Zilele noastre trec, ca umbra

Aveţi chef de plimbare şi azi? Încuviinţăm şi hai la drum. Primul popas, o piaţă de legume şi nu numai. Este situată lîngă autogara de unde am luat autocarul spre Montreal, în urmă cu muuuultă vreme. Fără pretenţii, este o piaţă unde Robert vine foarte des; este şi mult mai aproape de casă decît Piaţa de lîngă portul vechi, iar faptul că aici este tratat cu deferenţă, primind preţuri preferenţiale, fiind client, fidel fidel fidel, contează! Cert este că pentru o lădiţă cu vinete frumoase şi încă una cu ardei gras, a plătit numai 20 de dolari, adică de vreo trei ori mai puţin decît dincolo, „la excroci” unde o singură vînătă costa între doi şi opt dolari!

Las Tandemul să facă tîrguielile şi eu îmi învîrt privirile roată prin piaţă.  Caut o privire vicleană de precupeaţă. Caut degeaba. Ca şi la cealaltă piaţă, toate tarabele au afişat locul de provenienţă al legumelor, fructelor, brînzeturilor, vinurilor, cîrnaţilor etc. expuşi / expuse, iar cei care vînd produsele sunt membrii familiilor acelor ferme. Nu există interpuşi. Preţul afişat este negociabil, funcţie de cantitate. Locul este curat, luminat cu neoane chiar şi ziua nămiaza mare şi din nou, am o senzaţie de civilizaţie.

Ci-vi-li-za-ţi-e. La intrări, sunt disponibile cărucioare cu care să-ţi poţi căra pînă la maşină marfa achiziţionată, dacă ai nevoie de aşa ceva. Robert a avut nevoie şi a găsit un cărucior, imediat. După ce l-a folosit, l-a dus mintenaş înapoi de unde l-a luat. Să nu vă miraţi. Toată lumea procedează aici aşa, în mod natural. Le-a intrat în instinct că numai astfel pot trăi oamenii între oameni. Numai astfel!

Vrem brînzeturi? Îl lăsăm pe el să aleagă. Ştie mai bine ca noi ce poate găsi şi chiar ŞTIE! Şi alege nişte bucăţele de brînză de capră, o bunătate, cum la Mall nu am găsit, deloc deloc deloc. Chiar şi o bucată de brînză nematurată am găsit, ca brînza aia de la Sibiu pe care o căutăm noi şi o lăudăm de zor, că vezi tu drăgăliţă Doamne, brînză ca la romanica bre, NU se mai există pe lume. Ete na, că EXISTĂ, şi este la fel de bună! Şi mai există şi alte produse de casă, cum ar fi pîine în diverse variante, dulcegării şi multe altele.

Am observat că la multe dintre tarabe sunt fete şi băieţi la vîrsta tinereţii, care nu se jenează să ducă mai departe tradiţia agricolă a familiei. Lor nu le dă nici-o abramburică diplome false de falşi intelectuali, ca să le încurce viaţa de oameni normali, oameni utili societăţii. Vorba lui Creangă, pe aici va avea întotdeauna cine să tragă ciubotele cui merită şi va avea întotdeauna cine să producă nişte ciubote, fără să ajungă în poziţia de şef de stat, ca pingelică, sau ca mustăcel. Trecem.

Am încărcat prada în maşină şi hai la drum, mai departe. Nu-s deloc maliţios dar, tare la timp au venit aceste două lădiţe cu ardei şi cu vinete: tocmai la timp ca să mai băgăm în congelator, neşte vinete coapte şi neşte ardei copţi, sub atenta şi savanta privire a lui mami a lui Robi 🙂

Sper numai ca mîine, să nu ne mai luptăm cu fenomenul, Ţip 🙂 Nouă n-ar trebui să ne mai pese dar, Robi mai are de acomodat cu vecinii, mirosurile de neînţeles pentru mîncătorii de pizza congelată, adică miroasnele bucatelor pregătite cu pasiune, dragoste şi cu pricepere studiată.

Ce să le fac? N-am ce să le fac! Spunea Robi că mami, ar face bani grei pe aici, bucătărind. Hi hi hi, aşa o fi 🙂

Cum spuneam, am mers mai departe. Am ajuns lîngă Universitatea Laval, loc luat de noi numai ca reper pentru schimbarea bus 11 cu bus L 2. Ştiam că această Universitate cuprinde foarte multe facultăţi dar, nu ne-am aventurat niciodată per pedes să vizităm aşezămîntul; o facem acum, comod aşezaţi în Volvo. Adevărat orăşel universitar, compus din  facultăţi diverse, cămine, săli de sport, bibliotecă şi habar nu am cîte clădiri dedicate ştiinţei şi progresului. Nenumărate parcări sunt disponibile la tot pasul însă, numai pentru abonaţi. Este şi o biserică impunătoare în preajmă dar, mai bine citez din lucrarea c a n a d a:

„Între austerele ziduri de piatră, La Seminaire de Quebec şi Musee de l’Amerique francaise s-a adăpostit prima instituţie educaţională din New France, o şcoală pregătitoare pentru preoţi. Întemeiată în 1663 de către Monsignor de Laval (care a devenit primul episcop al New France), astăzi este sediul şcolii de arhitectură din Laval University. Pe cadranul solar de pe zidul aripii Procure Wing, din secolul al XVII-lea o inscripţie spune: „Zilele noastre trec, ca umbra”. Muzeul prezintă cu multă însufleţire atît propria istorie, cît şi povestea emoţionantă a coloniei şi a culturii din New France.”

Exact cînd părăseam acest loc, Robert ne-a spus un lucru esenţial: TOATE clădirile din acest campus universitar, sunt legate prin tuneluri, inclusiv cu parcările: bomboana pe tort, este că acest campus, este legat prin subteran,  inclusiv cu acel complex comercial în care se găsesc şi Metro, şi Simmons, şi Archambauld. Cu alte cuvinte, Robi ne spunea: ce tot căutaţi voi „oraşul de sub oraş la Montreal, cînd vă este la îndemînă aici, în Quebec?” 🙂

Gluma ca glumă dar, trebuie să reţinem că nu după prea multă vreme după ce noi vom pleca de aici, se va dezlănţui iadul vremii nefavorabile. De aici, şi necesitatea de a face acele legături între aceste facultăţi.

Iar am oprit. Robi studiază atent o pancartă de atenţionare şi ne spune că putem parca aici, fără probleme, o oră. Nici nu este nevoie de mai mult. Mare atenţie la parcare, pentru că sancţiunea poate merge pînă la ridicarea licenţei de condus! Din nou, NU este de glumă cu regulile.

Vreţi să vizităm un magazin deţinut de nişte arabi? O epicerie? Nu avem nimic împotrivă. Mai întîi, Robi ne avertizează că-s excroci 🙂 Ok, spun. Totuşi, spune el, nu vreţi să aruncaţi o privire? Da’cum nu? Şi intrăm. Magazin obişnuit, cu tot felul de produse, de la făină şi mălai, zahăr, paste făinoase şi altele de acest fel, compoturi, dulceţuri, etc etc etc, pînă la brînzeturi şi carne halal. Nu-s chiar interesat de aceste chestii. Robert studiază oferta de dulcegării (din care a şi cumpărat pe săturate 🙂 ) eu observ într-un tîrziu un afiş pe care scrie că au humus. Eeeee, asta-mi place! Prudent, am cumpărat numai o sută de grame. Dar, fleţ cum sînt, nu mi-a trecut prin minte să-i cer arabului o mostră ca să gust. Că aş fi luat măcar un kilogram, atît de bun s-a dovedit a fi!

Şi nu, nu-s excroci deloc. Sunt negustori din tată-n fiu, negustori care te întîmpină la intrare cu ceşcuţa tradiţională de ceai, negustori care nu te inoportunează ci, te lasă cu răbdare să studiezi pe îndelete ce oferă şi numai dacă întrebi ceva, abia atunci te copleşesc cu amănunte despre marfă. Au o răbdare infinită şi nu-s scandalizaţi dacă nu cumperi nimic. N-ai de unde să şă ştii dacă politeţea lor este numai aparentă dar, nu prea contează.

Mai mergem la o cofetărie de unde am luat cîte ceva, apoi am vizitat pe fugă Eglise du tres-Saint-Sacrament de Quebec, care la fel ca şi Notre Dame de Quebec, este deschisă permanent. Apoi, încă un loc de confruntare anglo-francez, dar gata, este deja, prea mult.

Bine, spune Robi. Vreţi să mergem la un restaurant african? Vrem. Intrăm, locul este modest către sărăcăcios, simplă crîşmă de cartier, nu-mi inspiră mare încredere. Robert insistă umpic, 🙂 ne spune că au peşte foarte bun. Ce fel de peşte? Nu ştie exact. Vin au? Nici asta nu ştie dar, au bere foarte bună. Bere la peşte? Nu, mulţumesc frumos. Cînd a mai venit şi domnul ospătar, o prăjină îmbrăcată ca de stradă, cu blugi şi o cămaşă suflecată, am intrat la bănuieli: unde-am nimerit frate? Iar cînd prăjina aia m-a fulgerat cu două lasere aruncate din ochii săi întunecaţi, am tuns-o rapid către ieşire fără să mai spun nimic, gîndindu-mă că dacă în priviri prăjina aceea ar fi avut şi neşte gloanţe, acum aş fi fost mort 🙂

Haidi fraţilor acasă, că avem sacoşele pline de bunătăţuri. La ce să mai stăm pe aici la mila unor africani pe care poate că i-am fi-ncurcat?

La masă, printre altele, Robert a exclamat: phiii că tare-i bine să mai stai duminica acasă, la o leneveală şi la belfereală pe săturate!

Dacă am trecut oceanul fie şi numai ca să-l facem să recunoască acest lucru, este extraordinar! Fie şi numai ca să înţeleagă că între munca obligatorie de sîmbătă şi duminică pe care am prestat-o noi, în ceauşism, şi munca la care se supune el, benevol, este o diferenţă enormă. Nu de alta dar, nici nu ştim cînd ne trezim, poate prea tîrziu, că, Zilele noastre trec, ca umbra .

Read Full Post »

Înapoi, la Quebec

Mulţumescu-ţi ţie Doamne, c-am mîncat, da’ iar mi-e foame 🙂 Cam aşa şi aici, la hotelul cu nume de armă sovietică, A2K (AKM). La micul dejun eu am păpat două felii de pîine unse cu unt şi am băut un ceai făcut cu pliculeţul şi cu zahărul aduse de-acasă (rezervele 🙂 ) iar Silvia şi-a preparat un ness cu material propriu; n-am folosit de la maghrebieni, decît apa fiartă. N-am spus încă dar, alăturat de A2K este un restaurant care afişează specific indian. N-am avut curajul să intru acolo, habar nu am cum este. O spun numai cu titlu de curiozitate. Cînd am spus în prima zi că vrem să mergem la masă, undeva, oare de ce fetele de abanos NU ne-au semnalat prezenţa acestui restaurant? Trecem peste chestia asta. Nu ştiu dacă aş mai reveni aici vreodată, mai degrabă nu, dar dacă-mi amintesc bine, culmea disconfortului am trăit-o în Turcia, chiar în Noaptea de Înviere, unde am fost cazaţi de o matracucă grasă şi nesuferită în cel mai jegos hotel pe care l-am văzut în viaţa mea. De atunci, am avut maaare grijă să evit serviciile agenţiei de turism, Cristian Tour. Cred că nici gratis n-aş mai merge cu agenţia asta.

Bon. Ne pregătim de plecare acasă la Robi, că pînă la plecarea acasă la romanica, mai e. Cam ştiu ce mizerie ne aşteaptă acolo, aşa că nu ne grăbim, DELOC!

Rîdeam de cei care merg pe stradă cu ochii ţintă în telefon. Iată că m-a ajuns şi blestemul acestora. M-am zgîit în tabletă pe stradă zilele astea, de nu-mi vine nici mie să cred. 🙂 GPS-ul mai are secrete pentru mine, da’ orişicît, s-a mai dăşteptat o ţîră şi ţăranu’ de orăşanu’ 🙂 Da’ să merg pe stradă şi să mă conversez pe FB, asta NU! Am mai intrat aşa, de curiozitate de acasă sau de la hotel, am mai dat cîte un like la unele postări, dat atît.

Am mai intrat pe Marginalia, pe Actual 24, pe G4Media şi pe Politeia lui Teofil, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Mare om, mare caracter, mare patriot adevărat, nu ca muhaielele astea de mucava care maimuţăresc democraţia în timp ce masacrează în cel mai pur stil bolşevic, statul de drept din România, care începuse de bine de rău să se înfiripeze, prin strădania unor procurori şi a unor judecători integri. Eu tot mai sper aşa, ca tontu’ că nu le va ieşi mişeilor, pasienţa asta. Chiar nu cred că România va avea soarta Turciei erdoganizate. Nu-s profet, doar sper. Oricum, dacă tot am spus că nu-s profet, să spun ce ştiu eu că este un profet; adică faptul că acesta, departe de a ghici viitorul, interpretează corect prezentul. Şi nu este deloc puţin lucru să înţelegi vremurile în care trăieşti şi eventual să-ţi iei măsuri de prevedere pentru viitor.

Suntem în autocar. Am ajuns cu trei ore înainte dar n-am avut noroc să prindem locuri la busul de la ora 10 sau 11. La cel de la ora 12 ar fi fost ceva dar, nu merge direct la Quebec şi decît să ajungem aiurea, mai bine aşteptăm autocarul de ora 13 pentru care avem locuri rezervate. Unde ne grăbim?

Autogara este mare, 18 linii de plecări / sosiri, sunt inclusiv curse către SUA, de exemplu la Boston. În permanenţă cîţiva oameni lustruiesc scaunele şi fac podeaua de ciment, lună. Este adevărat, este foarte curat dar, la WC nu funcţionează lavoarele. Am găsit cu chiu cu vai o ţîşnitoare, mă folosesc cumva de ea, mă rog, asta e.

N-am stat chiar degeaba trei ore aici. Măcar am prins locurile din faţă, din dreapta şoferului, aşa cum mi-am dorit, şi voi putea să fac cîteva poze de pe podul acela foarte înalt, că la venire, vremea urîtă nu m-a inspirat.

Înainte de ambarcare, stăteam pe nişte scaune şi s-a aşezat lîngă noi, o tînără arăboaică. M-a întrebat prin gesturi care-i parola pentru internet. Este WI FI gratuit dar eu nu ştiu parola lor pentru că folosesc telefonul lui Robert. Nu m-a dus mintea să-i ofer acces de pe tableta mea 😦

Fata aia tot încearcă şi nu reuşeşte. Văd un agent de pază care se apropie iar fata izbucneşte în lacrimi. Era o imigrantă care a pierdut persoana de legătură şi nu ştia ce să facă în continuare. Aproape o oră a durat pînă au descurcat-o doi angajaţi ai autogării. Dar, au reuşit! Din nou, o mostră de civilizaţie. Am văzut-o pe fata respectivă urcîndu-se fericită într-un autocar, ajutată la valize de agentul de pază. Vă imaginaţi aşa ceva la romanica?

Am pornit la drum. Un amănunt: nici şoferul de taxi de alaltăieri, nici şoferii celor două autocare NU ne-au presat cu centurile daaaar, disciplinată de Robert, Silvia s-a agăţat de nesuferitele acelea de maşinării de amorţit umărul şi stomacul. Eu le-am fentat! 🙂

Am văzut la un moment dat, unde ajungeam cu autocarul de ora 12: într-un oraş, Drummondville, către care ne abăteam de la ruta principală cu 32 de kilometri. Dacă socotesc şi timpul de staţionare acolo, am fost inspiraţi să nu mergem cu acel autocar.

În sfîrşit, ajungem în Quebec, dar ia staţia de autobuz 35 E către Levis, de unde nu-i 🙂 Adică e, dar nu şi autobuz la ora asta. Sau cam aşa ceva. Şoferul mi-a spus ceva din care am înţeles că mai bine luăm un taxi. Ceea ce am şi făcut. A trecut un taximetru, l-am oprit, şoferul pune valiza în portbagaj şi începe comedia 🙂 Spun adresa, o şi arăt scrisă ca să nu existe erori de interpretare, şoferache mimează neştiinţa. Întreabă şi la dispecerat, nici ei nu au auzit de adresa noastră, aflată repet, la 8 km. de Quebec. M-am prins că vrea să ne plimbe, îl sun pe Robert care găvăreşte cu taximetristul, care în fine, ştie unde să ne ducă 🙂 Şi am mai şi scos GPS-ul la intimidare. Pînă la urmă, şoferache cade la taclale cu noi. Îi spunem că Robert este aici de opt ani, iar el ne spune că are un prieten român care este la fel ca el, şofer de taxi. Eu cred că şoferache a învăţat de la romînaş şmecheriile, dar, Robert mi-a spus că de fapt, este invers. Ce să mai cred?

Ştiţi vorba ceea cu există trei feluri de oameni, adică oameni buni, oameni răi şi şoferi? Ei bine, la capitolul şoferi cei mai nesuferiţi, mai îngîmfaţi şi mai hoţomani, sunt taximetriştii. Rar cîte unul mai de ispravă, aşa ca vecinul nostru care ne duce la aeroport şi ne aduce acasă.

Read Full Post »

Aşteptînd să vină Ene pe la gene

Excelentă observaţia lui Silvia, apropo de şoferul român căruia nu-i place Canada: – da’ nici nu pleacă înapoi, la foamea din romanica 🙂 De fapt, Silvia mi-a semnalat multe lucruri pe care eu le-am consemnat de parcă mi-ar aparţine 🙂 Şi tot Silvia mi-a spus la Metrou, prima dată cînd călătoream înspre hotel: suntem vînaţi. Nu ştiu dacă am fost vînaţi sau nu dar, este plină Canada de figuri dubioase de asiatici, de africani şi de arabi. Şi nu mă refer  la etnie sau la rasă. Mă refer strict la figuri dubioase. Chinezii au chiar propriile lor cartiere. Mi-a spus Robert că este nevoie de ei (arabi, asiatici, africani) pentru că sunt multe munci pe care canadienii le refuză. De exemplu, la hotelurile mici unde nici salariile nu pot fi prea mari. Şi exemple, mai sunt. Apropo de vînătoare, am avut şi eu la un moment dat această senzaţie tot în preajma metroului, cînd am scos tableta ca să caut un magazin alimentar. Cam prea insistent se uita un tuciuriu la mine şi la tableta mea. Noroc că erau mulţi oameni prin preajmă şi nu s-a întîmplat nimic. Şi am mai văzut tot în faţa metroului, un drogat destul de agresiv care cerşea; vai de capul său de băiat tînăr distrus pe altarul unui viciu cumplit. Cred că a înebunit lumea de tot. Sunt interzise ţigările dar este acceptat tacit, consumul de droguri. Care tabagic a fost vreodată agresiv cu semenii? Eu n-am auzit  aşa ceva. Chiar şi alcoolicii, rar ajung în starea de a deveni agresivi.

Dacă regret ceva, este că am ratat oraşul de sub oraş. Am văzut la un moment dat o promenadă subterană cu vreo două magazine, o cafenea şi grupuri sanitare, dar care nu părea să aibă legătură cu cei 32 de kilometri de oraş subteran. Să fie deschis numai cînd vremea este nefavorabilă, nu prea cred. Îmi lipseşte? Da. Motiv să revenim 🙂

Se pare că Silvia a descoperit ceva care ar fi avut legătură cu acel oraş rîvnit. Dar nu este sigură şi nici timp nu mai avem. Oricum, nu-i place Montreal. Prea mare, prea dinamic, prea mult se construieşte, prea multă agitaţie. Chiar şi şoferul român spunea că mult mai frumos şi mai curat este Quebec. Ce să spun eu contra? N-am ce.

Ce-am mai observat este că în locurile fără semafoare (şi chiar şi în cele semaforizate), pietonul este suveran! Nimeni nu-l clacsonează, nu-l înjură, nu-l agresează. Toţi şoferii au răbdare şi zîmbesc politicoşi. Civilizaţia s-a obţinut în urma unui proces îndelungat în care NIMENI nu a făcut rabat de la lege. Frica de TICHET a impus respectul faţă de lege. Repet, amenda poate ajunge la zece mii de dolari, iar suspendarea permisului de conducere,  te face pieton pentru DOI ani!

Altă remarcă a Silviei – vîjjjj în stînga, vîjjjj în dreapta, maşinile de pompieri, chiar dacă nu se vede pe nicăieri vre-un incendiu. Aşa şi e! Probabil că se deplasează preventiv, ca într-un soi de exerciţiu permanent.

Revin la această minunată incursiune în Lumea Nouă facilitată cu largheţe de fiul nostru (ne-a pus la dispoziţie un card…). Am vizitat Quebec – şi o vom mai face – am avut formidabila experienţă de la Niagara, am vizitat minunata Ottawa iar acum, tocmai încheiem excursia de la Montreal. Nu mai vrem şi la Toronto. Montrealul ne-a ajuns, deşi, aici am reveni măcar pentru Under ground City care există, numai că ţăranu’ de orăşanu’ l-a ratat din vina sa. Nici cine ştie ce obiective turistice nu pare să aibă (ARE) Toronto, dar mai bine tac pentru că nu vreau să mă comport ca vulpea care nu ajunge la struguri 🙂 Spun numai că imaginarul meu turistic apropo de Lumea Nouă este deja, satisfăcut. Mai avem de hălăduit pe aici vreo trei săptămîni, vedem noi ce vom face, dar, faptul că suntem împreună cu fiul nostru după atîta vreme (opt ani şi jumătate), este deja, destul. Nu mi-am format o părere despre întreaga Canadă, este foarte greu să vizitezi o ţară cît un continent în cîteva săptămîni.

Revin la A2K, hotelul acesta despre care am citit nişte referinţe pe internet. Cică ar fi construit în stil victorian şi este foarte atent restaurat. Trebuie să recunosc că chiar dacă sunt minuscule, camerele-s curate şi foarte ieftine. Este hotelul perfect pentru cei care nu au dare de mînă dar vor să locuiască cîteva zile, în inima oraşului Montreal. Repet, 80 de dolari pe zi cu taxe cu tot, este puţin chiar şi pentru ţări mai sărace (un dolar este egal cu trei lei). Desigur, oricine iubeşte confortul, nici eu nu-l resping dar, pînă voi cîştiga la loto, ştiu să-mi măsor lungul nasului 🙂

Gata şi pentru azi. Mai este şi mîine o zi. Am căzut de acord cu Silvia că nu vrem să locuim în Montreal. Şi iară înţeleg de ce Robi preferă o viluţă în Quebec. Ştiţi ceva? Dacă Silvia decide să părăsim România, o voi urma deşi, eu nu m-aş da dus din ţară, încă. Nu pînă nu voi vedea că ticăloşii plătesc pentru fărădelegile comise.

Read Full Post »

Aventuri per pedes în Noul Montreal

După ce-am bifat cele două obiective şi după ce-am ospătat o ţîră la o terasă fără pretenţii, am reluat bus 715 spre hotel. După cîteva staţii văd pe indicatorul autobuzului: B-dul Rene Levesque. Am şi ajuns? Eu cred că nu, Silvia mă ia la vale şi zice că  da. La prima staţie, coborîm. Ne reîntoarcem la Rene Levesque. Şi natural, vine şi dilema: în ce direcţie trebuie să mergem? Că-s două. Reţinusem scris! ca să nu am dificultăţi de pronunţie, că hotelul cu nume de armă sovietică, A2K, este la nr. 1475. Mă uit pe o clădire, văd numărul 375. Natural, începem să mergem către numerele ascendente. Şi mergem şi mergem şi peisajul devine din ce în ce mai puţin familiar. Scot tableta, GPS îmi arată că într-adevăr suntem pe Rene Levesque, îmi arată şi locul de domiciliu (hotelul) dar tot nu ştiu încotro s-o luăm. Întreb o doamnă care-mi confirmă că mergem în direcţia bună. Mulţumim dragă doamnă, mai mergem ce mai mergem, simt că nu e bine. Mai întreb o tinerică amabilă, scoate şi ea un telefon dăştept, gipieseşte şi ne trimite în direcţia contrară. Hait! Ce ne facem fetelor? Încotro să mergem, frate. Mă joc puţintel cu logica şi fie ce-o fi. Mă uit în stînga şi văd un pod care nu prea era în peisajul de lîngă hotel. Probabil că mergeam înspre fluviu, adică înspre Vieux Montreal, iar. Deci decid să facem stînga-mprejur şi cu pas de inspiraţie, înainteeeee marş! 🙂 Şi iaca: mergem mergem mergem şi în sfîrşit, locurile încep să devină ceva mai familiare, ceva mai apropiate, de ceea ce ştiam. Turnurile sunt din ce în ce mai dese. Deci, înainte. De data asta, tinerica a avut dreptate dar nici prin cap nu-mi trece să cred că doamna mai în vîrstă a greşit. De ce? Pentru că brusc văd pe o clădire o inscripţie: B-dul Rene Levesque EST nr. 320 / B-dul Rene Levesque VEST nr. 320. Abia acum mi-a picat fisa: tembelul de primar a împărţit acest bulevard lung lung lung în două bucăţi şi le-a numerotat identic; de la 1 spre 1475 est şi tot de la 1 spre 1475 vest. Şi iată cum din cauza acestui amănunt, ştim pe dinafară întregul bulevard care pare a fi principalul bulevard al Montrealului, de la un capăt la celălalt. (pare, dar nu e 🙂 ) Sper că tembelul de primar a sughiţat că l-am boscorodiiiiit 🙂

În sfîrşit, recunosc pe deplin locurile: iată St. Patrick, iată Maria regina lumii şi nu după prea multă vreme, iată şi locul nostru de popas, A2K, pompos denumit hotel. În afară de faptul că-i ieftin şi ultracentral, n-are nici-o calitate. Nici una. Probabil că la parter plus trei etaje cît are, este păstrat ca un contrast grăitor între ce erau odată clădirile pe aici şi cum arată acum noile turnuri care ţîşnesc înspre nori şi după ce îi străpung, rîd către soare. Aveam în plan ca după o scurtă siestă să mergem în oraş pe înserat. Eu vreau, dar excursia nedorită mi-a cam băgat picioarele în grevă 🙂

Am însoţit-o pe Silvia în căutare de ceva bericioaică, imposibil de găsit un magazin aici în Montreal, dacă nu ştii. Şi cum am uitat să-l întreb pe Daniel, şoferul român de pe bus 715, unde găsim un magazin alimentar, va cumpăra Silvia ca şi ieri seară, de la un butic, bere Heineken la 0,500 dar cu cinci dolari doza. Ştie bine Robi ce spune cînd vorbeşte de excroci 🙂

Greşeala noastră a fost că nu am reţinut că bus 715 se învîrte  prin Montreal şi intersectează Rene Levesque de mai multe ori. Noi trebuia să coborîm la intersecţia cu strada Peel, aflată la 200 metri de hotel. Asta e. Data viitoare vom şti, numai că mîine plecăm la Levis, la Robert acasă. De bine de rău, putem spune şi despre Montreal: am fost (şi) acolo 🙂

Read Full Post »

La pas prin vechiul Montreal

Am ieşit din Catedrală şi mergem pe Rue Notre Dame pînă la capăt. Case mai vechi cu mai multe etaje şi roiuri noi de zgîrie nori. Cum ar veni, oraşul vechi s-a îngemănat cu noul, rămînînd mai ales cu numele. Cred că am mai spus, cele mai vechi clădiri din Montreal sunt Ordinul Sulpicienilor şi Basilique Notre Dame, ambele avînd peste trei sute de ani vechime.

Ordinul Sulpician

Acum, savurăm cîte-o bericică pe malul fluviului. Am văzut un vapor care a plecat în croazieră, nu ne mai trebuie 🙂 Am văzut şi un amfibus, nici ăsta nu ne mai trebuie 🙂 Vedem la orizont o roată mare, un carusel, este cam departe şi nu prea mai am chef de mers pînă acolo. Am păpat aici o supă excepţională din legume cu cîteva fire de paste făinoase şi după ce lingura a refuzat să mai prindă în căuş ultima sorbitură, am făcut şi eu cum a procedat Rick Stein. Acesta este un bucătar celebru cu trei stele Michelin (maximum  posibil) care are o emisiune la Paprika tv. Emisiunea sa constă în prezentarea unor călătorii în weekenduri prelungite, în diverse locuri ale lumii, unde se dedulceşte la gastronomia locală, pe care apoi o reinterpretează după gustul său, cînd ajunge acasă. Să vă spun ce reţete am văzut la el? Mai bine, nu 🙂 Eiii, şi cînd a ajuns Rick Stein pe undeva, unde vedeta culinară a fost o supă delicioasă, cînd a văzut că rămîne în bol bunătate de ultimă sorbitură, Rick Stein a dus bolul la gură şi a sorbit tot tot tot. Apoi, a zîmbit ca un copil care tocmai făcuse o şotie 🙂 Aşa şi eu 🙂

Bon. Este încă devreme şi Silvia mai are chef de hoinărit. Dar oare cînd nu are ea chef de hoinărit? Pliiiiiz, nu citiţi chef ca şef bucătar 🙂 Hoinărim noi hoinărim, dar, aşaaa, ceva mai aproape de casă. Practic, cam tot ce ne-am propus, am cam făcut, cu o excepţie: oraşul de sub oraş pe care nu ştiu cum se face, că l-am ratat. Citez din carte:

„Mon pays c’est l’hiver (iarna este ţara mea) cînta chansonnierul Gilles Vignault, în anii 1960, iar locuitorii din Montreal cu siguranţă ştiu cum să profite la maximum de clima lor aspră, fie cu sporturile de iarnă, fie cu dezlănţuite carnavaluri. Dar nu ţi-ar plăcea să înoţi prin zăpadă şi zloată cînd te duci la chopping sau la teatru. Localnicii din Montreal au rezolvat problema asta, coborînd sub pămînt. De cînd mallul din Place Ville-Marie a fost terminat, la începutul anilor 1960, o reţea de 32 de km de pasaje izolate de intemperii s-a răspîndit prin tot centrul oraşului, unind metroul şi gările, buticurile şi magazinele (1.700 dintre acestea), teatrele, hotelurile, birourile şi locuinţele particulare. Iarna se poate să guşti din plin viaţa oraşului fără să fii vreodată silit să te aventurezi pe-afară, iar aerul condiţionat din subteran este la fel de bine venit şi pe timpul verii umede a Montrealului.”

Cam asta am ratat…

Read Full Post »

Chapelle Notre Dame de Bonsecoures şi Basilique Notre Dame

Mi-cul de-jun sim-patic, în ca-re îţi dau ni-mic 🙂 Adică, chiar  N I M I C! Ou fiert (cine ştie de cînd este pe masa aceea, că nu-i cald deloc), ceai, nu, cafea, nu, doar lapte, unt şi dulceaţă. Şi iaurtul acela diabolic, parcă special făcut ca să te apuce cufureala, în care nu ştiu ce geniu culinar a amestecat fructe, bleah. – Vrei suc? întreabă Silvia. – Mai bine nu, răspund. N-am pic de încredere. Un magrebian supraveghează atent sala de mese în care cîţiva rătăciţi îşi amăgesc foamea. Trist stabiliment, A2K. Mai avem de stat o singură noapte, că mai multe, n-aş suporta.

Pun GPS-ul  la lucru. Maşinăria zice că să luăm autobuzul 427. Urcăm şi-l întreb pe şofer dacă merge în Vieux Montreal. Nu pricepe din prima dar,  apoi, luminat, turuie ceva repede repede repede, dar cînd înţelege că nu înţeleg, 🙂 scoate un bilet folosit şi scrie – Peel apoi altă linie – şi 715. Apoi îmi arată să mă întorc de unde am venit şi repetă Peel! Ok, zic, deşi nu pricepusem nimic. Mă fulgeră o idee. La toate intersecţiile sunt plăcuţe cu numele străzilor. Nu cumva? Ba daaaaa, chiar asta a şi fooost. La intersecţia bulevardului Rene Levesque cu strada Peel, este staţia autobuzelor 109 şi 715. Clar. Aşteptăm (trec cam o dată pe oră) şi într-un final, apare. Urcăm, întreb cît costă biletul, Silvia spune ceva pe româneşte şi nenea şoferul – Spune bre, ce vrei 🙂 Daniel este român, are vreo 53 de ani, la bază este  inginer agronom dar trage de covrig în Montreal. Nu-i place în Canada. Îi este dor de mama sa. Mai bine era pe vremea lui Ceauşescu. Măcar atunci, copiii îi îngropau pe părinţi şi le luau locul. Nimeni nu hălăduia prin lume, ca acum. Biletul este valabil două ore. Şi ne tot spune de-ale sale în loc să ne lase să-l întrebăm noi, ce avem nevoie să ştim. Este nevorbit pe  româneşte de mult şi nu mă îndur să-l întrerup. Apucasem să-i spun că noi căutăm Ordinul Sulpician, habar n-are de acest Ordin. Dar de Catedrala Notre Dame ştie ceva? Între timp, am ajuns la malul fluviului, la locurile pe care le văzusem din autocar cînd eram pe podul acela foarte înalt. Şi-mi arată o bisericuţă. Aia este, zice, ferm convins. Se oferă să ne mai facă ture prin oraş, gratis. 🙂 Dragul de el. Chiar a fost simpatic şi destul de util dar noi, vrem musai să ajungem la cele două obiective. Mulţumim frumos, îi urăm lui Daniel toate cele bune şi coborîm. Ulterior aveam să înţeleg că mai bine acceptam oferta sa de a ne învîrti prin oraş nepărăsind atît de repede autobuzul. Mai ştiţi vorba ceea cu mintea cea de pe urmă? 🙂

Intrăm în acea mică biserică. Se numeşte de fapt, Chapelle Notre-Dame de Bonsecours. Întreb de Catedrală şi Viviene – parcă aşa a spus că se numeşte – descuie un dulap, extrage o hartă, îmi trasează drumul şi-mi surîde angelic. Cît costă harta? Gratuit. Pot să fotografiez? Oui! Ceea ce şi fac plus un clip.

Mă întreb şi io’ aşa, ca prostu’. Cum se face oare că m-am înţeles perfect cu Viviene în limba franceză? De ce cu alţi canadezi nu reuşesc?

Ieşim. Pe stradă, lucrări de reabilitare a clădirilor, ceva asfaltări, dar nu şi praf, pentru că au grijă de sănătatea turiştilor 🙂

La intrarea în biserică, o sărmană. Mă abţin să o fotografiez. Poate că are dreptate Robert. Chiar aşa. Ce rost are să o fotografiez pe biata femeie?

Urmăm traseul de pe harta lui Viviene, plin de mazazine, de suvenire, şi de locante cu fel de fel de bucate, îngheţate, cafele, etc. Repede repede găsim Basilique Notre Dame. Coadă la bilete. Tarif pentru adulţi, şase dolari cu sau fără ghid 🙂 Pentru copii, ceva reducere, pentru pensionari, nu.

Intrăm într-o atmosferă de clar obscur. Multă lume admiră ornamentaţia bogată. Chiar este de admirat! Nu ştiu dacă îmi vor ieşi fotografiile, atît de întuneric este.

Apoi, dăm roată bisericii pe o latură şi descoperim o capelă luminată a giorno, unde nu foto, nu telefon. Doar linişte, contemplare şi reculegere. Totul luminat foarte puternic şi atent supravegheat de un călugăr îmbrăcat complet în alb. Sulpician? Probabil că da, ordinul lor este lipit de Basilică.

Citez din lucrarea mai sus menţionată:

„Basilique Notre Dame este una dintre remarcabilele opere arhitecturale într-un oraş care îşi are mai mult decît partea sa de clădiri frumoase. În 1824, seniorii Ordinului Sulpician care conduceau Montrealul au poruncit construcţia unei biserici mari cît să îi poată primi pe toţi credincioşii din întreaga parohie. Arhitectul pe care l-au ales era un irlandez american protestant, pe nume James O’Donnell, atît de emoţionat de magnificenţa lucrării înfăptuite de el încît s-a convertit la catolicism şi, după moartea sa, a fost înmormîntat aici. Pentru o jumătate de secol, basilica aceasta cu turnuri gemene, în stil neogotic, a fost cea mai mare din America de Nord. (…) Interiorul său este de o extraordinară somptuozitate, o fuziune între sculpturile bogat detaliate, vitralii şi jocul subtil controlat între lumina naturală şi artificială. Lemnul aurit şi albastrul mistic al bolţilor şi al altarului creează o atmosferă de seninătate. Sanctuarul este o operă de artă, sculptat de artistul Henri Bouriche. Ferestrele, din Limoges, Franţa, spun povestea originilor Montrealului.

Basilica e flancată de cea mai veche clădire din Montreal, Vieux Seminaire de Saint-Sulpice, ridicată de Ordinul Sulpician în 1685 (adică funcţionează neîntrerupt, de 333 ani). Seminarul  este încă folosit de călugări şi nu este deschis publicului. (…) orologiul său elegant se bucură de faima de a fi cel mai vechi din America de Nord…”

 

Read Full Post »

Pînă la cazare, aventuri

Am ajuns la hotel. Figurinele de abanos pe care le-am văzut dimineaţă, tocmai predau serviciul altei figurine de abanos, ceva mai planturoasă dar, surpriză, mai puţin frivolă şi ceva mai aplicată pe meseria de hotelier decît primele două. Îi dau actele, îmi dă cartela şi chitanţa, văd etajul trei, lift ioc, protestez şi pînă la urmă capăt etajul doi. Asta e, înşfăcăm valiza şi sacoşele şi o pornim vitejeşte pe nişte scări cam puchinoase şi răsucite în fel şi chip;  chiar nimeresc peste alţi locatari, cer scuze, nu-i nimic, pînă la urmă cobor la recepţie şi o rog pe gazdă să ne conducă. Ajungem. Unde-am nimerit? Puah. Într-un soi de, hai să spunem, cameră studenţească, trei pe patru plus o mică baie, (duş, veceu), plus o mică chiuvetă pricăjită. Totul, maxim maximorum,  20 de metri pătraţi. Practic, un soi de …utelniţă închiriată cred, cu ora. Un singur atu: foarte curat peste tot! Şi foarte ieftin: 80 de dolari pe zi cu taxe cu tot. Pot suporta cîteva zile cazat aici dar, nu prea mult. Alternativa fiind mult mai consistentă ca preţ, totul începînd de pe la 150 de dolari pînă frecvent la două sau trei sute şi terminînd la o mie de dolari sau mai multe, per zi. Preţuri fără taxe, care totalizează cam 13 % din preţul afişat. Aşa că rămînem; cum am mai spus, n-am cîştigat la loto. Încă 🙂 Important este că am găsit cîteva repere, două obiective am bifat deja, iar mîine avem întreaga zi la dispoziţie. Boierie 🙂 Am încercat iar să mă joc pe GPS. Nu reuşesc. Nu ştie ţăranu’ de orăşanu’ să fie dăştept şi bună pace! 🙂

Nimerim noi cumva, undeva, şi mîine. Fapt este că deja pot afirma şi despre Montreal: am fost acolo! L-am trecut care va să zică, la răboj.

Dacă mai ţin minte ceva din cartea din care citez uneori, este că în stînga Catedralei este Muntele Royal, simbol al Montrealului de la care această metropolă şi-a luat numele, iar acolo vom descoperi cred, Ordinul Sulpicienilor. (eram în eroare 🙂 )

GPS-ul de pe tableta mea spune că trebuie să luăm un autobuz. Dacă trebuie, îl vom lua. Deocamdată am pus fierătaniile la încărcat, că le-am cam stors astăzi de puteri, aproape degeaba 🙂 Bon. A revenit Silvia din plimbarea sa ritualică prin împrejurimi, pe unde întotdeauna face propriile sale investigaţii, ea ştie ce caută (ştiu şi eu, bere 🙂 ) Ea ştie ce găseşte (ştiu şi eu, bere 🙂 ) Pînă la urmă ajunge la hotel cu prada, respectiv bere Heineken, eeeee, boierie, la cutie de 0,500 eeeee, boierie, că alea de 0,333 sunt cam dulcele pentru gustul nostru.

Telefon cu Robert. Dacă la Niagara şi la Ottawa s-a bucurat să ne fie ghid, aici s-a bucurat că după aventurile cu metroul am nimerit hotelul 🙂

Dumnezeule cît de imens este metroul din Montreal! Obişnuit fiind cu staţia complexă de metrou de la Piaţa Unirii 1 şi 2 din Bucureşti, şi cu staţia de la Piaţa Victoriei, aici aveam să constat că este cam de trei ori mai complexă. Foarte simplu dacă ştii, complicat dacă vii pentru prima dată, aşa, ca noi. Staţia care are corespondent cu patru din cele cinci linii de metrou a fost tocmai aceea în care am aterizat noi prima dată, adică Berri-UQAM. Dincolo, unde am ieşit, Guy-Concordia a fost mult mai simplu. Nu a trebuit să întrebăm decît trei oameni pînă să descindem unde trebuia. ?) Şi încă vreo patru pentru a parcurge ultimii 200 de metri pînă la hotelul cu nume de armă sovietică, A2K 🙂 Yep, aventuri în pragul de amurg al vieţii. Nu le doresc,  dar nici nu mă supăr cînd le întîlnesc şi mai am parte de ceva adrenalină 🙂 Un lucru este cert: Silvia este mult mai cumpănită decît mine. Eu am fost pe punctul de a renunţa la traseul desenat de Robi şi de a apela la un taxi. Silvia m-a temperat şi bine a făcut. Deja nu mai este vorba despre bani. S-a cheltuit destul şi se va mai cheltui. Aici şi acum, este vorba despre a fi sau a nu fi la un moment dat, pe  cont propriu. Timp, AVEM! Încă avem timp la dispoziţie din belşug. Încă 🙂

Revin fără motiv la frumoasele de abanos de la hotel. Cînd am revenit pentru cazare, una dintre cele două frumoase care credea că mă poate aburi pentru cei 20 de dolari, tocmai pleca. Am întrebat-o cum se numeşte şi mi-a răspuns privindu-mă în ochi fără sfială, că se numeşte Sarah. Am întrebat-o dacă ştie povestea Reginei Sara. Şi mi-a răspuns – Chiar dacă ştiu, nu ştiu. Ok, Sarah, ok. Nu ştiu cu cît te pot plăti patronii acestui hotel minuscul. Poate poţi avea o viaţă decentă. Dar nu ştiu de ce mi-a revenit în memorie, o melodie a unei cîntăreţe tot africană, cred, Lady Marmalade, care cînta un cîntec celebru la vremea sa: voulez vous couchez avec moi se soir? Auzi des această melodie?

Gata şi pentru azi. Mai este şi mîine o zi. Poate mai bună, poate mai rea. Şi să nu uit: jos mafia cleptocrată! 🙂

 

Read Full Post »

La cele sfinte cu noi

Am ieşit din restaurant şi mergem pe rue Rene Levesque, în sus; nu ne putem rătăci, hotelul se află pe această stradă, în aval. După ce ne-am alimentat bateriile biologice, se cuvine să le alimentăm şi pe cele sufleteşti. Cazarea mai poate aştepta că suntem drumeţi învăţaţi dacă-i nevoie, şi cu aşteptări şi cu privaţiuni. Iată că am nimerit, deşi nu o căutam în mod special, la Catedrala Sf. Patrick. Este linişte şi pace. Silvia este în elementul său, aşa cum este în indiferent ce fel de biserică ar fi: creştină, catolică, protestantă, moschee sau templu iudaic. Doar Dumnezeu există peste TOT!

Nu este mai nimeni aici, este cam întuneric, am stat puţin şi am plecat.

În faţa catedralei şi lateral, pe o pajişte, numeroase veveriţe alergau prin iarbă căutînd ele ştiu ce, că alune, n-am prea văzut. Nu se tem de oameni.

Mergem spre cealaltă catedrală, una dintre ţintele primordiale de atins în imaginarul meu turistic. Din nou, linişte şi pace. Dacă la Sf. Patrick nu eram decît noi şi o doamnă mai vîrstnică, aici este o oază de reculegere pentru mai mulţi oameni, turişti sau nu. Iar stau pe bancă şi iar scriu. Scriu ca să am ce citi mai tîrziu, dacă uitarea îşi va croi drum nesuferit peste amintirile noastre.

Silvia, a scos din cotloanele încăpătoare ale genţii sale o cărticică şi cu genunchiul pe pămînt, înalţă o rugă. Ştie ea prea bine ce face.

Este botezată ortodox ca şi mine, ne-am cununat în ritualul ortodox la Biserica Sfîntului Spiridon din Bucureşti, am botezat şi cununat la rîndul nostru tot în ritul ortodox. Dar amîndoi avem o atracţie inexplicabilă atît pentru iudaism cît şi pentru catolicism. Practic, amîndoi suntem un soi de ecumenici. Amîndoi credem că Dumnezeu este UNUL, dar, căile către El sunt diferite pentru că şi oamenii sunt (atît de) diferiţi. Atîtea schisme s-au petrecut de exemplu în creştinism, încît lesne ar fi să cazi în depresie neştiind care este adevărata cale. Ştie cineva cu adevărat ceva? Şase sute de ani au trecut, Anno Domini,  pînă să se concretizeze dogma, aşa cum este acum. Şi au trecut aproape o mie de ani de la Marea Schismă din 1054. La ce-a folosit această schismă? La ce foloseşte că atît Biserica Rusă cît şi cea Anglicană refuză cu îndîrjire reunificarea tuturor Bisericilor? La ce a condus marea strădanie a lui Papa Ioan Paul al doilea pentru ecumenism? La (aproape) nimic. Şi dacă unii nu ştiu, eu am aflat că eresis NU înseamnă altceva, decît altă cale, NU păcătos rătăcit de la dreapta credinţă. Dacă nu ar fi fost comuniştii nişte nemernici, eu aş fi fost botezat uniat. Că aşa a fost şi tata. Numai că pentru vina de a nu fi fost ortodox, tata a fost aruncat în temniţă, iar mama, m-a botezat DE FRICĂ ortodox. Care-i adevărata cale?

Spre deosebire de alţii, noi conştientizăm că Iisus s-a născut evreu, a trăit ca evreu şi a murit ca evreu. Creştinismul a fost dezvoltat de ucenicii săi apropiaţi, TOT evrei, care prin prozelitism au crescut Biserica lui Cristos la proporţiile pe care le atinge astăzi. Şi tot spre deosebire de alţii, atît evrei cît şi neevrei, ştim bine că aproape două sute de ani, creştinii au fost acceptaţi de evrei, mulţi evrei crezînd cu adevărat că Iisus a fost Mesia. Chiar mai există în Israel, evreii meseianici care încă împacă tradiţia VT cu învăţăturile NT. Dacă este interesat cineva, să-mi spună şi îi pot face legătura prin internet cu Otniela Batzion, o intelectuală de prestigiu.

*

Pe drum am fotografiat Montreal pe strada Rene Levescque încercînd o asemănare cu Benidorm, Spania. Puzderie de zgîrie nori acolo, puzderie de zgîrie nori şi aici. Nu merge. Canada este altceva decît Europa. ALT-CE-VA! Nu poţi înţelege Lumea Nouă în comparaţie cu Lumea Veche decît venind aici. Doar aici, la faţa locului, înţelegi. Doar aici. Nu ştiu dacă sună patetic sau pretenţios, dar, nu poţi compara decît lucrurile pe care le-ai văzut nemijlocit. Ce ştii din auzite sau ce-ai citit în mass media, este cu totul altceva decît ce vezi tu cu ochii tăi, ce auzi tu cu urechile tale şi ce simţi tu cu sufletul tău, la faţa locului. Complet ALTCEVA!

*

Citez iar, din lucrarea c a n a d a apărută în anul 2010 în biblioteca ziarului Adevărul: „În pofida prezenţei mai multor zgîrie-nori, cea mai atrăgătoare clădire este Cathedrale Marie-Reine-du-Monde, inaugurată în 1894 şi închinată Mariei, Regina Lumii. O copie la scară mai mică a lui San Pietro din Roma, este o emblematică declaraţie a puterii Bisericii Catolice aici, în partea de vest a centrului oraşului, odinioară fortăreaţa protestantismului britanic. Gesticulînd de pe cornişă, se văd sfinţii patroni ai diverselor parohii ale oraşului care au ajutat finanţarea construcţiei monumentalei clădiri, în vreme ce, la interior, se află o magnifică reproducere a lui baldachino (acoperămîntul de altar) din San Pietro.”

*

Bineînţeles că şi aici, la Catedrale Marie-Reine-du-Monde, Silvia aplică a cîta oară? talentul ei special de a se volatiliza în decor, care talent funcţionează oricînd şi oriunde, cu precădere în spaţiile cultural religioase. Aşa talent, mai rar. Pur şi simplu, acum e, acum dispare şi cînd vrea ea să se re-materializeze, apare din nou. Unde a fost? He he 🙂  Imposibil de aflat. La fel ca personajele din scrierile lui Eliade, Silvia transcende timpurile pentru că stăpîneşte perfect modul de întrebuinţare a spaţiului transformat în timp. Einstein era mic copil pe lîngă ea. La fel şi Eliade 🙂

*

Două vorbe şi despre Catedrală. Mult prea mare faima decît realitatea. Copie la scară a Bisericii San Pietro dar, la o scară destul de mică. Am fost la Vatican şi pot face diferenţa. Dar merită vizitată, neapărat!

Read Full Post »

Papa bun în Montreal

Uof, ce bine-i să stai cu picioarele sub masă!

Şi a fost aşa: după ce-am străbătut autostrada cu toate podurile aruncate peste feluritele rîuri care o întretaie, autostradă pe care am străbătut-o prima dată cînd am fost la Niagara Falls, am traversat în sfîrşit podul peste fluviul  St. Laurenţiu şi am descins în Montreal, oraş aşezat pe cea mai mare insulă dintre cele 75 care formează metropola. Din nou, reţeaua de şosele suprapuse care formează centura şi-a făcut datoria şi pătrundem în oraş, foarte aproape de autogară. Am trecut peste un pod înalt, am văzut un parc de distracţii imens, vapoare, clădiri, un circ ambulant în corturi uriaşe, un adevărat spectacol s-a desfăşurat în faţa ochilor noştri, zeci de minute. Am privit avid dar n-am fotografiat nimic, chitind că o voi face la întoarcere. (Vezi să nu. La întoarcere am avut un traseu cumva diferit).

Am coborît din autocar, am scos GPS-ul şi cînd să o facă ţăranu’ de orăşanu’ pe dăşteptul, fleoşc! 🙂 M-a depăşit maşinăria. Încă n-am învăţat s-o manevrez cum trebuie. Noroc că Robi mi-a tipărit un traseu de la autogară la hotel; întreb pe cineva îmi dă o direcţie; întreb pe altcineva, îmi dă altă direcţie. Teoretic era simplu (şi chiar a fost): de la autogară mergeam cîteva sute de metri, luam metroul 5 staţii, încă două sute de metri per pedes şi gata! Am ajuns! Am ajuns degeaba. Camera este rezervată începînd cu ora 16 iar acum este ora 12… – Pînă atunci, depozitaţi bagajele în camera de lîngă recepţie, zice una dintre cele două magrebience, rîzînd larg. Punem bagajele acolo şi fetele mă abordează direct, cerîndu-mi 20 de dolari.

Hai mă, hotel mic, dar chiar aşa? Mă abordează de faţă cu nevastă-mea? Prudent, le spun să repete, dar vorbind mai rar. În sfîrşit, înţeleg: fetele voiau să facă un ban în plus. Numai că pentru cei 20 de dolari, nu-mi ofereau altceva decît să nu mai aşteptăm patru ore, adică să ne dea drumul în cameră, imediat. He he 🙂 M-au găsit! Io’ şi fraierul cu care se întîlniră hoţomancele 🙂 Le întreb dacă restaurantul aferent este deschis. – Numai pentru micul dejun. – Bine. Tot vrem să mîncăm ceva (dimineaţă am băut numai un ceai)  mergem la plimbare şi revenim. – OK, zîmbeşte una dintre ele.

Suntem pe bulevardul Rene Levesque. Stînga, dreapta, înainte şi înapoi, blocuri care zgîrie norii.

Mă necăjesc niţel. Eu vroiam să vedem centrul vechi, cu catedralele. Le întrebasem pe figurinele de abanos. Habar nu au.  Bine şi aşa. Şi despre Catedrale, despre Seminarul Sulpician… N-au auzit. Încep să mă întreb: unde ne-a trimis, băi frate, Robert? Nu cumva am venit ştiţi dumneavoastră cum, şi plecăm la fel? Probabil că dacă le întrebam pe abanoase despre vreo moschee, ar fi ştiut.

Trecem pe lîngă un restaurant cu specific italian, nimeni. O altă vitrină prezintă nişte mese curate în jurul cărora turişti sau neturişti înfulecau de zor. Privesc preţurile şi-mi trece instantaneu, foamea 🙂 Mai mergem ce mai mergem şi în zare, văd un turn care pare a avea, formă de cruce. Hopaaaa, parcă am citit la catastif, despre. Se zăreşte şi o catedrală. Nu cumva? Ne apropiem. Asta E! Catedrale Marie-la-Reine-du Monde! Asta căutam! Copia la scară a Vaticanului. În afară de asta, mai vedem ce vom vedea. Avem un prim obiectiv la îndemîna noastră, ceea ce-mi dă o stare de confort. Capăt curaj şi cred că vom atinge şi celelalte obiective propuse.

Suntem chiar pe trotuarul pe care se află Catedrala, prea aproape ca s-o fotografiez, prea flămînzi ca să o vizităm, decidem să căutăm mai întîi un loc decent pentru a prînzi. Şi am găsit. Nu mi-am notat locul pentru că nu părea chiar ieşit din comun. Un restaurant decent, nu prea luxos dar nici prea ieftin. În fine. Am găsit un vin canadian, acelaşi pe care l-am descoperit la Cascada Niagara, Pinot Grigio şi l-am comandat fără ezitare. 🙂

Bon. Silvia a poftit la o doradă regală (gătită excelent) eu am poftit la o supă de ceapă pe care am descoperit-o în Franţa. Menţionez în treacăt că am gustat o astfel de specialitate într-un restaurant din Bucureşti, fără nici-o tangenţă cu respectiva bunătate. Dar. Aici, am păpat cea mai bună supă de ceapă din toată viaţa mea. Chiar mai bună decît în Franţa. Şi mi-am amintit că Montrealul este în lupta pentru capitala gastronomiei nord americane, ba chiar mondiale. N-am eu bani pentru restaurantele clasificate cu stele Michelin dar, tartarul de somon pe care l-am cerut în completarea supei, m-a convins că în Montreal poţi mînca bucate excepţional de gustoase.

Cum s-ar spune, pînă la urmă, figurinele de abanos ne-au făcut un serviciu, că dacă le-am fi dat cei 20 de dolari şi ne-am fi cazat înainte de ora 16, probabil că am fi atentat la provizii în loc să belferim în acest restaurant 🙂

Ospătarul, m-a întrebat de unde suntem. – România, răspund. – Ce mai faci? – Bine. Eşti român? Hai să povestim. 🙂 – Nu, nu-s român. Ştiu numai cîteva cuvinte pe care le-am învăţat de la un coleg român. Ştiu să spun numai cîteva lucruri cum ar fi: e bun, mai vrei, ce vrei să bei, dar cam atît; aşa că o dăm din nou pe quebecoasa lor de fiecare zi. 🙂

E picant tartarul de numa’ numa’ da’ nu-l las. Prea îmi place, iar cu acest minunat Pinot Grigio canadian, merge la marele fix! Merge Grigio ce merge dar se mai şi termină iar la 38 de dolari sticla, mai bine mă opresc. Vine nota, scoate Silvia cardul (ea este cu banii, eu sînt numai cu mofturile 🙂 ), iar nu pică ceva la ţanc, nu merge. Butonează ceva băiatul şi în sfîrşit, plătim. Îi spun Silviei că se practică un pour boire. Silvia îi dă ceva  băiatului, dar acesta cam strîmbă din nas.

Dragi români care veniţi după noi, învăţaţi-l pe băiatul ăsta că degeaba se preface a nu fi român dacă e, şi explicaţi-i replica aceea a lui Nae Caranfil, interpretată magistral de Marele Dinică: „mîna întinsă care nu spune şi o poveste, nu capătă nimic”. Al naibii românaş. O făcea pe niznaiul, da’ dacă aş fi amintit ceva de cele sfinte, ar fi sărit cît colo. Acum, serios vorbind. La 120 de dolari nota de plată, i-am dat 10 ciubuc; cît ar fi vrut?

Adaug. Am aflat; aştepta 15%, adică dublu. Numai că nu este vina mea că patronii îi plătesc cu salarii atît de mici încît ospătarii se bazează pe ciubuc.

Read Full Post »

Montreal. Prima zi

Se putea să dorm eu fără grijă? M-am perpelit de pe la ora două noaptea pînă pe la ora şase dimineaţa şi fix cînd trebuia să ne trezim am aţipit. Habar nu am de ce am visat nişte chestii ciudate, cu nişte camioane uriaşe (nici măcar nu am mers vreodată cu un camion, fie el cît de mic), cu nişte colegi de serviciu pe care nu i-am văzut de mai bine de un deceniu, mutre pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea. Ciudăţenii. Dar. Imediat ce a intrat Robi în camera noastră să ne dea deşteptarea, l-am simţit şi m-am trezit instantaneu, culmea! perfect odihnit. Aşa cum stabilisem, va veni un taxi să ne ia şi să ne ducă la autogară. Avem la îndemînă biletele, paşapoartele, rezervarea la hotel. Toate achiziţionate on line şi tipărite acasă. Totul este perfect. Robi pleacă la serviciu, noi ne facem ultimele pregătiri, bagajul  pregătit, totul este bine. Mi-am luat pînă şi şepcuţa contra insolaţiei generatoare de chef de harţă 🙂 La drum. Dau să iau cheia de la casă pe care mi-a înmînat-o Robert MIE, (că sînt mai ordonat decît mami 🙂 ), ia-o de unde nu-i. Căutăm, căutăm, căutăm şi iată pîrdalnica unde era: căzuse pe podea şi se ascundea bine bine în covor. Acuma, cu Dumnezeu înainte, chiar plecăm la drum!

Plouă. Se spune că ploaia este semn bun că aduce belşug. Poate pentru agricultori că ţăranu’ de orăşanu’ are o ură cumplită la adresa ploii, de cînd eram adolescent şi mi-a stricat „ploile personale”. Scurt pe doi, eram cu fată şi cum nu prea aveam bănuţi, în loc să ne plimbăm în parc cum plănuisem, ar fi trebuit să o invit la o cofetărie, ceva cumva, numai că ştiam că ăia nu prea dau pe datorie, aşa că fata şi-a luat tălpăşiţa şi nici n-am mai văzut-o de atunci. Reiau. A venit taximetrul, ştia de la Robert ce trebuie să facă, a pus bagajele la locul lor şi am pornit. Am ieşit din Levis tot pe podul de beton, cel pe care ne-a dus Robi cînd ne-a arătat cartierul bogătaşilor cu promenada lor cu tot, şi am intrat pe autostradă. Pînă la pod traficul a fost infernal şi cînd am văzut că aparatul de taxat este mai hulpav la staţionare decît în mers, m-am îngrijorat. Dacă nu ne rămîn bani pantru bere la Montreal, ce ne facem, fetelor? Apoi, am început să am vaga bănuială că şoferul a înţeles că trebuie să ne ducă EL la Montreal 🙂

Pe cînd mă luptam din greu cu dilemele astea, şoferul a virat scurt şi ne-a zis  ICI! Bon. A costat exact cît calculasem, adică 25 de dolari cu ciubuc cu tot, pentru şapte kilometri şi jumătate.

Plouă plouă plouă. Deci am luat degeaba cu mine şapca protectoare împotriva insolaţiei generatoare de chef de harţă şi dăştept cum sînt, am plecat în sandale, înghesuind pantofii în bagaj – o valiză pentru amîndoi, plus un rucsăcel şi o geantă de voiaj pentru Silvia. Ea ştie ce cară în ele 🙂 Eu am în plus o gentuţă mică de umăr în care am strictul necesar: agenda în care scriu, pixuri, briceguţul meu elveţian, leucoplast partajat în două feluri (dreptunghi şi rotund), pieptene, batiste de hîrtie, unghieră, tableta, un mini prosop şi o umbrelă. Uit ceva? Da, actele şi biletele de bus şi de cazare la hotel. Un fost coleg, Viorel, născut în aceeaşi zi cu mine, dar cu patru ani mai înainte, spunea că sînt „boşorog prevăzător” 🙂

Am ajuns la autogară, mă duc la ghişeul de bilete şi arăt funcţionarei de acolo, o afro-quebecoasă cam durdulie, biletele tipărite de Robi. Nu spune nimic, dă din cap aprobator şi ne punem pe aşteptat. Vine autocarul, dar şoferul ne trimite înapoi la madama care turuie ceva, şi tot turuie pînă am inspiraţia să o rog să ne ajute că nu ştiu prea bine franceza. Se îndură de  noi, ne confiscă biletele pe care le aveam şi ne tipăreşte altele, tocmai la ţanc. Şoferul despre care cred că ne-a aşteptat, a pus valiza la locul ei şi ne-a permis ambarcarea. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi avut inspiraţia să mă rog de balenuţă.

La bord, legea junglei. Fiecare se aşează cum şi unde vrea. Cum nu prea sunt cupluri, fiecare singuratic / ă a ales să stea pe cîte un scaun, nemai-rămînînd pentru mine şi pentru Sivia, două locuri alăturate. Eu cer permisiunea unei afro-canadiene cu alură de intelectuală să mă aşez lîngă ea, Silvia se rînduieşte în locul neocupat din spatele meu, lîngă alt călător. Asta E!

Scot caietul şi încep să scriu. Doamna de lîngă mine, amabilă, mă întreabă dacă să aprindă lumina de sus. Declin, este vag mirată (scriu fără ochelari)  şi cred că sînt ceva mai în vîrstă decît ea, care-i poartă tot timpul).

Am mai spus că dacă lumina este bună, NU am nevoie de ochelari. Mama săraca, m-a îndopat cînd eram copil, cu tone de morcovi, spunîndu-mi că  morcovii ajută vederea. Aşa o fi? Cred că mai degrabă mă păcălea, că se ştie că legumele nu-s tocmai preferatele ţîncilor 🙂  Dar, eu chiar văd foarte bine.

Nu pot să nu remarc diferenţa de tratament pe care l-am primit de la cele două doamne, colega de călătorie şi funcţionara. Oameni şi oameni peste tot.

Vremea urîtă persistă. Autocarul a pornit la drum cu 14 minute înainte de ora la care era programat, ora 9. De ce? Habar-nu-am!

Autocarul este bineînţeles modern, 48 de locuri comode, măsuţă rabatabilă şi internet gratuit. Toaletă în spatele autocarului. Condiţii similare ca la avion.

Apropo de internet, nu mă interesează, am citit înainte să plecăm din Levis, ce mizerie este în ţară, ticăloşii inventează lovituri de stat, mi-e lehamite.

Am propria mea posibilitate să accesez internetul prin telefonul dăştept pe care mi l-a împrumutat Robi, dar nu merită să consum bateria aiurea – voi folosi tableta ca GPS la Montreal ca să găsim hotelul şi ceva obiective turistice. Drumul va dura vreo trei ore, l-am mai străbătut, l-am descris, deja sînt plictisit de această rută. Iar a decedat un pix. Da’ mai am 🙂

Pentru cei care nu ştiu, această sintagmă nu mai am da’ mai am a fost folosită de un comic, la circ; acesta îşi începea scheciul cîntînd la un istrument muzical, şi cînd venea un nene să-i interzică, după ce preda acel instrument, spunea: nu mai am (instrumente muzicale); după ce interzicătorul pleca, comicul spunea: nu mai am da’ mai am. Şi scotea din largul său anteriu, alt instrument muzical şi reîncepea să cînte. Schema se repeta de mai multe ori, pînă cînd publicul era sastisit, iar acel comic se retrăgea. Aşa şi eu: nu mai am pix, da’mai am. Şi scriu şi tooot scriu.

Read Full Post »