Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘milano’

Pier Paolo Pasolini ( 1922-1975). Scriitor, cineast şi eseist. A studiat literatura şi artele la Universitatea din Bologna. Activitatea sa artistică eseistică şi politică au avut ca dominantă o îndrăzneală şi o originalitate ieşite din comun.

 „În sînul unei familii înstărite din Milano, îşi face apariţia un tînăr misterios şi foarte atrăgător, care îi seduce fizic şi psihic pe toţi membrii acesteia : tatăl, mama, fiul, fiica şi servitoarea. Apoi dispare la fel de misterios cum apăruse, lăsîndu-i pe toţi pradă unui vis existenţial care ia locul vieţii conformiste în care se complăcuseră pînă atunci” – Bogdan-Alexandru Stănescu. Teorema, este un roman conceput în paralel cu turnarea controversatului film cu acelaşi nume, în 1968. Apărut la Polirom în 2007. 

Pe porţile unei uzine cenuşii, printre cohortele de muncitori mohorîţi, se scurge un Mecedes în care instalat comod la volan, proprietarul merge spre casă. Este tatăl. Pietro, fiul său dintîi, iese pe poarta liceului şi se îndreaptă spre casă, curtînd amuzat o colegă. Odette, sora sa, elevă la Institutul Surorilor Marceline, o fată inteligentă pînă la înţelepciune, se îndreaptă curtată de un coleg, spre casă. Acasă, Lucia, mamă şi soţie, sedentară, îşi alungă plictisul prin lecturi. Emilia, o servitoare cam bigotă de 38 de ani, serveşte prînzul familiei reunite, în grădină, tihna lor fiind întreruptă de poştaşul Angelino, care aduce o telegramă. Tatăl o deschide şi citeşte ; „Mîine voi fi la voi”, acoperind cu un deget, numele expeditorului.

 La vremea ceaiului, printre colegii lui Pietro şi ai Odettei, apare EL, tînărul Oaspete. De o frumuseţe scandalizantă, cu un aer de perfectă inocenţă, misterios. Nimeni nu ştie cine e.

După plecarea musafirilor, tînărul aşezat în grădină pe un fotoliu de răchită, citeşte. Este observat cu atenţie de Emilia, care coseşte iarba. Simţindu-se biruită de un sentiment nelămurit, fuge în cămăruţa sa şi se roagă îndelung; degeaba; ispita este mai puternică decît ea; încearcă să curme răul de la rădăcină cu un gest disperat : fuge la bucătărie şi încearcă să inhaleze gaze; dar Oaspetele, este deja lîngă ea, o ridică pe braţe şi o depune protector pe patul din cămăruţa ei, plină de icoane. Ea îl priveşte cu sfială. El o mîngîie cu un gest aproape matern, pe păr. „Dar nimic nu stă în calea iubirii lor, iar tînărul se lungeşte peste corpul femeii, oferindu-se dorinţei sale de a fi posedată de el.

 Sosesc alţi musafiri; casa devine neîncăpătoare, iar Oaspetele este cazat în camera lui Pietro. Cînd merg la culcare, fiecare în patul său, tînărul Oaspete se dezbracă firesc, rămîne gol şi se culcă, dar Pietro este încercat de un sentiment nelămurit de pudoare; în timp ce Oaspetele adoarme liniştit, Pietro se apropie de patul acestuia privindu-l fascinat şi printr-un gest necontrolat, trage pătura de pe trupul adormit, după care fuge în patul său şi se acoperă cu pătura sa pîna peste cap, ascunzîndu-şi jarul ruşinii care îi ardea în obraji. Oaspetele se trezeşte, se aşează pe marginea patului lui Pietro şi îi mîngîie părul, protector.

A doua zi, Oaspetele se joacă pe jumătate dezgolit în grădină cu un cîine vesel care latră fără griji. Lucia îl priveşte fascinată, apoi întră în micuţa cabană, unde pe pat se odihneau hainele băiatului care ar fi putut să îi fie fiu. Ca în transă, se urcă pe terasa cabanei şi se dezbracă privindu-l intens pe baiat; apoi aruncă la picioarele sale hainele care nu îi mai acopereau nurii, parcă strigînd sfidătoare : „Sînt aici !” Tînărul urcă pe terasă, o priveşte înţelegător şi o mîngîie protector, pe păr.

Este rîndul tatălui. Simte o „prezenţă ce nu are nici o semnificaţie şi care este totuşi o revelaţie”. O lumină care vine parcă din altă lume, îi învăluie pe tînărul Oaspete şi pe fiul său, care dorm îmbrăţişaţi în acelaşi pat. Înfiorat, aleargă în camera soţiei sale şi aproape o violează căutînd acolo, lumina de care fusese învăluit şi el. După zbuciumul nopţii, cade vlăguit la pat. Medicul pleacă neputincios ridicînd din umeri, dar rămîn de veghe la căpătîiul sau, Ospetele şi Odette. Privirile tatălui se îndreaptă rugătoare către tînărul Oaspete. Acesta îl îngrijeşte cu devoţiune şi în scurtă vreme, tatăl se simte iar în puteri.

Odette îl ia pe tînăr de mînă şi îl obligă să o urmeze în camera ei. Aici, alt Paradis vă gasi Odette decît cel învăţat de la Surorile Marceline.

 A doua zi, tatăl (Paolo) şi tînărul tac stînjeni în Mercedesul care îi ducea în afara localităţii, dar „înainte să fi luat hotărîrea, Paolo îl mîngîie pe tînăr. Maşina se opreşte la marginea rîului Po, iar pe iarba dintre copacii sîngerii, Paolo se apropie de tînăr cu un abandon cotropitor şi incert”. Simplu erotism decadent ? Nici vorbă. Vom vedea!

Read Full Post »

Sosit la Perugia, Culianu urmează cursuri de literatură, filosofie, religie, artă, cercetează texte autentice ale Renaşterii, urmează chiar şi un curs de studii etrusce. Îi scrie lui Eliade şi îi cere sfatul : să rămînă, sau nu în Occident ? Primeşte un răspuns neutru : “Încearcă să-ţi faci un nume şi pe urmă vom vedea”. Bursa i se apropia de sfîrşit, rămăsese fără bani, dar primeşte un sfat de la Anca Giurescu, fosta sa profesoară : “Dacă te întorci, lumea nu va auzi niciodată de tine”. Obţine rezultate strălucite în urma examenelor şi deci o nouă prelungire a bursei, care în cele din urmă fatal, se termină. Se mută la Roma şi începe să se întrebe ce are de făcut. În cele din urmă decide : “Nu pot să revin decît victorios”. Nu avea să mai revină niciodată! Cere azil politic. Se întreţine din ceva meditaţii şi chiar munceşte ca spălător de vase. Cunoaşte mizeria lagărelor de refugiaţi. Din ţară îi parvine vestea că fusese condamnat – în lipsă – la şase ani de temniţă, pentru “denigrarea statului”. În plină depresie, încearcă să se sinucidă tăindu-şi venele. Încercare eşuată. Dar în timpul în care zăcuse la graniţa dintre viaţă şi moarte, are un vis în care îi apare viziunea unei fete blonde într-o livadă de portocali. După ce obţine statutul de refugiat, obţine un post de secretar la Universitatea din Roma. Concurează pentru un post de asistent şi obţine nota maximă. Dar, fără acte, fără a-şi putea proba studiile, are nevoie de o minune. Care se şi produce : Profesorul Ugo Bianchi, impresionat de rezultatele la care ajunsese muncind de unul singur, îi aranjează lui Culianu o bursă de trei ani pentru a studia teologie, indianistică, limbile greacă şi ebraică. “În multe privinţe, Bianchi a devenit mentorul pe care Culianu spera să îl afle în Eliade”. Culianu începe febril să studieze, citeşte enorm de şi despre Pico de la Mirandola, Marsilio Ficino, Giordano Bruno, inclusiv în biblioteca Vaticanului. Se concentrează pe Magia Renaşterii. La Milano, îl cunoaste pe Gianpaolo Romanato cu care leagă o frumoasă prietenie. Alternează studiul din biblioteci, cu studiul din marile muzee. Este fascinat îndeosebi de La Primavera a lui Boticelli în care recunoştea figura fetei blonde, visată în somnul care a urmat tentativei sale de a-şi lua viaţa. În sfîrşit, în 1974 este invitat de Eliade la locuinţa sa de la Paris. Acesta îl chestionează minuţios despre studiile sale. La sfîrşitul vizitei, îi promite vag, că îl va ajuta să vină la Universitatea din Chicago. “N-o să facă nimic” – îl avertizează un prieten comun, Mircea Marghescu. Totuşi, Eliade fusese impresionat de tînărul Culianu. În cele din urmă, îşi dă consimţămîntul iar “Culianu primi scrisoarea la care rîvnise – o invitaţie pentru semestrele de iarnă şi primavară ale anului 1975, în calitate de cercetător la Divinity School a Universităţii din Chicago”. Aici, Culianu găseşte o cu totul altă lume decît se aştepta. Se adaptează greu, dar îi cîştigă definitiv încrederea Maestrului Eliade, căruia îi pune ordine printre hîrtii. Totuşi, Culianu începe să se îndoiască de valoarea lucrărilor lui Eliade. Le considera mai mult lucrari de popularizare decît lucrări fundamentate ştiinţific. Se reîntoarce la Milano, unde obţine primul doctorat : dottore in lettere, summa cum laude. Primeşte două oferte teribil de tentante. Eliade îl sfătuieşte să accepte postul din Groningen, Olanda şi să amîne bursa de visiting professor la o universitate indiana. Urmează cîţiva ani de tihna, în care scrie şi se bucură de confort. Totuşi, îşi dă seama că doctoratul pe care îl obţinuse era insuficient pentru a putea fi propulsat în carieră. Aşa că în 1978 se înscrie la un doctorat la Sorbona, unde legătura sa cu Eliade îl ajută sa fie acceptat şi îndrumat de preşedintele Sorbonei, Michel Meslin. Începe să ţină conferinţe în diverse ţări. În fiecare vară îl vizitează pe Eliade la Paris. Şi lucru foarte important, obţine cetăţenia olandeză. Şi aici securitatea ceauşistă avea sa joace un rol : vrînd să impiedice numirea lui Culianu ca profesor, ambasadorul roman din Olanda, un oarecare Pop protestează la decan; numai că acest fapt îi va conferi lui Culianu, EXACT statutul de refugiat politic, ceea ce îi va conferi automat posibilitatea obţinerii cetăţeniei. Apoi, Culianu susţine al doilea doctorat la Sorbona cu teza sa Experienţe ale Extazului şi Ascensiunii în Cultura elenistică şi în Islam. După multe discuţii, Meslin acceptă să-i conducă şi cel de-al treilea doctorat, cel mai valoros din lume, aşa-numitul doctorat d’etat de la Sorbona. În ţară, sora sa Tess s-a căsătorit cu unul dintre  dizidenţii de frunte ai “grupului de la Iaşi” , Dan Petrescu. Culianu era în continuare condamnat ca duşman al orînduirii socialiste. Unul dintre capetele de acuzare, era nici mai mult nici mai puţin decît, ţineţi-vă bine : port ilegal de armă ! Arma respectivă era un banal pistol/jucărie de stropit cu apă, dar ce mai contează astfel de amănunte ?

Read Full Post »

 UMBERTO ECO –  partea I

 „Si pe dumneata cum te cheama? Asteptati putin, imi sta pe  limba”.

 Cum ar fi ca intr-o zi oarecare, sa te trezesti intr-un loc pe care il identifici a fi un spital, sa-ti dai seama ca ai fost bolnav, stii ca in fata ta se afla un medic, stii tabla inmultirii, stii pina si teorema lui Pitagora, dar nu stii de fapt cine esti tu ? Cel mai bine ar fi sa nu fii pus intr-o astfel de situatie, dar asta i s-a intimplat personajului in jurul caruia este construita magistral, aceasta carte; Giambattista Bodoni, in urma unui accident de automobil scapa cu viata, dar sufera o forma de amnezie retrograda severa. Stie la fel de multe ca o enciclopedie ambulanta, dar despre el si despre viata sa, nu stie nimic. Reflexele sale sunt bune, recunoaste diversele lucruri cu care este inconjurat, dar privindu-se in oglinda ‘pare ca aici e o persoana aproape normala – am remarcat – afara de faptul ca poate nu sunt eu’. ‘Foarte spiritual – spuse medicul – si pina si asta e un semn bun’. Sotia sa, Paola, psiholog de profesie, il ajuta sa se reacomodeze cu sine : sint casatoriti de 30 de ani, au doua fete si trei nepoti, el este librar anticar, locuiesc in Milano si au un trai confortabil. Alt prilej de adinca tristete : sa stii totul despre Alexandru cel Mare, dar nimic despre Alessandro cel mititel, nepotelul tau iubit. Si Yambo, caci asa il alinta toata lumea, reincepe procesul de invatare. La fel ca un copil : culori, notiuni primare, etc. Medicul ii da hirtie si creion si il pune sa scrie. Ce ? Orice. Brusc, ii ordona : ‘Si acum, semnati !’ ‘Fara sa stau pe ginduri, i-am tras un G.B. Bodoni’. ‘ Vedeti ? Capul dv. nu stie cine sunteti dar mina stie’. Adica la Yambo functioneaza doar memoria implicita (automatismele), si numai o parte din memoria explicita : cea semantica, raspunzatoare de semnificatia diverselor lucruri (flori, unelte, amintiri enciclopedice, etc). Ce trebuie recuperat, este memoria episodica. Respectiv daca individul pe care-l priveste dimineata in oglinda, este acelasi care in urma cu 35 de ani, se indragostise de Paola. Simplu ? NU! Chiar deloc! Constatind ca dpdv fizic, Yambo se simte mai bine, medicul decide externarea, considerind ca mediul familial il poate ajuta cel mai bine in cautarea eului pierdut. Ajuns acasa intre o parte dintre cartile sale, isi aminteste versuri in diferite limbi. ‘Curios – zice Paola – din patru poeme, trei sunt despre ceata’. ‘Pai stii, ma simt in ceata. Numai ca nu reusesc s-o vad’. ‘Te plingeai ca ceturile din copilaria ta nu mai sunt’. ‘Copilaria mea. E vreun loc unde tin cartile de cind eram copil’ ? ‘Nu aici. Or fi la Solara, in casa de la tara’. Incet, Yambo afla din ce in ce mai multe despre viata sa : parintii, disparuti intr-un accident (tot de automobil !) , bunicii, cel mai bun prieten din copilarie, tabieturi de la restaurant sau de la tarabele stradale – ‘ca de obicei’ – reinvata sa comande lucrurile care ii placeau atunci si care ii plac si acum. Adica incepe sa se simta ca „un Adam care-si descoperea gradina lui din Eden”. „Cred ca viata noastra asa merge, numai daca rechemi in minte trecutul poti sa anticipezi ce va veni”. „Nu-ti face griji, – i-a spus prietenul sau Gianni – stiu mai multe despre viata ta decit tine. O sa ti-o povestesc de-a fir a par”. Tot efortul acesta de a se redescoperi, are si o parte buna : ” cum suna gluma aia despre Alzheimer? Frumusetea e ca in fiecare zi cunosti o multime de oameni noi„. Ajuns in sfirsit si la biroul sau, Yambo o reintilneste pe frumoasa poloneza Sibilla asistenta sa. Constata ca nu-si pierduse indeminarea de a descoperi valoarea si unicitatea cartilor vechi; instinctul de vinatoare al anticarului functiona fara gres. Numai ca nu recunoaste cartile; pur si simplu stie ce sunt acelea. Deocamdata, tot memoria semantica il calauzeste. { Ca in mai toate cartile sale, si aici, veritabilul bibliofil Eco, nu rezista sa nu faca o demonstratie de forta a cunostintelor sale de anticar impatimit.}  Aici, la birou, Sibilla ii arata dosarul in care Yambo adunase peste 150 de fragmente cu si despre ceata, din diversi autori. Dante, D’Annunzio, Dickens, Flaubert, Baudelaire, comori peste comori. Desi medicul Gratarolo constatase ca Yambo incepe sa devina din ce in ce mai autonom, acesta incepe sa resimta frustrari : „Nu numai ca sunt lipsit de memorie, dar probabil ca acum traiesc amintiri fictive”. Ajunge inclusiv la concluzia ca munca il oboseste. In fiecare dimineata se trezeste fredonind melodii vechi; semn bun zice Paola, asa facea si inainte. Pina cind … intr-o buna dimineata se trezeste cintind o melodie veche, „In cautarea ta” . ‘De ce tocmai asta’? …”am simtit inlauntru ceva. Ca un fior. Ca si cum … Stii Flatland, ai citit-o si tu. Ei bine, […] ca si cum cineva ar veni la noi din cea de-a patra dimensiune si ne-ar atinge pe dinauntru, sa zicem pilorul, in mod delicat. Ce simti cind cineva iti atinge pilorul ? Eu as zice o …misterioasa flacara”. […]  Ea, (Paola) spera mereu c-o sa-mi revin. Iar eu poate simteam misterioasa flacara gindindu-ma la Sibilla”.

Read Full Post »