Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘michelangelo buonarroti’

            Abia aştept să pot pleca la Barcelona şi să pipăi cu ochii printre alte minunăţii, uluitoarea lume creată de Gaudi. Multi spun despre el, că ar fi un soi de Michelangelo modern. Greu de făcut această comparaţie, dar, ce ştiu eu ? Poate că este ceva adevăr în această comparaţie. Dacă în urmă cu ceva ani am avut şansa de a vedea pe viu cîte ceva din splendorile lăsate omenirii de titanul răzvrătit Buonarotti, poate că voi vedea anul acesta, dacă nu anul viitor, comorile arhitecturale create de genialul Anton Gaudi i Cornet, născut pe 25 iunie 1852 la Reus, în provincia Tarragona şi trecut la cele veşnice pe 7 iunie 1926. Opera sa cuprinde  reşedinţe particulare, şcoli, imobile de locuit, un parc şi bineînţeles, perla coroanei, Sagrada Familia.

            Despre Michelangelo am aflat la graniţa dintre adolescenţă şi prima tinereţe dintr-o carte uluitoare, “Agonie şi Extaz”/ Irving Stone. Despre Gaudi am aflat mult mai tîrziu amănunte nesemnificative dar de-abia recent am avut o tentativă de a-mi imagina lumea făurită de el, citind o carte semnată de Philippe Thiebaud, conservator şef la muzeul d’Orsay, “Gaudi-vizionarul”.

            Din experienţă ştiu că degeaba încerci să-ţi imaginezi şi/sau să explici o capodoperă doar citind cărţi sau văzînd pliante. Pînă cînd propria ta privire nu filtrează prin ochii sufletului o capodoperă, imaginaţia este irelevantă, este obturată.  Cu o idee am plecat pe urmele lui Michelangelo şi cu totul altceva am găsit acolo, pe viu. De la statuia lui David, a lui Moise, numeroasele Pieta, Alegoriile din Capela Medici şi pînă la tavanul Capelei Sixtine de la Vatican, una ştiam şi alta am găsit.

            Citind cartea asta despre Gaudi îmi fac o idee dar nu mai îndrăznesc să-mi  imaginez. Nu fac decît să deschid o cale de referinţă şi să-mi fixez un itinerar. Greu mai trece timpul cînd permanent ai în tălpi “un rest de umblătură” cum genial a spus, Ştefan Agopian. Grea şi lungă-i aşteptarea, pînă voi putea pleca.

Read Full Post »

Cum poate fi, că eu nu mai sunt eu ?

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cine m-a luat mie însumi,

cine mie mi-a fost mai drag

sau mai mult decît mine poate ce pot eu

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cum îmi trece inima

cine nu pare că mă atinge ?

Ce este aceasta, Iubire ?

că în inimă mi-a intrat prin ochi,

pentru puţin spaţiu înăuntru pare să crească;

şi stă să iasă.

Michelangelo Buonarroti. 6 martie 1475 – 18 februarie 1564

Bateaux Mouche

se numeşte cea mai veche companie de vaporaşe cu care este musai să faci o plimbare pe Sena, de preferinţă după amurg, cînd Parisul este luminat feeric, şi parcă toată suflarea Parisului s-a adunat pe malurile Senei, unde lumea mănîncă şi bea într-o veselie fără de teama că ar putea fi amendată ca în România, dacă ai vrea să bei o sticlă de vin pe malul Dîmboviţei, iar acum, dacă scormonesc bine printre meandrele memoriei mele descătuşate, mi se pare că l-am zărit o clipă şi pe Oliveira înlănţuit cu o îmbrăţisare tandră de iubitoarea sa Maga, şi cred că am văzut-o şi pe Emanuelle cu Celestine al ei în momentele lor de iubire încă nedecăzută, iar vaporaşul răsună de strigătele de încîntare ale perechilor care dau frîu liber bucuriei de fi, de a se iubi, fără oprelişti de rasă, limbă sau religie, în timp ce trece pe sub toate podurile Senei, unde ecoul reverberează aproape la nesfîrşit, într-o simfonie de lumini revărsate din toate clădirile maiestuoase pe lîngă care treci, dar tot Tour Eiffel smulge ropote de admiraţie cu statura sa zveltă şi aproape trufaşă, iar toate vîrstele prezente aici, pe acest vapor încăpător, au plonjat definitiv în puritatea şi fericirea copilului ascuns în fiecare dintre noi, pentru că viaţa este bucurie, iubire şi lumină, fericire aievea, pe care o trăim simplu şi candid, cu toată puterea sufletului nostru cînd este luminos ca un Luceafăr al speranţei de vis împlinit, alături de fiinţa iubită pentru că, DA ! fără iubire, omul tare este singur şi pustiu, o, Doamne !

Read Full Post »