Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘monahul de la rohia’

M-au întrebat prietenii dacă felul cum răposatul Mircea Scarlat* a pomenit numele meu în „Viaţa românească” nr. 11 / 1987 (Exerciţii de sinceritate) nu mi-a fost pricină de supărare sau jignire.

Le-am răspuns: Cu scrisul e întocmai ca şi cu producătorul care-şi duce produsele la piaţă spre vînzare. Îşi alege, bine nădăjduind, o tarabă, îşi potriveşte marfa cît mai arătos şi-şi aşteaptă muşteriii.

Vine o cucoană. Roşiile astea sunt verzi, spune ea înfiptă. Nu-s verzi, doamnă, răspunde vînzătorul. Şi, scoţînd una din maldăr, o ridică şi-o înfăţoşează cu dragoste cvasi-părintească. Dar cucoana strîmbă din nas şi pleacă semeaţă mai departe.

Vine un pensionar, se uită la roşii bănuitor. Au fost cînva bune, zice, dar acum îs putrede. Nu-s putrede, domnule, sunt coapte, numai bune de mîncat, deloc trecute. Dar pensionarul dă din umeri, se posomorăşte şi se îndepărtează nemulţumit.

Vine o bătrînică, şubredă, mititică, sprijinită într-un băţ şi cere să guste din brînză. I se întinde o fărîmă pe un vîrf de cuţit lung. Molfăie fără grabă fărîma şi se înfioară. Îşi clatină capul: potroacă, şuieră printre dinţii gălbejiţi, e potroacă! Vai de mine face producătorul şi dă să-şi apere produsul, dar bătrînica se sprijină mai tare pe băţ şi se tot duce, oţărîtă, fără să-i dea ascultare.

Vine un vlăjgan, gustă şi el din brînză; de două ori. Îşi ţuguie buzele. Nu-i sărată, exclamă el dispreţuitor. Cum se poate! se minunează producătorul. Vlăjganul a luat-o înainte, ca din puşcă.

Aşa-i şi cu scrisul. Autorul îşi publică marfa şi o pune la dispoziţia publicului. Iar cititorii şi criticii o apreciază, fiecare după cum crede de cuviinţă, după cum i s-a părut textul şi după cum îi este firea. Unii folosesc vorbe bune, alţii laude: unii fac observaţii critice, alţii osîndesc: cu duhul blîndeţii ori cu asprime, cu perfidie ori şi cu termeni grosolani. Cu dreptate, fără dreptate: căci cine, pe tărîmul acesta relativist şi labil, poate hotărî ce este drept?

Oricum, nu încape supărare. Principiul de bază al pieţei culturale ca şi al pieţei alimentare cată să fie deplina libertate.

Libertatea scrisului, libertatea criticii. Aceasta-i esenţa. Celui ce se supără uşor îi prinde bine să stea frumuşel acasă ori să nu pună condeiul pe hîrtie.

La intrarea amînduror pieţele se află cîte o poartă (dantescă, se înţelege), pe care stă scris cu cerneală invizibilă: lăsaţi orice susceptibilitate voi care intraţi aici.

Text aflat în volumul lui Nicu–Aureliu Steinhardt, Prin alţii către sine, Polirom, 2012.

*(1951-1987). Critic şi istoric literar, autor al Istoriei poeziei româneşti, vol. I-III, 1982-1986, vol. IV, 1990, ca şi al unor eseuri despre Miron Costin (1976), Ion Barbu (1981) şi George Bacovia (1987).

Read Full Post »