Brunetti “se gîndi cît de puţine lucruri aflase despre victimă … avea o grămadă de informaţii, dar toate erau disparate, prea oficiale şi impersonale, Geniu. Homofob. Adorat de lumea muzicii, un bărbat pe care o femeie care avea jumătate din vîrsta lui era dispusă să-l iubească, şi totuşi, un bărbat a cărui substanţă îi scăpa”.
În afară de mijloacele oficiale, la ce mai poate un poliţist să apeleze ? La bîrfă. Dar la bîrfa de la cel mai înalt nivel avînd în vedere personalitatea maestrului Wellauer. Soţia sa, provenea dintr-o familie aristocratică, ambii săi părinţi numărînd în genealogia lor, duci, dogi, cruciaţi, cardinali, chiar un papă şi un văr de-al lui Petrarca ! Cum se apropia seara în care familia Paolei dădea o petrecere, Brunetti o întreabă dacă ar putea să participe şi el. Mută de uimire, pentru că de obicei acesta – băiat din popor – refuza cu obstinaţie să participe la aceste petreceri, Paola îl întreabă după o pauză, ce motiv avea să dorească de această dată să participe la petrecere. Brunetti îi spune : voia să discute cu genul de oameni care participau la acest tip de petrecere, despre Helmut Wellauer.
Ajunşi la petrecere, după saluturile de rigoare, contele Falier, tatăl Paolei îl ia deoparte pe Guido Brunetti.” – Hai să te servesc cu ceva de băut. – Mulţumesc, răspunse el. Întinzîndu-i băutura, îl intrebă : – Presupun că eşti aici cu probleme de serviciu. Corect ? – Da, răspunse Brunetti, bucuros că celalalt era atît de direct. – Bun. Atunci nu mi-am irosit timpul degeaba”. Pe scurt, contele îl informează ca averea maestrului era departe de ceea ce se credea, dar tot se ridica la 10 milioane de mărci, o parte dintre bani fiind în bănci din Elveţia. Se mai ştia că încercase recent, să ia legătura cu avocaţii săi din Berlin. Moştenitori, erau actuala sa soţie şi toţi copiii maestrului, din toate căsătoriile sale.
În schimb, Paola îl anunţă bucuroasă că găsise exact ceea ce Guido căuta : un bîrfitor de primă mînă; fuseseră colegi şi era foarte bine informat. Padovani, un ziarist talentat dar cam boem, le confirmă că maestrul chiar fusese nazist. În afară de soţia care se sinucisese, mai avusese o soţie de care divorţase. Pe seama maestrului au circulat tot felul de istorii urîte, legate de sex. Promovase sau distrusese cariere ale unor soprane, şantajîndu-le pentru favoruri sexuale. La Roma apăruseră zvonuri că orchestra începuse să se plîngă de el; fără succes. Important indiciu. Surprins, Guido află că în lumea cronicarilor muzicali, maestrul începuse să fie privit pieziş. Performanţele sale scăzuseră simţitor. Un profesor de muzică îi spune lui Guido, că maestrul începuse să fie conştient de faptul că nu mai stăpînea orchestra aşa cum trebuie. Nimic concludent, încă. Brunetti, bătea pasul pe loc. Comisarul se duce să o viziteze pe una dintre sopranele a căror carieră fusese frîntă de Helmut. Acum. Să nu-şi închipuie cineva, că toată Veneţia se scaldă în zîmbete şi flori. Nici vorbă de aşa ceva. Sunt şi pe aici, ca peste tot în lume, destule zone unde mizeria este la ea acasă.
Fosta soprană Clemenza Santini, trăieşte într-o sărăcie lucie, refugiată în amintiri. Refuză să vorbească despre ea, cele două surori ale sale, şi legăturile lor cu maestrul. Ce rost avea ? Toti sunt morţi.
Comisarul Brunetti apelează la alte cunoştinţe mai vechi, care aveau legătură cu lumea muzicii. Încet, începe să reconstituie mozaicul existenţei maestrului. Tot mai multe zone întunecate din viaţa acestuia, încep să apară la lumină. Maestrul era un soi de obsedat sexual. Existenţa sa sordidă, era adînc îngropată de existenţa sa de geniu muzical. Faima sa, îl apăra de “clevetiri”. Era un afemeiat ? Ei şi ? Unui geniu i se pot ierta multe păcate, iar acest păcat nu este chiar cel mai mare păcat din lume. Insuficient ca cineva, indiferent că este soţia sa actuală, sau vreuna dintre nenumăratele sale ‘cuceriri’ să-i dorească moartea; sau, dacă ar fi gîndit aşa ceva, să treacă la înfăptuirea unui plan de asasinat.
Brunetti, este în încurcătură. Să fie sinucidere ? Ce motiv ar fi avut maestrul ? Perseverent, Brunetti discută iar şi iar, cu cei cu care maestrul avusese legături în timpul vieţii sale. O cruntă realitate întunecată, începe să îşi facă apariţia la lumină. Helmut Wellauer, nu era numai un afemeiat de duzină. Era şi pedofil. De-asta se sinucisese cea de a doua sa soţie; de-asta divorţase prima sa soţie; de-asta fosta soprană fusese îndepărtată din lumina reflectoarelor : toate descoperiseră că maestrul viola fetiţele de 12 ani. De-asta actuala sa soţie, îşi trimisese fiica la internat. Şi nimeni nu îndrăznea să-l denunţe. Respectul pentru geniu, întuneca vederea despre acest ne-om. Îl iertau pe mizerabil, din prea mare iubire pentru muzica sa. Se sacrificau cu inconştienţă.
Iar cînd maestrul începuse să conştientizeze că era din ce în ce mai surd, pentru a nu cădea în dizgraţia publicului, se hotărîse să-şi ia singur viaţa. Dar, ca orice ticălos care se respectă, a avut grijă s-o facă de aşa natură, încît să pară ca fusese asasinat iar vina, să cadă pe oricare dintre victimele sale, de la fostele sale cuceriri, la oricare dintre colegii cu care avusese neînţelegeri profesionale.
Odată ancheta încheiată, comisarul Brunetti întocmeşte un raport şi îl înaintează şefului poliţiei. De acum, depindea de acesta dacă publicul va afla în sfîrşit, şi zonele mizerabile din viaţa maestrului Helmut Wellauer. Se miră cineva, dacă raţiuni superioare, ar hotărî să muşamalizeze IAR, aceasta stare de lucruri ?
Donna Leon, descrie magistral această compoziţie de întuneric şi lumină, care sălăşluieşte în sufletul unor oameni, fie ei de geniu, sau nu.
