Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘monica lovinescu’

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

 Scrie la wikipedia, că printre alte evenimente cum ar fi că Fraţii Buzeşti i-au înfrînt pe tătari în 1595, în lupta de la Putineiu (sincer, uitasem) sau că în 1514 Papa Leon al X-lea a emis o bulă papală împotriva sclaviei, iar Ivan cel Groaznic al IV-lea ia titlul de ţar al Rusiei, a aparut primul numar al revistei Dilema, publicaţie editată de Fundaţia Culturală Română , revista avîndu-l ca director fondator pe Andrei Pleşu. În 1993. Ţin minte că în acea vreme, Monica Lovinescu a fost destul de supărată pentru acest lucru. Nu cunosc prea multe amănunte. Între timp, revista a plecat în bloc cu redacţie şi cu publicişti cu tot, pentru că presiunile politice erau insuportabile, a trăit o vreme pe cont propriu cu numele de Dilema Veche, după care amicul lui Pleşu domnul Dinescu – poetul portofel a preluat pachetul majoritar. Nu cunosc motivele pentru care acesta a vîndut publicaţia domnului Patriciu, dar eu din momentul acela am refuzat să o mai cumpăr. Dar astăzi, m-am decis să mai văd şi eu ce mai scrie pe la(acea)gazetă. Şi-am cumpărat-o. Tema principală este : “De ce nu moare jurnalismul bun.” Asta DA! temă ! Tema este tratată doct şi evident irelevant. Numai Iulian Comanescu încearcă o analiză per tiraj/tematică şi ajunge la cifre care pe mine nu mă conving. E limpede : presa moare dar nu se predă, ediţiile print sunt majoritar bulevardiere, cîteva publicaţii de soi se menţin cu mare greutate, pentru că …  şi aici. o diversitate de opinii te ameţeşte de tot. Normal ! Dilema oferă dileme, soluţiile aparţin cititorului. Vechile rubrici sunt la locul lor, unii dintre vechii colaboratori au fost înlocuiţi cu figuri ceva mai noi, iar pe ultima pagină domnul Pleşu re-publică articolul de debut de acum şaptesprezece. Nostalgie, ce să mai vorbim! Asta în contrast cu articolul de fond de la pagina trei, în care evocă momentul lansarii Dilemei în urmă cu 17 ani şi în care explică foarte convins că trebuie să ai dileme, pentru “că nu se poate discuta cu cineva care crede în indiscutabilul opiniei sale”. Indiscutabil, are dreptate! Crede cineva altfel ? Se abţine cineva ? :)Tot pe ultima pagină 17 dilematici publica 17 opinii despre dilema de atunci sau de acum.  Mie mi-a plăcut HAIKU ÎN 17 SILABE  a Simonei Sora : “Dilema Veche. Este tot ce-a mai rămas ferit de streche “?  Sincer NU ŞTIU !

Şi tot la wikipedia mai scrie că peste 10.000 de mineri îşi dau acordul să vină la Bucureşti. În 1999. A reuşit acea mineriadă ? A reuşit, din moment ce emilică s-a declarat învins, iar preşedinte a trebuit să alegem între Vadim şi Iliescu. Dar asta nu mai ţine minte nimeni. De ce să mai ţină minte ?

Măcar dacă este cineva interesat îmi face plăere să spun, că am aflat şi eu încîntat, că în 1900 a avut loc la Teatrul Costanzi din Roma premiera operei Tosca de Puccini; în rolul titular, Haricleea Darclee; celebra arie „Vissi d’arte, vissi d’amore” fiind compusă special pentru ea.

Read Full Post »

“ Sa i se inchida gura. Nu trebuie ucisa. N-avem nevoie de anchete americane si franceze care ne-ar pune in situatii dificile. S-o facem zob. Sa-i spargem dintii, falca, sa-i rupem bratele. Sa nu mai poata niciodata vorbi sau scrie. Sa devina un exemplu de neuitat pentru ceilalti. Sa fie batuta la ea acasa pentru ca sa invete si ea si altii ca nu exista nici un adapost sigur pentru calomniatorii dictatorii proletariatului. Nici chiar in propria lor casa”.

Aceste vorbe au fost rostite de Ceausescu. In 1977. Catre seful securitatii din acea vreme, Ion Pacepa. Si relatate de catre acesta, unei ziariste franceze, in 1985, evident dupa ‘defectarea’ sa. Sunt adevarate aceste vorbe ? Greu de spus. Dar evidenta este mai limpede decit orice discurs. Monica Lovinescu, caci despre aceasta Mare Doamna este vorba, a fost atacata de un comando palestinian, in micuta gradina a casei sale din Rue Francois Pinchon 8 din Paris. Batuta cu salbaticie, a scapat numai datorita unei fericite intimplari : pe acolo, pe acea straduta linistita, au trecut din intimplare niste oameni. Atacatorii, s-au speriat si au fugit. Doamna Monica Lovinescu, a scapat cu viata, dar avind leziuni grave. A fost spitalizata, dar dupa cinci zile nu a mai suportat imobilismul. Insuficient refacuta, si-a reluat lupta – crezul sau de viata. Dar a iesit intarita din aceasta intimplare. Si a continuat sa lupte din rasputeri, cu regimul ilegitim si criminal, ceausist. Episodul din care am reprodus acest mic fragment, se gaseste in cartea lui Gabriel Liiceanu, cu acest titlu : “Declaratie de iubire” / Humanitas / 2001. Cred ca se cuvine sa amintim, ca astazi, pe 19 Noiembrie, a fost ziua de nastere a acestei Mari Doamne. Uitam ? Se pare ca incepem sa. Campania pentru alegerile prezidentiale, ne acapareaza total. Totusi, cred ca ar trebui sa ne mai amintim macar din cind in cind faptul ca, datoram foarte mult multor unor Oameni, care si-au inchinat intreaga lor viata pentru nobile idealuri. Uitam ? Se pare ca.  In aceste momente, ‘linsajul’ urmasilor lui Ceausescu, se indreapta catre Omul care a condamnat hotarit, regimul comunist ca fiind ilegitim si criminal – presedintele Basescu. La acest linsaj, participa si unii pe care ii credeam de aceeasi parte a barierei – Hurezeanu de exemplu. Ii lasam sa reuseasca ?

Read Full Post »