Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘montreal’

Am ieşit din restaurant şi mergem pe rue Rene Levesque, în sus; nu ne putem rătăci, hotelul se află pe această stradă, în aval. După ce ne-am alimentat bateriile biologice, se cuvine să le alimentăm şi pe cele sufleteşti. Cazarea mai poate aştepta că suntem drumeţi învăţaţi dacă-i nevoie, şi cu aşteptări şi cu privaţiuni. Iată că am nimerit, deşi nu o căutam în mod special, la Catedrala Sf. Patrick. Este linişte şi pace. Silvia este în elementul său, aşa cum este în indiferent ce fel de biserică ar fi: creştină, catolică, protestantă, moschee sau templu iudaic. Doar Dumnezeu există peste TOT!

Nu este mai nimeni aici, este cam întuneric, am stat puţin şi am plecat.

În faţa catedralei şi lateral, pe o pajişte, numeroase veveriţe alergau prin iarbă căutînd ele ştiu ce, că alune, n-am prea văzut. Nu se tem de oameni.

Mergem spre cealaltă catedrală, una dintre ţintele primordiale de atins în imaginarul meu turistic. Din nou, linişte şi pace. Dacă la Sf. Patrick nu eram decît noi şi o doamnă mai vîrstnică, aici este o oază de reculegere pentru mai mulţi oameni, turişti sau nu. Iar stau pe bancă şi iar scriu. Scriu ca să am ce citi mai tîrziu, dacă uitarea îşi va croi drum nesuferit peste amintirile noastre.

Silvia, a scos din cotloanele încăpătoare ale genţii sale o cărticică şi cu genunchiul pe pămînt, înalţă o rugă. Ştie ea prea bine ce face.

Este botezată ortodox ca şi mine, ne-am cununat în ritualul ortodox la Biserica Sfîntului Spiridon din Bucureşti, am botezat şi cununat la rîndul nostru tot în ritul ortodox. Dar amîndoi avem o atracţie inexplicabilă atît pentru iudaism cît şi pentru catolicism. Practic, amîndoi suntem un soi de ecumenici. Amîndoi credem că Dumnezeu este UNUL, dar, căile către El sunt diferite pentru că şi oamenii sunt (atît de) diferiţi. Atîtea schisme s-au petrecut de exemplu în creştinism, încît lesne ar fi să cazi în depresie neştiind care este adevărata cale. Ştie cineva cu adevărat ceva? Şase sute de ani au trecut, Anno Domini,  pînă să se concretizeze dogma, aşa cum este acum. Şi au trecut aproape o mie de ani de la Marea Schismă din 1054. La ce-a folosit această schismă? La ce foloseşte că atît Biserica Rusă cît şi cea Anglicană refuză cu îndîrjire reunificarea tuturor Bisericilor? La ce a condus marea strădanie a lui Papa Ioan Paul al doilea pentru ecumenism? La (aproape) nimic. Şi dacă unii nu ştiu, eu am aflat că eresis NU înseamnă altceva, decît altă cale, NU păcătos rătăcit de la dreapta credinţă. Dacă nu ar fi fost comuniştii nişte nemernici, eu aş fi fost botezat uniat. Că aşa a fost şi tata. Numai că pentru vina de a nu fi fost ortodox, tata a fost aruncat în temniţă, iar mama, m-a botezat DE FRICĂ ortodox. Care-i adevărata cale?

Spre deosebire de alţii, noi conştientizăm că Iisus s-a născut evreu, a trăit ca evreu şi a murit ca evreu. Creştinismul a fost dezvoltat de ucenicii săi apropiaţi, TOT evrei, care prin prozelitism au crescut Biserica lui Cristos la proporţiile pe care le atinge astăzi. Şi tot spre deosebire de alţii, atît evrei cît şi neevrei, ştim bine că aproape două sute de ani, creştinii au fost acceptaţi de evrei, mulţi evrei crezînd cu adevărat că Iisus a fost Mesia. Chiar mai există în Israel, evreii meseianici care încă împacă tradiţia VT cu învăţăturile NT. Dacă este interesat cineva, să-mi spună şi îi pot face legătura prin internet cu Otniela Batzion, o intelectuală de prestigiu.

*

Pe drum am fotografiat Montreal pe strada Rene Levescque încercînd o asemănare cu Benidorm, Spania. Puzderie de zgîrie nori acolo, puzderie de zgîrie nori şi aici. Nu merge. Canada este altceva decît Europa. ALT-CE-VA! Nu poţi înţelege Lumea Nouă în comparaţie cu Lumea Veche decît venind aici. Doar aici, la faţa locului, înţelegi. Doar aici. Nu ştiu dacă sună patetic sau pretenţios, dar, nu poţi compara decît lucrurile pe care le-ai văzut nemijlocit. Ce ştii din auzite sau ce-ai citit în mass media, este cu totul altceva decît ce vezi tu cu ochii tăi, ce auzi tu cu urechile tale şi ce simţi tu cu sufletul tău, la faţa locului. Complet ALTCEVA!

*

Citez iar, din lucrarea c a n a d a apărută în anul 2010 în biblioteca ziarului Adevărul: „În pofida prezenţei mai multor zgîrie-nori, cea mai atrăgătoare clădire este Cathedrale Marie-Reine-du-Monde, inaugurată în 1894 şi închinată Mariei, Regina Lumii. O copie la scară mai mică a lui San Pietro din Roma, este o emblematică declaraţie a puterii Bisericii Catolice aici, în partea de vest a centrului oraşului, odinioară fortăreaţa protestantismului britanic. Gesticulînd de pe cornişă, se văd sfinţii patroni ai diverselor parohii ale oraşului care au ajutat finanţarea construcţiei monumentalei clădiri, în vreme ce, la interior, se află o magnifică reproducere a lui baldachino (acoperămîntul de altar) din San Pietro.”

*

Bineînţeles că şi aici, la Catedrale Marie-Reine-du-Monde, Silvia aplică a cîta oară? talentul ei special de a se volatiliza în decor, care talent funcţionează oricînd şi oriunde, cu precădere în spaţiile cultural religioase. Aşa talent, mai rar. Pur şi simplu, acum e, acum dispare şi cînd vrea ea să se re-materializeze, apare din nou. Unde a fost? He he 🙂  Imposibil de aflat. La fel ca personajele din scrierile lui Eliade, Silvia transcende timpurile pentru că stăpîneşte perfect modul de întrebuinţare a spaţiului transformat în timp. Einstein era mic copil pe lîngă ea. La fel şi Eliade 🙂

*

Două vorbe şi despre Catedrală. Mult prea mare faima decît realitatea. Copie la scară a Bisericii San Pietro dar, la o scară destul de mică. Am fost la Vatican şi pot face diferenţa. Dar merită vizitată, neapărat!

Read Full Post »

Papa bun în Montreal

Uof, ce bine-i să stai cu picioarele sub masă!

Şi a fost aşa: după ce-am străbătut autostrada cu toate podurile aruncate peste feluritele rîuri care o întretaie, autostradă pe care am străbătut-o prima dată cînd am fost la Niagara Falls, am traversat în sfîrşit podul peste fluviul  St. Laurenţiu şi am descins în Montreal, oraş aşezat pe cea mai mare insulă dintre cele 75 care formează metropola. Din nou, reţeaua de şosele suprapuse care formează centura şi-a făcut datoria şi pătrundem în oraş, foarte aproape de autogară. Am trecut peste un pod înalt, am văzut un parc de distracţii imens, vapoare, clădiri, un circ ambulant în corturi uriaşe, un adevărat spectacol s-a desfăşurat în faţa ochilor noştri, zeci de minute. Am privit avid dar n-am fotografiat nimic, chitind că o voi face la întoarcere. (Vezi să nu. La întoarcere am avut un traseu cumva diferit).

Am coborît din autocar, am scos GPS-ul şi cînd să o facă ţăranu’ de orăşanu’ pe dăşteptul, fleoşc! 🙂 M-a depăşit maşinăria. Încă n-am învăţat s-o manevrez cum trebuie. Noroc că Robi mi-a tipărit un traseu de la autogară la hotel; întreb pe cineva îmi dă o direcţie; întreb pe altcineva, îmi dă altă direcţie. Teoretic era simplu (şi chiar a fost): de la autogară mergeam cîteva sute de metri, luam metroul 5 staţii, încă două sute de metri per pedes şi gata! Am ajuns! Am ajuns degeaba. Camera este rezervată începînd cu ora 16 iar acum este ora 12… – Pînă atunci, depozitaţi bagajele în camera de lîngă recepţie, zice una dintre cele două magrebience, rîzînd larg. Punem bagajele acolo şi fetele mă abordează direct, cerîndu-mi 20 de dolari.

Hai mă, hotel mic, dar chiar aşa? Mă abordează de faţă cu nevastă-mea? Prudent, le spun să repete, dar vorbind mai rar. În sfîrşit, înţeleg: fetele voiau să facă un ban în plus. Numai că pentru cei 20 de dolari, nu-mi ofereau altceva decît să nu mai aşteptăm patru ore, adică să ne dea drumul în cameră, imediat. He he 🙂 M-au găsit! Io’ şi fraierul cu care se întîlniră hoţomancele 🙂 Le întreb dacă restaurantul aferent este deschis. – Numai pentru micul dejun. – Bine. Tot vrem să mîncăm ceva (dimineaţă am băut numai un ceai)  mergem la plimbare şi revenim. – OK, zîmbeşte una dintre ele.

Suntem pe bulevardul Rene Levesque. Stînga, dreapta, înainte şi înapoi, blocuri care zgîrie norii.

Mă necăjesc niţel. Eu vroiam să vedem centrul vechi, cu catedralele. Le întrebasem pe figurinele de abanos. Habar nu au.  Bine şi aşa. Şi despre Catedrale, despre Seminarul Sulpician… N-au auzit. Încep să mă întreb: unde ne-a trimis, băi frate, Robert? Nu cumva am venit ştiţi dumneavoastră cum, şi plecăm la fel? Probabil că dacă le întrebam pe abanoase despre vreo moschee, ar fi ştiut.

Trecem pe lîngă un restaurant cu specific italian, nimeni. O altă vitrină prezintă nişte mese curate în jurul cărora turişti sau neturişti înfulecau de zor. Privesc preţurile şi-mi trece instantaneu, foamea 🙂 Mai mergem ce mai mergem şi în zare, văd un turn care pare a avea, formă de cruce. Hopaaaa, parcă am citit la catastif, despre. Se zăreşte şi o catedrală. Nu cumva? Ne apropiem. Asta E! Catedrale Marie-la-Reine-du Monde! Asta căutam! Copia la scară a Vaticanului. În afară de asta, mai vedem ce vom vedea. Avem un prim obiectiv la îndemîna noastră, ceea ce-mi dă o stare de confort. Capăt curaj şi cred că vom atinge şi celelalte obiective propuse.

Suntem chiar pe trotuarul pe care se află Catedrala, prea aproape ca s-o fotografiez, prea flămînzi ca să o vizităm, decidem să căutăm mai întîi un loc decent pentru a prînzi. Şi am găsit. Nu mi-am notat locul pentru că nu părea chiar ieşit din comun. Un restaurant decent, nu prea luxos dar nici prea ieftin. În fine. Am găsit un vin canadian, acelaşi pe care l-am descoperit la Cascada Niagara, Pinot Grigio şi l-am comandat fără ezitare. 🙂

Bon. Silvia a poftit la o doradă regală (gătită excelent) eu am poftit la o supă de ceapă pe care am descoperit-o în Franţa. Menţionez în treacăt că am gustat o astfel de specialitate într-un restaurant din Bucureşti, fără nici-o tangenţă cu respectiva bunătate. Dar. Aici, am păpat cea mai bună supă de ceapă din toată viaţa mea. Chiar mai bună decît în Franţa. Şi mi-am amintit că Montrealul este în lupta pentru capitala gastronomiei nord americane, ba chiar mondiale. N-am eu bani pentru restaurantele clasificate cu stele Michelin dar, tartarul de somon pe care l-am cerut în completarea supei, m-a convins că în Montreal poţi mînca bucate excepţional de gustoase.

Cum s-ar spune, pînă la urmă, figurinele de abanos ne-au făcut un serviciu, că dacă le-am fi dat cei 20 de dolari şi ne-am fi cazat înainte de ora 16, probabil că am fi atentat la provizii în loc să belferim în acest restaurant 🙂

Ospătarul, m-a întrebat de unde suntem. – România, răspund. – Ce mai faci? – Bine. Eşti român? Hai să povestim. 🙂 – Nu, nu-s român. Ştiu numai cîteva cuvinte pe care le-am învăţat de la un coleg român. Ştiu să spun numai cîteva lucruri cum ar fi: e bun, mai vrei, ce vrei să bei, dar cam atît; aşa că o dăm din nou pe quebecoasa lor de fiecare zi. 🙂

E picant tartarul de numa’ numa’ da’ nu-l las. Prea îmi place, iar cu acest minunat Pinot Grigio canadian, merge la marele fix! Merge Grigio ce merge dar se mai şi termină iar la 38 de dolari sticla, mai bine mă opresc. Vine nota, scoate Silvia cardul (ea este cu banii, eu sînt numai cu mofturile 🙂 ), iar nu pică ceva la ţanc, nu merge. Butonează ceva băiatul şi în sfîrşit, plătim. Îi spun Silviei că se practică un pour boire. Silvia îi dă ceva  băiatului, dar acesta cam strîmbă din nas.

Dragi români care veniţi după noi, învăţaţi-l pe băiatul ăsta că degeaba se preface a nu fi român dacă e, şi explicaţi-i replica aceea a lui Nae Caranfil, interpretată magistral de Marele Dinică: „mîna întinsă care nu spune şi o poveste, nu capătă nimic”. Al naibii românaş. O făcea pe niznaiul, da’ dacă aş fi amintit ceva de cele sfinte, ar fi sărit cît colo. Acum, serios vorbind. La 120 de dolari nota de plată, i-am dat 10 ciubuc; cît ar fi vrut?

Adaug. Am aflat; aştepta 15%, adică dublu. Numai că nu este vina mea că patronii îi plătesc cu salarii atît de mici încît ospătarii se bazează pe ciubuc.

Read Full Post »

Montreal. Prima zi

Se putea să dorm eu fără grijă? M-am perpelit de pe la ora două noaptea pînă pe la ora şase dimineaţa şi fix cînd trebuia să ne trezim am aţipit. Habar nu am de ce am visat nişte chestii ciudate, cu nişte camioane uriaşe (nici măcar nu am mers vreodată cu un camion, fie el cît de mic), cu nişte colegi de serviciu pe care nu i-am văzut de mai bine de un deceniu, mutre pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea. Ciudăţenii. Dar. Imediat ce a intrat Robi în camera noastră să ne dea deşteptarea, l-am simţit şi m-am trezit instantaneu, culmea! perfect odihnit. Aşa cum stabilisem, va veni un taxi să ne ia şi să ne ducă la autogară. Avem la îndemînă biletele, paşapoartele, rezervarea la hotel. Toate achiziţionate on line şi tipărite acasă. Totul este perfect. Robi pleacă la serviciu, noi ne facem ultimele pregătiri, bagajul  pregătit, totul este bine. Mi-am luat pînă şi şepcuţa contra insolaţiei generatoare de chef de harţă 🙂 La drum. Dau să iau cheia de la casă pe care mi-a înmînat-o Robert MIE, (că sînt mai ordonat decît mami 🙂 ), ia-o de unde nu-i. Căutăm, căutăm, căutăm şi iată pîrdalnica unde era: căzuse pe podea şi se ascundea bine bine în covor. Acuma, cu Dumnezeu înainte, chiar plecăm la drum!

Plouă. Se spune că ploaia este semn bun că aduce belşug. Poate pentru agricultori că ţăranu’ de orăşanu’ are o ură cumplită la adresa ploii, de cînd eram adolescent şi mi-a stricat „ploile personale”. Scurt pe doi, eram cu fată şi cum nu prea aveam bănuţi, în loc să ne plimbăm în parc cum plănuisem, ar fi trebuit să o invit la o cofetărie, ceva cumva, numai că ştiam că ăia nu prea dau pe datorie, aşa că fata şi-a luat tălpăşiţa şi nici n-am mai văzut-o de atunci. Reiau. A venit taximetrul, ştia de la Robert ce trebuie să facă, a pus bagajele la locul lor şi am pornit. Am ieşit din Levis tot pe podul de beton, cel pe care ne-a dus Robi cînd ne-a arătat cartierul bogătaşilor cu promenada lor cu tot, şi am intrat pe autostradă. Pînă la pod traficul a fost infernal şi cînd am văzut că aparatul de taxat este mai hulpav la staţionare decît în mers, m-am îngrijorat. Dacă nu ne rămîn bani pantru bere la Montreal, ce ne facem, fetelor? Apoi, am început să am vaga bănuială că şoferul a înţeles că trebuie să ne ducă EL la Montreal 🙂

Pe cînd mă luptam din greu cu dilemele astea, şoferul a virat scurt şi ne-a zis  ICI! Bon. A costat exact cît calculasem, adică 25 de dolari cu ciubuc cu tot, pentru şapte kilometri şi jumătate.

Plouă plouă plouă. Deci am luat degeaba cu mine şapca protectoare împotriva insolaţiei generatoare de chef de harţă şi dăştept cum sînt, am plecat în sandale, înghesuind pantofii în bagaj – o valiză pentru amîndoi, plus un rucsăcel şi o geantă de voiaj pentru Silvia. Ea ştie ce cară în ele 🙂 Eu am în plus o gentuţă mică de umăr în care am strictul necesar: agenda în care scriu, pixuri, briceguţul meu elveţian, leucoplast partajat în două feluri (dreptunghi şi rotund), pieptene, batiste de hîrtie, unghieră, tableta, un mini prosop şi o umbrelă. Uit ceva? Da, actele şi biletele de bus şi de cazare la hotel. Un fost coleg, Viorel, născut în aceeaşi zi cu mine, dar cu patru ani mai înainte, spunea că sînt „boşorog prevăzător” 🙂

Am ajuns la autogară, mă duc la ghişeul de bilete şi arăt funcţionarei de acolo, o afro-quebecoasă cam durdulie, biletele tipărite de Robi. Nu spune nimic, dă din cap aprobator şi ne punem pe aşteptat. Vine autocarul, dar şoferul ne trimite înapoi la madama care turuie ceva, şi tot turuie pînă am inspiraţia să o rog să ne ajute că nu ştiu prea bine franceza. Se îndură de  noi, ne confiscă biletele pe care le aveam şi ne tipăreşte altele, tocmai la ţanc. Şoferul despre care cred că ne-a aşteptat, a pus valiza la locul ei şi ne-a permis ambarcarea. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi avut inspiraţia să mă rog de balenuţă.

La bord, legea junglei. Fiecare se aşează cum şi unde vrea. Cum nu prea sunt cupluri, fiecare singuratic / ă a ales să stea pe cîte un scaun, nemai-rămînînd pentru mine şi pentru Sivia, două locuri alăturate. Eu cer permisiunea unei afro-canadiene cu alură de intelectuală să mă aşez lîngă ea, Silvia se rînduieşte în locul neocupat din spatele meu, lîngă alt călător. Asta E!

Scot caietul şi încep să scriu. Doamna de lîngă mine, amabilă, mă întreabă dacă să aprindă lumina de sus. Declin, este vag mirată (scriu fără ochelari)  şi cred că sînt ceva mai în vîrstă decît ea, care-i poartă tot timpul).

Am mai spus că dacă lumina este bună, NU am nevoie de ochelari. Mama săraca, m-a îndopat cînd eram copil, cu tone de morcovi, spunîndu-mi că  morcovii ajută vederea. Aşa o fi? Cred că mai degrabă mă păcălea, că se ştie că legumele nu-s tocmai preferatele ţîncilor 🙂  Dar, eu chiar văd foarte bine.

Nu pot să nu remarc diferenţa de tratament pe care l-am primit de la cele două doamne, colega de călătorie şi funcţionara. Oameni şi oameni peste tot.

Vremea urîtă persistă. Autocarul a pornit la drum cu 14 minute înainte de ora la care era programat, ora 9. De ce? Habar-nu-am!

Autocarul este bineînţeles modern, 48 de locuri comode, măsuţă rabatabilă şi internet gratuit. Toaletă în spatele autocarului. Condiţii similare ca la avion.

Apropo de internet, nu mă interesează, am citit înainte să plecăm din Levis, ce mizerie este în ţară, ticăloşii inventează lovituri de stat, mi-e lehamite.

Am propria mea posibilitate să accesez internetul prin telefonul dăştept pe care mi l-a împrumutat Robi, dar nu merită să consum bateria aiurea – voi folosi tableta ca GPS la Montreal ca să găsim hotelul şi ceva obiective turistice. Drumul va dura vreo trei ore, l-am mai străbătut, l-am descris, deja sînt plictisit de această rută. Iar a decedat un pix. Da’ mai am 🙂

Pentru cei care nu ştiu, această sintagmă nu mai am da’ mai am a fost folosită de un comic, la circ; acesta îşi începea scheciul cîntînd la un istrument muzical, şi cînd venea un nene să-i interzică, după ce preda acel instrument, spunea: nu mai am (instrumente muzicale); după ce interzicătorul pleca, comicul spunea: nu mai am da’ mai am. Şi scotea din largul său anteriu, alt instrument muzical şi reîncepea să cînte. Schema se repeta de mai multe ori, pînă cînd publicul era sastisit, iar acel comic se retrăgea. Aşa şi eu: nu mai am pix, da’mai am. Şi scriu şi tooot scriu.

Read Full Post »

Citez

„Poate că Toronto a smuls sceptrul de cel mai mare oraş al Canadei din Mîinile Montrealului, dar Montrealul a rămas cea mai variată şi mai fascinantă metropolă, o extraordinară fuziune între bogata tradiţie europeană şi modernitatea nord-americană. Montrealul se află pe o insulă, cea mai mare dintr-un arhipelag situat în aval de locul de confluenţă al Fluviului Ottawa cu Saint Lawrence.

(…) Apa înspumată de cataracte bloca şi odinioară pătrunderea vaselor oceanice pe cursul rîului în sus, făcînd necesare descărcarea şi reîncărcarea lor, depozitarea şi supervizarea mărfurilor transportate spre şi din interiorul continentului. Astfel, tabăra misionară de la Ville-Marie, întemeiată în 1642 de către Paul de Chomedy Maisonneuve (1612 – 1676), s-a dezvoltat rapid într-o bază pentru exploratori, pentru acei coureurs de bois şi pentru călătorii care se ocupau de negoţul cu blănuri.

Deşi Ville-Marie a fost curînd redenumit Montreal, puterea Bisericii Catolice a rămas dominantă. Misionarii aveau cartierele generale aici, iar Ordinul Sulpician, care-l finanţase pe Maisonneuve, a rămas autoritatea oraşului mai bine de 200 de ani. Seminarul lor, construit în 1685, se ridică lîngă glorioasa lor basilică, Notre-Dame, în inima Montrealului vechi.

Odinioară apărat de o linie dublă de ziduri de piatră, Vieux-Montreal deţine cea mai mare colecţie de clădiri din secolul al XIX-lea din America de Nord. (…) … extinderea oraşului a fost influenţată şi de construirea căilor ferate, inclusiv Canadian Pacific, care-şi are cartierul general aici. Noi imigranţi au sosit aici din Anglia şi din Irlanda şi, pentru cîteva decade, oraşul a avut o majoritate anglofonă. Balanţa s-a schimbat odată cu înmugurirea industriei care a absorbit o importantă mînă de lucru francofonă din provincie. Vorbitorii de franceză locuiau la est de Bulevardul St. Lawrence, iar vorbitorii de engleză, la vest, unde cei mai înstăriţi dintre ei au construit marele complex de reşedinţe din Golden Square Mile, la picioarele împăduritului Mont-Royal, marele simbol al oraşului. (…)

Din ultimii ani ai deceniului 1950, Montrealul a fost focarul aşa numitei Revoluţii Liniştite a provinciei Quebec, proces care a coincis cu transformarea fizică a înfăţişării oraşului. Turnul în formă de cruce din Place Ville-Marie a fost printre primele dintr-o pădure de zgîrie-nori, unele de o mare frumuseţe arhitecturală. Pe sub străzi a început să prindă contur Underground City unind magazinele, staţiile, locurile de divertisment, şi noul metrou scînteietor. A luat fiinţă o întreagă lume subterană autonomă, ferită de rigorile iernei Montrealului. (…) … supăraţi de promovarea francezilor în viaţa publică, începînd de la jumătatea deceniului 1970 încolo, vorbitorii de engleză au început să părăsească oraşul în numar mare (plecînd înspre Toronto – n. m. tibi).

Montrealul nu are şapte coline precum are Roma dar este domiciliul a 200.000 de italieni, cea mai mare dintre comunităţile de imigranţi atrase aici din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Diversitatea etnică a imigranţilor (…) nu doar că a diluat intensitatea polarităţii franco-engleze, odinioară dominantă, dar a adăugat nespus de multe valori la bogăţia scenei culturale a oraşului. Montrealul este în prezent la numai un pas în urma New Yorkului, dar candidat serios la titlul de capitală a gastronomiei în America de Nord.”

Read Full Post »

A trecut fix o lună de zile (acum sunt două…) de la reprimarea sălbatică a demonstraţiei paşnice a românilor din diaspora, la Bucureşti. Ca să îngreuneze ancheta, au secretizat informaţiile. Asta se întîmplă cînd vinovaţii sunt la butoane: ascund urmele, temporizează şi în final, muşamalizează. Apoi.

Cearta primăriţei ot bucale cu teleormăneanul cel viteaz a început să capete accente comico-tragice. Liste de susţinere a primăriţei din partea lipitorilor şi a linguşitorilor în frunte cu Arşinel, mînie proletară de înfierare a doamnei susţinută timid de cîteva organizaţii pesediste, balamuc.

Un lucru este limpede: această haită care a pus mîna pe ţară, se va da de ceasul morţii să nu fie decuplată de la ţîţa bugetului de stat. De plecat tot va pleca de la butoane clanul tăriceano-drăgnicesc; chestie de timp; dar înainte de plecare, vor face praf şi pulbere România, dacă restul haitei pesedo-aldistă le va permite cu inconştienţă, această ticăloşie. Sper să nu.

Revin la Montrealul nostru că-i mai sănătos. Caut pe tabletă o rută din Levis pînă la autogara din Quebec, găsesc mai multe variante, parcă ar fi două autogări, dar mai bine îl aştept pe Robi să ne descîlcească.

O să o iau uşurel la pas în josul străzii să văd ce indicaţii preţioase mi-a dat fierătania şi dacă nu mă descurc o să ţîp franţuzeşte: HELP 🙂

Abia acum descopăr că de fapt, Levis dispune de o reţea întreagă de autobuze, nu doar de bus 35 R. Mai ştiam că există bus 19 dar habar n-am unde merge, şi nici nu ne-a interesat pînă acum. Astăzi am căutat bus 35 E dar n-am fost în stare să-l găsesc pentru că una îmi arăta gps-ul de pe tabletă şi alta era situaţia la faţa locului. Teoretic, 35 E ne-ar fi dus fix la autogara de unde vom lua autocarul pentru Montreal. Cred că nu-i mare diferenţa dar dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Cred că  degeaba o să-l rog pe Robi să ne desluşească. El care nu s-a mai dezlipit de maşină de vreo şapte-opt ani, chiar n-are cum să ne ajute. Soluţia: taximetria locală. Bun şi aşa că doar nu vom rămîne neduşi la Montreal. Ce să o mai bîjbîim: va veni un taximetru în faţa casei la ora 7,40.

Avem de vizitat în principal două Catedrale, dintre care una este o copie la scară a Vaticanului, Catedrale Marie-Reine-du-Monde, iar cealaltă, Basilique Notre Dame a fost construită chiar lîngă Seminarul Sulpician, cea mai veche clădire din Montreal, în funcţiune de 333 ani, păcat numai că nu este deschis şi pentru public. Dar sunt extrem de curios să văd „oraşul de sub oraş”! Şi, funcţie de timp şi de cum ne orientăm, mai sunt şi alte obiective de văzut. Avem hotelul rezervat, bilete de întors, tot tot tot.

Am ajuns iar la complexul de magazine de lîngă oraş şi de data asta şoferul de pe 35 R ne-a taxat cu 3,5 dolari, nu cu 2 cum ne obişnuisem…

Aşa cum am promis, am luat ceva „provizii” pentru această mini excursie, poate că nu va fi nevoie de  ele dar, mai ştii? Am văzut la Niagara cît de bine ne-au prins. Nu mă pot obişnui cu faptul că la magazin preţul afişat nu conţine nu ştiu ce taxe şi una crezi că ai de plătit şi altă sumă trebuie să scoţi din portofel. Nu mi se pare corect. Dar. Trecem şi peste chestia asta.

Belea cu fumatul. A primit Robert reclamaţii de la colocatari că fumăm în casă şi nu este voie. – Adică dacă tembelii ăştia sunt abstinenţi, trebuie să o fac şi eu pe sfîntul? – Aşa e regula, a zis Robert. – Şi dacă nu ne conformăm?  – TICHET! Problema nu e de abţinut sau nu de la tutun sau că trebuie să ieşi în grădină la fumat cum ieşeam în curtea şcolii cînd eram liceeni. Mă deranjează că în casa omului, pot alţii să stabilească reguli şi iar nu mi se pare corect. Comunişti nesuferiţi 🙂 Glumim noi dar chestia asta este cumplit de serioasă. Peste tot, nu ştiu ce fel de forţe oculte, testează limitele de supuşenie pe care oamenii sunt de acord să le suporte. În caz contrar, ar fi chiar mai rău, pentru că aceste reguli ar fi dictate de tembeli decerebraţi.

Să fie oare la mijloc, şi aici, sinistra imbecilitate denumită pompos „politically correctness”? Foarte posibil.

Read Full Post »

Prăznuirea naşterii Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mare bucurie pentru toţi creştinii, dar mai ales pentru purtătorii de nume care amintesc de Maria, Sfînta Fecioară, mama Mîntuitorului lumii, Iisus Hristos.

Robert a plecat ca de obicei la serviciu, iar noi vom bîntui puţin împrejurimile. Chiar dacă va fi să nu mergem la Montreal (poate că vom merge, am eu ceva în cap 🙂 )  măcar să vedem unde este gara, care după cum ne-a asigurat Robi, este foarte aproape de domiciliul său actual. Şi mai este în apropiere o biserică, şi vom mai vedea noi ce mai e.

Acasă la romanica, mare zaveră mare. S-a răsculat madam Pandele împotriva lui Dragnea de nu se mai vede pesedist de pesedist 🙂 Clanul mafioţilor a întrat în fibrilaţie. 🙂 Cum se va termina şi povestea asta care pute a hazna? Fix la fel ca şi pînă acum: pînă la urmă va cădea mustăcel şi va fi întronizat alt şef poate chiar mai ticălos ca el. Iar prostimea (cu şcoală au ba, săteni sau citadini, tot un drac, prostimea este prostime, mă rog, în afară de cinicii direct interesaţi) va vota mîna care-o biciuieşte şi de acum înainte, ca şi pînă acum, în vecii-vecilor-amin, că cine s-a obişnuit cu jugul,  crede că rămîne fără gît dacă scapă de el.

Aseară, de supărare, am uitat să pun tableta la încărcat şi acum ioc 🙂  tabletă. Aşa că am scos de la naftalină vechiul aparat Sony, vechi de cel puţin opt ani, cel pe care l-am cumpărat anume pentru a imortaliza excursia din Israel. Dacă a fost bun pe pămîntul sfînt, va fi bun şi pe pămîntul binecuvîntat al localităţii Levis, Quebec, Canada 🙂 Păi?  Păi da, că am uitat vechitura acasă şi am plecat la drum cu tableta la 40 % baterie, care tabletă s-a descărcat mintenaş 🙂 şi m-a lăsat fără imortalisme.

În sfîrşit, pot manevra laptopul după placul meu. A găsit Robert (cu greu) un maus cu fir şi acum sînt în elementul meu, că pătrăţelul acela negru pe care plimbi degeţelul ca să orientezi săgeţica, mi-a mai scos o mie de fire de păr alb pe lîngă firele de păr albe pe care le aveam deja. Adică, mai toate. 🙂

Sunt ceva norişori pe cerul azuriu al începutului de toamnă dar, deşi soarele generos ne încălzeşte sufletele, răcoarea a început să muşte binişor, de pe la începutul nopţii şi pînă pe la zece dimineaţa. Bineînţeles că m-am înşelat. Altă latitudine, alt comportament meteo. Ştiţi vorba aia „soare cu dinţi”? Ei bine, abia aici am priceput ce va să zică vorba asta, cu adevărat. Răcoarea muşcă dincolo de ora zece, cam pînă pe la ora 12 şi chiar dincolo de ora asta. Chiar dacă vîntul se mai opreşte şi soarele arde cîteva minute, răcoarea revine şi muşcă iar şi iar şi iar. Robert rîde de noi. Cred şi eu că-i dă mîna să rîdă; el s-a obişnuit cu răcoarea şi este deci, vaccinat.

Deci. 🙂 (ador cuvîntul acesta care le stă în gît unor lingvişti scorţoşi). Deci. Am plecat pe la ora 10 de acasă către gară. Iat-o: o clădire anodină şi încuiată straşnic. Pe tabele spune că trenurile au două direcţii: Quebec şi Ottawa; a doua destinaţie ne interesează dar, pas de te informează. Ne spusese Robert că nu vom găsi nici ţipenie. Aşa a şi fost. De ce? Nu știm…

Eu m-am întors acasă de frică să nu capăt vreo pîrdalnică de răceală, chiar am strănutat de vreo cîteva ori, am suflat şi nasul în batiste de cîteva ori, dar Silvia a pornit vitejeşte înainte la drum, să descopere biserica. A ajuns şi ea acasă dezamăgită, a găsit biserica ferecată, pentru că la catolici astăzi nu se celebrează ziua naşterii Fecioarei. De ce este schisma atît de puternică?

Ce facem? Silvia propune să mergem în Quebec şi să căutăm una dintre bisericile dezafectate (sunt mai multe) care ne intriga de cîte ori treceam pe lîngă ea cu autobusul. Se vedea că este transformată în magazin. Zis şi făcut. Urmează secvenţa ştiută: Bus 35, L2, bus 11 şi coborîm la fix.

Intrăm şi, surpriză (plăcută)! Fostul lăcaş de cultură religioasă a fost transformat într-un lăcaş de cultură laică. Adică într-o imensă librărie/anticariat. Mii de cărţi sortate pe domenii îşi aşteaptă cititorii care să le salveze din lîncezeala în care nu se prea complac. Sunt muşterii? Numai cîţiva. Vreo doi domni, cîţiva tineri, cîteva tinere, o doamnă zîmbitoare, o fetiţă de vreo zece ani, şi noi, turiştii scormonitori. Cu rare excepţii cărţile sunt sigilate în ţiplă şi marea lor majoritate sunt fie în engleză fie în franceză. Întreb un nene care trebăluia pe acolo de zor dacă au şi vreo carte în limba română. Bine înţeles, că nu 🙂 Au şi o secţie de CD-uri. Au şi ceva obiecte de artizanat. Preţuri modice. Totul acompaniat de o muzică discretă care se aude în fundal. Sper să iasă clipul pe care l-am făcut cu ultimele tresăriri ale bateriei tabletei.

Read Full Post »

Forfota de dimineaţă. Mic dejun, planuri, adunat boarfe şi îndesat în valize că ştiţi dv, călătorului îi şade bine cu drumul. Robert fixează ruta de drum. 🙂 Nu interferăm, ne propune ceva, bineînţeles că vrem, dar circumspect nu-mi manifest interesul. Știu că se mai şi răzgîndeşte  pe drum. Văd eu unde ne duce cînd ne va duce 🙂 Ora nouă. M-am instalat în Volvo şi mi-am pus centura. Ieri, în amfibus, i-am spus lui Robert – Centura! Disperat, caută peste tot, centură ioc. – Bineeee a zis Robi, bineeee 🙂

Încep să pricep cum se eludează fiscul cu sume mititele. De exemplu la restaurant plata se face de obicei cu cardul dar, ciubucul se plăteşte numerar. În caz contrar, fiscul adaugă ciubucul la total venituri şi impozitul creşte. Cam de-aia am plătit la hotel numerar. Robert a evitat să-mi răspundă direct (rareori o face) dar eu, asta am dedus.

Apropo de centură: pe panoul central electronic de deasupra şoselei, scrie clar: no belt, 2 point. Din totalul de 12 pe care îl ai cînd obţii licenţa de şofer. Scump! Ne întoarcem către Montreal pe unde am venit şi n-am ce comenta. Acum am pixuri dar nu prea mai am caiet 🙂 Nu-i bai. La nevoie pot să scriu pe tabletă. Măcar să am ce relata.

Am mai priceput un lucru. În anumite zone, viteza este restricţionată chiar dacă nu se lucrează, pentru că se presupune că drumul fiind deteriorat, este mai bine să fie parcurs cu 60 sau cu 80 în loc de 100 km/h. Chiar dacă se lucrează pe firul celălalt de circulaţie, firul pe care mergi are regim de drum îngustat şi iar este bine să circuli cu viteză redusă. Traba este foarte bine gîndită. Si repet ce-am mai spus: autostrăzile sunt tot timpul în proces de recondiţionare pe diverse tronsoane de drum. Partea de drum care urmează să fie recondiţionată este semnalizată – restricţionată cu nişte cilindri din plastic, din timp.

Digresiune. Mi-a curăţat Robi tableta că aveam o mişconofaşniţă 🙂 care-mi spunea că trebuie să scap de fişiere nedorite, că trebuie să răcesc telefonul? că îmi economiseşte baterie şi mă anuţa trimfătoare că mi-a prelungit bateria cu UN MINUT, etc. Robert mi-a montat pe ecran şi un buton care-mi trece tableta în adormire fără să mai pape baterie ca atunci cînd este în stand by, apoi o trezesc la viaţă cu două atingeri. Înainte, ţăranu’ de orăşanu’ oprea tableta de tot, de la butonul de sus. Vai de părinţii care nu ascultă de copii 🙂

Ora 11. Trecem pe lîngă Montreal, nici nu mă aşteptam să-l vizităm din goana maşinii. Robi ştie că ne dorim, o să-l vizităm mai tîrziu, coace ele un plan, că mai avem la dispoziţie patru săptămîni întregi de belfereală în Canada. Bine de ştiut: merge un tren de la Quebec la Montreal şi cum tot îmi doresc să văd la lucru Căile Ferate Canadiene, vom croi un plan în acest sens. Vom vedea (că nu 🙂 ) Dacă am socotit bine, mai avem 270 de km pînă la Quebec. Ştiam eu că se schimbă modificarea.  Din vorbă în vorbă Robert i-a spus Silviei că trecem prin dreptul unui oraş satelit al Montrealului, Brossard, unde există un magazin arăbesc cu mărfuri care nu se găsesc nici măcar în Quebec! Magazinul se numeşte Adonis. Magazin mare, strict alimentar, (Alimentara tinereţilor noastre…) Mare, curat, mărfuri din abundenţă şi într-o varietate uluitoare, găsim şi griş eeeee, găsim şi icre eeeee, găsesc şi draga mea brînză Comte, dar în trei variante de maturare, respectiv la 6 apoi 9 şi la 15 luni, nu ca la romanica într-o singură variantă, asta e, greu să cauţi ceva şi să nu găseşti, doar se ştie că arabii sunt comercianţi înăscuţi! Eu n-am văzut vin sau bere dar Tandemul mi-a spus că n-am fost atent. Ca să nu spună că am fost chior. Eh, dacă nu le-am văzut înseamnă că nu erau de soi bun 🙂 🙂 🙂

Întreb un nene de pe acolo dacă am voie să fotografiez şi zice că nu, că p’ormă îi dau în judecată pentru preţuri sau cam aşa ceva. Bine. După ce-a cumpărat cam trei sferturi din magazin, Tandemul se îndură să meargă la cassă. Am o inspiraţie. Ies din rînd în afara părţii cu rafturi şi ochesc o casieriţă liberă şi pun placa: sînt turist şi aş vrea să fotografiez. Nu mă interesează produsele nici preţurile doar cîteva cadre generale. Pot? Frumuşica telefonează la şefi şi zice zîmbind: oui! Mulţumesc şi fotografiez vreo cinci cadre în interior, vreo cinci în exterior, dar cînd este să nu fie nu este şi asta e. Ţăranu’ de orăşanu’ în loc să fotografieze mîndreţea de magazin şi-a tras vreo 10 selfiuri unul mai urît ca altul, de mă apucă disperarea, că tot le urăsc din răsputeri. Na! că s-au răzbunat zeii selfiurilor pe mine, cu vîrf şi îndesat 🙂

Robi – Mergem înapoi. Eu – Poftim? Nici vorbă! Dacă a fost să nu fie înseamnă că aşa a trebuit. Valea. Robi – Bine. Eu – Există magazine similare în Quebec? Robi – Nu. Quebecoşii vin după delicatese, aici. Merită să mergi 225 km dus şi tot atîta întors? Fiecare răspunde şi face aşa cum doreşte.

După o bună perioadă de timp, văd pe margine un indicator: Levis. Întreb: intrăm în Levis? Robert: mai e. Şi tace ermetic. Dacă-l întreb eu ceva, este atent la condus, dar dacă ciripeşte cu mama, are atenţia distributivă 🙂

Este ora 15,20. Sînt curios „cît mai e”. Nu prea mult, văd indicator către Levis, trecem pe lîngă o cascadă mititică (probabil că vom reveni aici). Este ora 15,32. Locurile încep să-mi fie familiare. Cred că suntem pe traseul bus 35 care face legătura cu L2 care ne duce la Quebec. Iată bariera, iată pasajul, am ajuns. 🙂

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »