuale .[…] Cine stie ce-ar fi ajuns daca, in loc sa faca trafic de texte sacre si pergamente vetuste, ar fi avut posibilitatea sa lucreze cu lanturi de televiziune si cu retele de internet”; daca ai rabdare sa vezi cam in ce consta munca de informare selectie si achizitie a unui bibliofil de mare forta fie si asupra unui singur titlu “Amphitheatrum Sapientiae Aeternae” de Heinrich Khunrath, editia Hanau, 1609, titlu aparut in nenumarate variante si descris amanuntit de-a lungul a 30 de pagini, mergi mai departe. Are Teofil dreptate. Sigur ca in aceasta carte sunt destule lucruri mult peste puterile si interesul unui cititor oarecare, oricit de impatimit ar fi. Dar, cum ziceam, mergi mai departe. Si afli ca : “Daca citesti cataloagele descoperi prezente neasteptate, numai sa ai rabdare sa le destelenesti din acele sectiuni pe care librarii le numescVaria et Curiosa”. Se pot descoperi carti cu titluri care sa ne faca sa visam si noi pe toate an vrea sa le avem; dar sunt foarte multe si achizitia lor l-ar ruina si pe cel mai bogat dintre colectionari”. Se indoieste cineva ? Eu, NU. Numai ca in aceasta sectiune “Varia et Curiosa” gasesti mai cu seama inventatori de limbi universale – Eco a demonstrat in cartea sa “In cautarea limbii perfecte” (printre altele) aceasta imposibilitate – ,noi Mesia, inventatori de perpetuum mobile, cercetatori ai cvadraturii cercului, … etcetera. Carti pe care un bibliofil le poate rivni dar un cititor obisnuit, nu prea cred.      Dintre acestea, Eco se ocupa (printre altele) de o teorie a pamintului gol in interior care a circulat (si) in cercurile naziste. “De fapt – spune Eco – exista doua teorii despre pamintul gol in in terior. Conform primei teorii, noi traim pe scoarta, dar in interior exista o alta lume, necunoscuta noua, in care s-ar afla o misterioasa imparatie Agartha, salasul Imparatului Lumii. [… ] Conform celeilalte teorii, noi credem doar ca traim pe scoarta externa, in vreme ce de fapt, traim in interior ( adica ni se pare ca traim pe o suprafata convexa, in vreme ce traim, de fapt, pe o suprafata concava)”. BIZARERII. O foarte interesanta ierarhizare face Eco autorilor. Autori ai Primei Dimensiuni sunt cei a caror opera ramine in manuscris. A Doua Dimensiune este reprezentata de autorii publicati la edituri consacrate.  A Treia Dimensiune ar fi reprezentata de autorii de succes, iar A Patra Dimensiune apartine autorilor care-si publica opera pe banii lor (tema exploatata copios in Pendulul lui Foucault). Multi dintre autorii din cea de a patra dimensiune au ramas anonimi. Dar sunt si dintre aceia care au ajuns sa fie tradusi si in alte limbi. De ex. Carlo Cetti cu romanul “Logodnicii” tradus si publicat de Alexandru Balaci la ed. Minerva in 1971; despre acest roman, traducatorul prezentei carti a lui Eco, doamna Anamaria Gebaila considera ca ar fi primul roman italian. Mai scrie Umberto Eco : “Cea de a Patra Dimensiune este vasta. orice se poate naste din ea”. Si exemplifica generos de la filosofi si poeti pina la petitionari catre orice For Mondial. Ca slava Domnului, e plina lumea de ticniti. Pardon. De neintelesi. Desigur ca exista si polul opus. “Poate oi fi eu greu de cap, dar nu reusesc sa pricep cum de un domn este in stare sa consume 30 de pagini pentru a descrie cum se foieste el in pat inainte sa adoarma”. Cu aceste cuvinte, fusese respins initial “In cautarea timpului pierdut” de Proust. “Nu credem ca poate sa aiba succes pe piata literaturii pentru copii. Este lung, cu un stil invechit, si ni se pare ca nu merita reputatia de care pare sa se bucure”. Cu aceste cuvinte fusese respins “Moby Dick” in 1851 in Anglia. “Domnule, v-ati ingropat romanul sub o gramada de detalii bine conturate, dar inutile”- este atentionat Flaubert in legatura cu “Doamna Bovary”. Si lista continua cu James Joyce (Dedalus), Faulkner (Sanctuar), Wells (Masina timpului). Si altii. Despre Walt Withman un critic al vremii scrie : “Withman are aceeasi legatura cu arta ca un porc cu matematica”. Despre Bach, alr ‘specialist’ spune : “Compozitiile lui J.S.Bach sint cu totul lipsite de frumusete, de armonie si mai ales de limpezime’. Exemple mai sunt in cartea lui Eco. Chiar si artistii se exprima unii despre altii. Ceaikovski despre Brahms : “Am studiat indelung muzica acestui sarlatan. E un nenorocit lipsit de calitati”.

 Mai este ceva de spus ? Probabil ar trebui spus ca limitele competentei fiecaruia dintre noi sunt prea inguste ca sa ne poata cuprinde orgoliul. Zimbim vazind greselile facute de altii dar nu mai zimbim deloc atunci cind ni se spune noua ca gresim. Dar gresim ?

Read Full Post »

Cu citeva exceptii, precum imparatia Parintelui Ioan, tarimurile Utopiei se gasesc pe o insula. Insula este perceputa ca un non-loc de neatins; pe tarmurile insulei acostezi din intimplare, iar, odata parasita, nu mai exista cale de intoarcere. Asadar, numai pe o insula se poate cladi o civilizatie perfecta, despre care noua ne ajunge vestea numai din legende. Desi civilizatia greaca isi are leaganul printre arhipelaguri, trebuind deci sa fie invatata cu insulele, Ulise ii intilneste pe Circe, pe Polifem sau pe Nausicaa numai pe insule misterioase. In Argonauticele de Apolloniu din Rhodos se descopera insule, in timpul calatoriei sale pe mare, in timpul calatoriei sale pe mare, Sfintul Brendan ajunge pe tarmurile Isulelor Fericirii sau ale norocului, Utopia lui Thomas Morus este zidita pe o insula si tot pe insule infloresc civilizatiile necunoscute si desavirsite la care viseaza cei din secolele al XVII-lea si XVIII-lea, de la tinutul Austral al lui Foigny pina la insula unde traia populatia Severambes a lui Varaise. Tot pe o insula cauta paradisul pierdut (fara a-l gasi) rasculatii de pe Bounty, pe o insula traieste capitanul Nemo al lui Jules Verne, pe o insula sunt ingropate comoara lui Stevenson si cea a contelui de Monte Cristo si asa mai departe, pina la insulele distopiilor, de la monstrii doctorului Moreau pina la insula Doctorului No, pe care acosteaza James Bond. De ce sunt fascinante insulele ? Nu atit pentru ca, asa cum sugereaza insusi cuvintul care le denumeste, sunt un tarim izolat de restul lumii. Locuri indepartate de societatea omeneasca au fost descoperite si pe intinderi nesfirsite de uscat de catre Marco Polo sau Giovanni Pian del Carpine. Motivul este altul : pina in secolul al XVIII-lea, cind s-a putut determina longitudinea, puteai probabil sa dai intimplator peste o insula si puteai sa evadezi din acel loc, precum Ulise, insa n-o puteai regasi cu nici-un chip. Inca din vremea Sfintului Brendan ( si pina la Gozzano ), o insula era intotdeauna o Insula Perdita. Acest fapt explica succesul si fascinatia exercitata de acele tiparituri foarte populare intre secolele al XV-lea si al XVI-lea, care au fost cartile cu insule, registru al tuturor insulelor din lume, al celor cunoscute si al celor despre care se amintea in legende vagi. In felul lor, aceste carti cu insule tindeau spre o precizie geografica dusa la extrem ( spre deosebire de povestirile despre meleaguri indepartate din secolele precedente ) si oscilau la limita dintre scrierea traditionala si jurnalul de calatorie. Uneori, autorii se inselau : credeau ca exista doua insule, Taprobane si Ceylon, acolo unde, cum bine stim astazi, exista numai una, dar ce mai conteaza ? Doar descriau o geografie a necunoscutului sau macar a prea putin cunoscutului. Pe urma apar jurnalele calatorilor din secolul al XVIII-lea : Cook, Bougainville, La Perouse … Si acestia erau in cautarea insulelor,insa aveau grija sa descrie numai ceea ce vedeau, fara a mai respecta traditia literara. In acest caz, lucrurile stau cu totul altfel. Dupa mine, cel mai bun text despre cartile cu insule este cel al lui Tarcisio Lancioni, Viaggio tra gli Isolari, care ne vorbeste despre insulele existente inaintea, in timpul si dupa aparitia acestor scrieri. Contine printre altele, si fise ale celor mai celebre carti cu insule, alcatuite de Paolo Pampioli. Cartea cu insulele a lui Bordone a fost tiparita pentru prima oara la Venetia, in 1528, si o a doua editie a aparut in 1534. Exista si o editie ulterioara, din 1565. Cea de a doua editie este considerata mai buna decit prima, deoarece contine si informatii despre America, spre exemplu prima descriere tiparita a intrarii lui Pizarro in Peru, si prima harta a Japoniei publicata in Europa. Intr-adevar, Bordone lasa la o parte traditia impusa de cartile precedente cu insule, care se limitau la insulele din bazinul mediteraneean, si tine cont de jurnalele de calatorie ale expeditiilor care au dus la descoperirile geografice ale vremii. Incearca sa se elibereze de legenda pentru a patrunde in geografie si s-ar putea spune ca descrierile sale sunt foarte eterogene, unele precise si altele vagi, caci, atunci cind nu cunoaste realitatea, Bordone nu voia sa scrie din auzite si prefera sa taca. Dar acest fapt nu se verifica intotdeauna. Si el brodeaza despre Taprobane, pe marginea scrierilor lui Eratostene; situeaza Islanda dincolo de cercul polar de nord si incearca din rasputeri sa salveze Ultima Thule, in care nimeni nu mai credea. Situeaza Zanzibarul la o aruncatura de bat de Madagascar si ii da dimensiuni disproportionate in comparatie cu acesta, consemneaza Insulele Satirilor si nu pierde ocazia de a accepta toate informatiile precedente. Astfel, se simte aproape un dezechilibru intre aparenta precizie a hartilor ( care aproape reusesc sa convinga ) si invalmaseala de curiozitati legendare din text.

Dar sa spunem lucrurilor pe nume : daca le-ar fi nimerit pe toate, ar mai fi existat motive sa visam plecind de la textul lui Bordone mai degraba decit de la un atlas De Agostini ?  

 Publicat ca introducere la Isolaio de Benedetto Bordone, lucrare anastatica  a editiei din 1534, Torino, Les Belles Lettres – Ed. Nino Aragano, 2000 de Umberto Eco. Reprodusa din volulumul „Memoria vegetala.

Read Full Post »

      Anul trecut, la ed. RAO a apărut o carte excepţională a lui Umberto Eco – profesor universitar, filosof, semiotician, lingvist şi bibliofil celebru pe plan internaţional. Citez de pe copertă : “Memoria vegetală” reuneşte noile reflecţii ale lui Eco despre lumea străveche şi fascinantă a cărţilor, despre bibliofilie, despre memoria şi bucuria lecturii […] o carte pentru bibliofili, dar nu numai, capabilă să transmită tuturor plăcerea lecturii ca dialog neîntrerupt cu cititorii”. De la bun început, autorul ne reaminteşte că omul este născut şi trăieşte sub semnul precarităţii” “Încă de pe vremea lui Adam, fiinţele umane manifestă două slăbiciuni; una de natură fizică şi una de natură psihică. Cea fizică se referă la faptul că mai devreme sau mai tîrziu, acestea mor; cea psihică la faptul că le pare rău că trebuie să moară. Neputînd-o împiedica pe cea fizică, încearcă să se revanşeze pe plan psihic, întrebîndu-se dacă există vreo formă de viaţă şi după moarte; răspunsul la această întrebare este dat de filosofie, de religiile fondate pe revelaţia divină şi de numeroasele credinţe mitice şi misterice”.

      Chiar aşa! Există viaţă după moarte ? Există măcar un singur om, care să nu-şi fi pus această întrebare ? nu există decît două posibilităţi : DA sau BA ! Şi în pofida tuturor filosofiilor şi religiilor care vehiculează diverse teorii, nu există decît un singur răspuns : cel pe care fiecare dintre noi îl va obţine la capătul vieţii mundane. Pînă atunci, fiecare e liber să creadă ce vrea.

      Cum omul este o fiinţă eminamente socială, fiecare individ trăieşte în mod direct propria sa viaţă, dar trăieşte fie şi în mod indirect, influenţat de precedesorii noştri de la care preluăm tradiţii, deprinderi, moduri de adaptare. Toate acestea se păstrează şi le găsim în memoria colectivă. “Încă de pe vremea cînd specia umană începe să emită primele sunete demne de luat în seamă […] bătrînii au devenit memoria organică a speciei. […] Însă odată cu inventarea scrisului, asistăm la naşterea memoriei minerale […] întrucît primele semne sînt scrise pe tabliţe de argilă sau sunt sculptate în piatră”.

      Epoca pregrafică a memoriei organice s-a terminat. De acum înainte omenirea îşi va păstra experienţele şi cunoştinţele în formă scrisă, pe diferite suporturi : piatră, lut, pergament, papirus, hîrtie şi mai nou, pe siliciu, adică înapoi la memoria minerală! De la descoperirea hîrtiei, memoria colectivă a devenit uriaşă, iar de la memoria stocată în ordinatoare, memoria a devenit pur şi simplu, colosală. Aproape orice informaţie se găseşte la un click distanţă de aproape oricine o doreşte.

      Dar, apropo de memoria vegetala, Umberto Eco semnalează un pericol uriaş. La început, hîrtia confecţionată din resturi textile era calitativ mult mai bună decît hîrtia utilizată masiv astăzi, hîrtia făcută din rumeguş. Urmarea putînd  fi faptul că, o uriaşă cantitate de MEMORIE este pe cale să se piardă iremediabil în 70-90 de ani, mai mult sau mai puţin. Ce e de făcut ? Sa fie retipărite cărţile care merită pe hirtie mai bună, sau să fie transpuse în format digital. Dar problema persistă! Cine poate să facă selecţia a ceea ce merită retipărit şi ce nu ? Spune Eco : “Dacă i-am fi dat ascultare lui Saverio Bettinelli în sec. al XVIII-lea, opera lui Dante ar fi fost distrusă”.

      De asemeni, ştim că de-a lungul vremii, diferite forme de imbecilitate au condus la pierderea unor comori literare, filosofice şi de alte genuri inestimabile, pentru vecie . Ne aducem aminte de rugurile pe care au fost şi încă mai sînt! arse cărţi, fie şi simbolic. Ne amintim fără plăcere butada :”toate cărţile în afară de Coran, trebuiesc distruse; dacă îl contrazic, sunt mincinoase; dacă îl confirmă, sunt inutile”. Bine că această uriaşă prostie nu poate fi pusă în practică.

      Nu în ultimul rînd, plăcerea pe care o simte un cititor pătimaş în preajma unei cărţi, ne spune Eco, este şi de neînlocuit, şi greu de explicat altora. “- Ce tot mai citeşti frate atîtea cărţi, mă întreabă unii dintre colegi sau amici, n-ai citit destule ? – Ce tot mai vreţi să mîncaţi şi să beţi şi astăzi musiilor, ce ieri şi alaltăieri nu v-aţi îndopat ?”

      Adevărul este  că cel neobişnuit cu lectura, îşi trăieşte propria sa viaţă. Cititorul însă, pe lîngă viaţa sa, trăieşte şi îşi aminteşte nenumarate alte vieţi. Valentino Bompiani inventase un slogan : “Un om care citeşte face cît doi”! De fapt, face cît o mie! spune modest, Umberto Eco.

       Am facut numai o scurtă prezentare a primului capitol din această carte, capitol care îi dă şi titlul. Carte în care, “cu inteligenţa, umorul şi competenţa obişnuite, autorul trece în revistă cîteva opere, povesteşte anecdote, trasează un criteriu de valoare, cu alte cuvinte ne conduce în lumea magică a bibliofiliei”.

 Un articol excelent despre aceasta carte aici

 http://bibliophyle.wordpress.com/2009/04/24/umberto-eco-memoria-vegetala/

Read Full Post »