Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘moshe idel’

Frumos spune Sorin Antohi despre Tg. Neamţ, locul de baştină al lui Moshe Idel , cum că ar fi Jerusalimul Romaniei! Iar M. Idel recunoaşte că a avut un mare privilegiu şi anume că şi-a început studiile, exact în locul unde studiase şi Ion Creangă. p 25. “Si noi copiii, care mergeam literalmente pe urmele lui, auzeam o multime de lucruri despre Creanga, era si virsta potrivita. Si toti stiam ca la Humulesti, foarte aproape, era casa lui Creanga. Treaba asta cu Ion Creanga, plutea in aer! Era si virsta potrivita”. Iar pe deasupra, p 26. “…”vedeam tot timpul plopii lui Eminescu! Ii vedeam din clasa, pentru ca vizavi de scoala mea primara, era scoala secundara, iar linga ea se afla casa Veronicai Micle, cu faimosii sai plopi”.

Frumos rememorează Moshe Idel anii copilăriei sale; se vede că s-a lăsat impregnat de spiritul celor doi mari prieteni din cultura română. p 41. (Sorin Antohi) : – …“profunzimile noastre sufleteşti se adîncesc şi se umbresc pe măsură ce înaintăm în virstă. (eu cred că ne dumirim, ne luminăm odată ce înaintăm în vîrstă, ne înţelepţim – nm, to). De aceea, trebuie sa re-parcurgem periodic, la fiecare etapa din viata, marea literatura si textele sacre, filosofie morala […] artele vizuale si muzica – pentru a ne pune in rezonanta cu profunzimile lor, ininteligibile inainte sa atingem dezvoltarea sufleteasca potrivita”. De acord, dar repet, eu cred că profunzimile noastre sufleteşti se înseninează odată cu înaintarea în vîrstă, nu se umbresc. Cine vrea să moară posac ? Eu, NU !

La acest pasaj, Moshe Idel nu comentează. Hm! Tare aş fi vrut să-i văd expresia chipului în acel moment. Radioul iar porneşte din senin şi îmi reaminteşte că este vremea gustării frugale pe post de prînz. Nu ştiu cine a potrivit radioul astfel dar, nici pe altcineva nu simt nevoia să întreb. Nu este recomandabil întotdeauna să ştim chiar tot. Cum este vorba aceea ? ‘Nu căuta să afli ceea ce probabil nu ţi-ar plăcea să ştii ?’ Cred că şi curiozitatea omenească ar trebui să aibă uneori, limite. Multe rele a mai produs pe lumea asta curiozitatea neîngrădită. Dar poţi oare să îngrădeşti aşa ceva ? Peste poate.

În cartea sa, “Dacă soarele moare” Oriana Fallaci relatează un episod semnificativ :” – De ce te duci copile pe pajistea aceea ? – Pentru ca exista!” Copilul acela de trei, patru ani, nu avea de unde să ştie că aşa a răspuns şi Edmund Hilary cînd a fost întrebat de ce a dorit să escaladeze Everestul, împreună cu şerpaşul Tensing. (Nici acum nu este clar cine a fost totusi primul acolo, pe cea mai înaltă culme din lume. E cineva curios ?)

p 60. …”Conditia de a fi primit in grupul de studiu ( al Talmudului) era sa porti tot timpul Iarmulka, nu numai cind mergeai la sinagoga”. Interesant! p 63. “Mi-a spus o data fostul rabin-sef al Romaniei, Alexandru Safran, ca tatal lui – […] – venea la Tg.Neamt sa studieze Talmudul de la Jerusalim. […] dar Talmudul de la Jerusalim este lucrul cel mai greu care exista in cultura ebraica. Mult mai greu decit Talmudul babilonian iar pe acesta nu-l pot studia decit geniile.

Dacă (tatăl lui E. Safran) venea la Tg. Neamt să studieze o carte pe care cei mai mulţi – savanţi, nu oameni simpli – nici n-o deschid vreodată, […] atunci îţi dai seama ce carte ştia omul acela (bibliotecarul) din micul oraş! ?! […]

Alt exemplu.  Prin 1996 – 1997, imi telefoneaza fratele meu si-mi spune “ – Omule, am auzit de un profesor de filosofie ebraica din Tg. Neamt. – Nu exista asa ceva, eu ii cunosc pe toti! raspund eu. Imi telefoneaza din nou, imi da numele : un om pe care il stiam de 20 de ani. Am fost sigur, ca este o greseala. Il sun eu pe tip. – Unde te-ai nascut ? – In Tg. Neamt. – Nu se poate!

 Ba, uite că se poate. Tg. Neamţ este Jerusalimul României. Să recapitulăm foarte pe scurt : tatăl fostului rabin-şef A. Safran vine la Tg. Neamţ să studieze cea mai dificilă carte a culturii iudaice, cu un localnic. Cel mai bun profesor de filosofie iudaica s-a năcut la Tg. Neamt. Moshe Idel este originar tot de aici, unde a călcat pe  urmele lui Creangă, Eminescu şi Veronica Micle. Şi cîţi alţii nu se vor fi născut la Tg. Neamţ, Jerusalimul României. Învaţă puii de român aşa ceva la şcoală ? Ei, Aş!  La ce le-ar folosi ?

 Pe deasupra, Moshe Idel află cu această ocazie, că se născuse în casa în care trăise rabinul Roller, mare savant, cabalist! Se spune că nimic nu este întîmplător pe lumea asta, dar, cine ştie dacă aşa este sau altcumva?. p 67. “Din pacate, si aici, la Tg. Neamt in 15 ani, lumea evreiasca traditionala […] a pierit aproape fara urme”. Deci, încă o victorie a comunismului.

 Repostare. Deliberări pentru stabilirea unei zile pentru repostări la psipsina.

Anunțuri

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

  Legat de postările anterioare, mi se pare potrivit să reproduc aici părerea autorului despre cartea sa, Ascensiuni la Cer în Mistica Evreiască – stîlpi, linii, scări. Deci, am să reproduc prefaţa scrisă de MOSHE IDEL, savant evreu, expert în Cabala, născut în 1947 la Tg. Neamţ.

            Cînd Sorin Antohi a avut amabilitatea de a mă invita să ţin prelegerile “Ioan Petru Culianu” (septembrie 2004) la Central European University din Budapesta, nu mi-am pus nici o clipă întrebarea dacă să accept sau nu, ci m-am întrebat imediat care ar fi fost cea mai potrivită temă despre care să vorbesc. Psihanodia mi s-a impus în mod natural, datorită poziţiei centrale pe care această temă a avut-o în opera lui Culianu, dar şi pentru că rămîne între limitele studiilor de Cabala şi hasidism. De fapt, am întîlnit prima oară numele lui Culianu cînd, scriind o carte, ajunsesem la secţiunea în care mă refeream la ascensiunea sufletului şi, chiar în ultimul moment, am citit Psihanodia sa din 1983 şi am citat-o; în una dintre ultimele sale cărţi, Călătorii în lumea de dincolo (1991), el a fost cel care s-a referit apoi la acea secţiune a mea : or, tocmai acest caz de citare reciprocă a pregătit terenul pentru alegerea subiectului de faţă ca temă a seriei de prelegeri. Capitolul al patrulea al acestei cărţi a constituit, pe de o parte, o prelegere ţinută iniţial la un congres din Paris, în 1993, în memoria lui Culianu.

            Mai există în aceste prelegeri o dimensiune implicită care depăşeşte şi fundalul nostru moldovenesc comun, şi interesul nostru comun pentru problemele referitoare la experienţele de extaz şi psihanodie, despre care am scris în paralel, amîndoi, la sfîrşitul anilor “70 şi “80, şi interesul pe care l-am manifestat amîndoi pentru teoriile lui Mircea Eliade, un savant care a avut contribuţii importante la unele subiecte discutate în paginile ce vor urma. Prelegerile pe care le-am ţinut au reprezentat pentru mine un omagiu adus memoriei unui bun prieten şi cuiva care a visat să studieze Cabala. Îmi imaginez că ar fi scris el însuşi despre aceste teme, dacă teroarea istoriei şi răutatea omenească nu l-ar fi forţat să urmeze o altă direcţie de cercetare şi o altă direcţie geografică. Am încercat să gîndesc în concordanţă cu categoriile gîndirii sale şi să aduc în centrul atenţiei potenţialele contribuţii ale distincţiilor operate de el pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte ale misticii iudaice. Sper că, regîndind unele probleme aşa cum le-ar fi privit sau gîndit el, îl voi putea face cunoscut mai bine unor cercetători de azi, care nu i-ar cunoaşte altfel vederile.

            După tragica moarte a lui Culianu, i-am întilnit în multe rînduri familia, la Bucureşti : pe mama sa Elena, pe sora sa Tereza (care îngrijeşte “biblioteca I.P.Culianu la editura Polirom, nm, tibi) şi pe cumnatul său Dan Petrescu (cunoscutul dizident ieşean, nm, tibi). Pentru ei Nene era mult mai mult decît starul academic de peste hotare, admirat acum de atît de mulţi colegi din România şi din întreaga lume; pentru ei pierderea lui a fost în primul rînd o imensă pierdere personală. Mi-au fost extrem de dragi discuţiile nocturne din apartamentul lor, în care amintirile despre Ioan se amestecau cu iniţierea mea în intricaţiile României postceauşiste şi cu ultimele evenimente culturale din ţară. Ospitalitatea şi prietenia lor au însemnat foarte mult pentru mine.

            Doresc să-i mulţumesc lui Sorin Antohi pentru că a avut iniţiativa de a organiza această serie de prelegeri (cinci la număr, nm, tibi), pentru că s-a ocupat de publicarea lor şi pentru calda prietenie şi ospitalitate de care au dat dovadă şi el şi Mona (Antohi) în timpul sejurului meu în Budapesta pentru prelegeri. Fără invitaţia lui, cartea aceasta poate că n-ar fi fost niciodată scrisă sau, dimpotrivă, ar fi fost mult mai lungă şi chiar mai puţin accesibilă decît acum.

Read Full Post »

             Sub acest titlu este reunită o celecţie de scurte povestiri ale lui Ioan Petru Culianu, respectiv, Pergamentul diafan, Stăpînul sunetului, Miss Emeralds, Alergătorul tibetan, Jocul de smarald, Conspiraţia sufletelor indienilor, Ultima apariţie a Aliciei H, Intervenţia zorabilor în Jormania, Jormania liberă, Cursa de şoareci a doctorului Mayou, Tozgrec şi  Enigma discului de smarald, scrise de autor începînd cu anul 1972, adică anul în care a părăsit Jormania – România. La acestea se adugă încă patru povestiri scrise de Culianu împreună cu logodnica sa, Hilarry S. Wiesner, respectiv Ordinea secretă, Căinţa tîrzie a doctorului Horemheb, Colegiul invizibil şi Limba creaţiei – pe care am redat-o pe blog integral, în patru postări diferite în luna iunie, pe 22 şi 23. Cine vrea le poate citi de la arhive, selectînd luna respectivă.

            Povestirile, avînd un puternic accent suprarealist, atenţie NU sf, sunt clasificabile ca aparţinînd mai multor categorii. Unele sunt o reflecţie personală a unor fantasme de ale sale, altele sunt o subtilă declaraţie de dragoste pentru logodnica sa, altele încifrate sever relatează diverse etape istorice controversate în cheie contrafactuală, iar cîteva, sunt pur şi simplu premonitorii, pentru că printre altele, Culianu studia şi acest capitol, anume mitanaliza şi divinaţia. Cunoştea diverse metode de a încerca să ghicească viitorul, chiar alcătuise nişte programe de calculator pe care rula desfăşurarea evenimentelor viitoare.           

            Aici se cuvine spus musai că apartamentul i-a fost spart, iar singurele lucruri care au dispărut, au fost nişte dischete cu astfel de programe. Hoţii, nu au fost interesaţi de nimic de valoare din casă, în afara de cîteva sticle de vin foarte bun !

            Revenind la acest volum de proze aparent disparate, la o parcurgere atentă se poate observa că acestea, citite în diverse succesiuni, pot alcătui diverse bucăţi ale unui PUZZLE, cam în genul romanului Şotron al lui Julio Cortazar, despre care de asemenea, am scris în luna februarie, povestirile putînd fi raportate la mai multe lucrări de ale sale, respectiv Eros şi Magie în Renaştere, Călătorii în lumea de dincolo sau Arborele gnozei, cărţi foarte dificile pentru un cititor nefamiliarizat foarte bine cu multe probleme de istorie şi sau teologie.

            Pentru o scurtă prezentare a primei povestiri, voi reda din postfaţa redactată de Paul Cernat : “În prima povestire a cărţii, Isa (Isus) din Kashtar, membru al ordinului Căutătorilor de Adevăr, porneşte împreună cu o delegaţie de fideli, în căutarea viziunilor furate călugărilor dintr-o mănăstire siriacă. În cele din urmă, Isa descoperă că viziunile erau folosite de un cinic şi auster Bătrîn de Munte care, după ce le cumpărase de la egumenul Filip, le strînsese pe un “sul de pergament diafan” … Manipulator şi programator al Căutătorilor înşişi, bătrînul le dezvăluie scopurile în vederea cărora avea nevoie şi de viziunile locuitorilor Apusului : “ca să plăsmuiesc o cortină care să protejeze ţinutul acesta, să-mi nutresc Paradisul Pămîntesc, ca să-mi însufleţesc credincioşii care populează pămîntul şi încă – marea taină – ca să-l plămădesc pe acel Mahdî care va cuceri lumea”””. Opresc aici relatarea lui Paul Cernat, pentru că este clară referirea lui Culianu la secularizarea accelerată a occidentului creştin, în timp ce Mahdî – noul Mesia prevăzut de Coran, se pregăteşte să cucerească întreaga lume. Am mari dubii că Rusia şi China se vor lăsa cucerite de Mahdî vreodată dar, nu se poarte şti cu precizie acest lucru.

            Am să închei această scurtă prezentare, lăsînd un alt mare specialist să spună că :

“În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul şi Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei conştiinţe care nu crede în persoana umană, adică a unei conştiinţe desăvîrşit budiste, care urmăreşte orice întîmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzaţie de inconsistenţă şi de subtilă maliţie. Miezul scrisului său de proză narativă urmează abia să fie descoperit. Dar deja prezenţa lui umple inimile de bucurie, frazele lui sprintene şi sigure aduc o armonie şi o mîngîiere durabile”. Elemire Zolla

Paul Cernat (n. 1972, Bucureşti) este un publicist, critic literar şi eseist român contemporan. Profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. Este considerat cel mai important critic literar român al generaţiei 2000, alături de Daniel Cristea-Enache.

 Elemire Zolla http://www.revista22.ro/elemire-zolla-163.html

 Citeşte şi  http://convorbiri-literare.dntis.ro/ROMILAsep5.htm

Read Full Post »

Ţadic

             În cartea sa  “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”, Moshe Idel a selectat printre altele şi un fragment din Cartea Bahir.

            “Există un stîlp de la pămînt la cer şi numele său este Ţadic, după numele celor drepţi. Iar atunci cînd există oameni drepţi în lume, stîlpul se întăreşte, iar dacă nu, devine slab. Iar pe el se sprijină întreaga lume, după cum stă scris : >> cei drepţi sunt temelia lumii<<. Dar dacă slăbeşte, nu mai poate susţine lumea. Iată de ce, chiar dacă nu există decît un singur om [drept] pe lume, el este cel care susţine lumea”

            Excepţional spus ! Deci binele ca valoare absolută învinge răul chiar dacă este hiper-minoritar. Sau cum zicea Noica :” dacă salvezi un singur tînăr, salvezi întreaga lume!” Probabil că pe aici pe undeva se găseşte explicaţia faptului că lumea încă nu a sucombat definitiv în urma nesfîrşitelor atacuri ale cohortelor de răufăcători (ai lumii) din toate timpurile şi de pretutindeni. Iar Rabbi Ezra din Genova, întăreşte : …” numai de dragul unui singur om drept a fost creată lumea şi se menţine “ … 

            Ştiu că această imagine este stilizată pînă la extrem dar, mie ideea mi se pare deosebit de interesantă. Şi plină de înţelepciune. Că nu prea poate fi şi perfect adevărată, nu văd cum am putea stabili, nu ?

Read Full Post »

            Dizlocat de aşteptări secrete, indefinite, mă simţeam liber şi mă transformasem într-un vîrtej de senzaţii pure şi inocente – un miros amar de tapiţerii pe cale să se descompună, heringi, străvechi perne de pene, atroce ţigări de foi şi draperii purpurii; curenţi subtili de aer, uşi batante, voci şi volume. Uitasem cu totul unde mă aflam şi ce căutam în locul acela necunoscut. În fapt, aşteptam licitaţia unui obiect inestimabil. Totuşi, înainte de a povesti cum l-am întîlnit în acel depozit din beton, într-o zonă neaşteptată şi lipsită de farmec a Europei – sau poate cum am ajuns să fiu atras acolo -, ar trebui să-i menţionez cel puţin pe cîţiva dintre cei ce l-au precedat pe Brochart în ceea ce pe atunci, socoteam o glorioasă aventură.

            Lucrurile au început cu mult înainte de 1274. Mult, mult mai devreme : chiar înainte de roţile din Sefer Yetsirah cau Cartea Creaţiei, nobila străbună a Cabalei. Aceste roţi, pe care apăreau scrise multiple alfabete ebraice, produc infinitele combinaţii de litere capabile să repete limba sublimă a Creaţiei, limba ce anunţa toate lumile, cele văzute şi cele nevăzute.

            Pînă la sfîrşitul secolului al XII-lea, au existat mai multe persoane învestite cu autoritatea de a afirma că roţile alfabetice erau sferele cereşti : una era rabinul Yehuda ha-Levi (un prieten al vestitului rabin Abraham Ibn Ezra), menţionat pe pagina 87 a cărţii Golem, de Moshe Idel. Astfel, mişcarea roţilor a devenit mişcare a corpurilor cereşti, iar limba a devenit universul însuşi.

            Cu toate acestea, înainte de 1274, acei cercetători care puteau pretinde că stăpînesc graiul ascuns erau mai puţini la număr decît alchimiştii prosperi. În iarna aceea, Ramon Llull, latinizat Raymundus Lullus, un catalan în vîrstă de patruzeci de ani, a avut o revelaţie în peisajul sălbatic şi muntos din Palma de Majorca. El şi-a denumit descoperirea ARTĂ, iar ca s-o practice s-a făcut pustnic. În fiecare secol, nu există în lume mai mult de trei învăţaţi care să înţeleagă importanţa speculaţiilor lui Lullus (la un recent Congres al Orientaliştilor, unul dintre ei a apreciat că maşina logică a lui Lullus are pentru umanitate o importanţă mult mai mare decît descoperirea penicilinei; ceilalţi congresişti l-au contrazis cu tărie).

            Chiar acolo – între cer şi stînci şi arbuştii meschini – Lullus a înţeles deodată simplitatea frapantă a limbii arabe, felul în care creşte ea prin permutări ale unor grupuri de cîte trei litere. De vreme ce Dumnezeu a creat lumea asta prin formule matematice, rezultă că limba Creaţiei trebuie să fi fost vastă, şi totuşi înzestrată cu o simplicitate desăvîrşită. Lullus cunoştea bine numeroasele scrieri apocrife vechi, care pretind, fără a dovedi, că o limbă semită – îndeobşte ebraica sau caldeeana, adică aramaica – este graiul raiului. Acum însă ştia că o poate dovedi ştiinţific.

            Fireşte, în zilele noastre computerele simulează organisme şi medii sociale prin programe deschise, interactive. Multe limbi artificiale s-au constituit pornind de la o regulă fundamentală, asemănătoare celei din graiul arab, în sensul că permutari ale unor grupuri de cîte trei consoane stau la baza formării cuvintelor. Într-o anumită ordine, consoanele H-B-B vor transmite sensul “iubire”, într-o alta vor semnifica “miros”, iar într-o alta nu vor semnifica nimic.  Cu mult înainte de apariţia rasei computerelor, lui Ramon Lull i-a venit ideea că mintea divină şi cea omenească lucrează aidoma unor maşini digitale, prin nesfîrşite combinaţii derivate dintr-un set simplu de reguli generative.

            Lullus a extrapolat acest principiu pentru a demonstra, spre mare-ai satisfacţie, că tot ceea ce poate fi conceput este rezultatul permutării a trei simboluri sau noţiuni. În acelaşi timp, fiind un om practic,  a înţeles că, dacă acest cod prolific este limba Creaţiei, atunci el trebuie să aibă putere de convingere asupra fiinţelor omeneşti, indiferent de grai, cultură sau rasă. După ce a scris mai multe cărţi în care şi-a explicat Arta Universală, a părăsit coastele stîncoase ale Muntelui Randa şi, înarmat cu arma-i logică secretă, a purces în misiunea sa de a-i converti pe arabi la creştinism. Succesul întreprinderii sale a fost ambiguu, în cel mai bun caz.

            Cam la trei sute de ani după moartea lui Lullus, căruia legenda i-a creat o aură de martir ucis de o mînă păgînă, un călugar dominican răspopit şi cam desfrînat, Giordano Bruno pe numele lui, care nu se putea naşte altundeva decît la Neapole, a reluat cercetările lui Lullus. Aşa cum făceau toţi la vremea aceea, Bruno căuta limba Creaţiei în misterioasele hieroglife egiptene. În cartea sa Aegypt, Dr. John Crowley de la Barnabas College aduce dovezi că acest călugăr rătăcitor a descoperit graiul îngerilor. Iată de ce nu trebuie să ne surprindă că există unii care îi atribuie lui Bruno, construirea unui automat capabil de a reproduce sunetele limbii divine. Bruno rămîne cel mai mare comentator al operelor lui Lullus şi un practicant de primă mîna al Artei, care se credea el însuşi nemuritor.

            La numai cîteva zeci de după acea dimineaţă ceţoasă de februarie a anului 1600, care a făcut epocă, dimineaţa cînd Giordano Bruno a fost ars pentru vrăjitorie în Campo dei Fiori, un savant hoinar a cărui pasiune supremă era să doarmă pînă tîrziu (şi care a murit de extenuare spirituală cînd o regină nebună l-a silit să se scoale dimineaţă de dimineaţă la ora cinci) a săvîrşit următorul pas logic. Acel savant era francezul Rene Descartes, singurul care a avut curajul şi ambiţia să gîndească pînă la consecinţele ei extreme, povestea verosimilă că omul a fost alcătuit de cineva radical diferit de el, denumit Dumnezeu. ( sau Dieu, în cazul lui). Limba a intrat din nou în discuţie, pentru ca apărea limpede că graiurile omeneşti nu erau totuna cu graiul lui Dumnezeu, nici măcar cel francez, şi că limba secretă a lui Dumnezeu trebuie să aibă puteri nelimitate asupra finţelor omeneşti, care posedă un organ special (glanda pineală) în stare să o priceapă.  Descartes a înţeles, chiar mai bine decît Lullus, că acela ce va descifra limba Domnului va intra în posesia unei arme nemaipomenit de versatile, capabilă să îndeplinească orice năzuinţă pămîntească şi chiar mai mult de atît.

Read Full Post »

            “Mă trezisem pe la două după-amiază, confuz şi catatonic. Îmi aminteam exact  totul, dar nu aveam nici o garanţie că ceea ce-mi aminteam era adevărat. Mai întîi mă gîndisem să dau o fugă pîna jos să cumpar ziarele, apoi îmi spusesem că, în orice caz, chiar dacă o companie de cipai * ar fi pătruns în Conservatoire imediat după eveniment, ştirea tot n-ar fi avut timp să apară în ziarele de dimineaţă”- povesteşte Casaubon.  Face un drum pînă la Conservatoire, intră şi vede că “fiecare lucru era ca în după-amiaza trecută  … Căutam urmele a ceea ce se petrecuse, dar, dacă se pretrecuse ceva, cineva făcuse o foarte conştiincioasă curăţenie. Dacă se petrecuse”.

            Contrariat şi flămînd, Casaubon intră într-un restaurant să mănînce, şi rememorează : a intrat în Conservatoire, s-a ascuns,  aşteptat să plece toată lumea inclusiv paznicii, a asistat la ceremonia aceea fantastică daca nu chiar fantasmagorică, apoi fugise prin reţeaua de canale a Parisului şi nesigur pe mintea sa, căutase să-l găsească pe doctorul Wagner – psihologul. Sigur că acesta n-ar fi răspuns la ora aceea ultra matinală, mersese la hotel. Apoi dormise, iar acum, se hotărăşte iar să meargă la acel medic. Era mai mult decît necesar. După ce plăteşte o sumă astronomică, pătrunde în cabinet. – Et alors ? a zis acesta. “ Am vorbit ca o cascadă, am scos din mine tot, de la început pînă la sfîrşit, ce gîndeam acum doi ani, ce gîndeam acum un an, ce gîndeam că gîndeau Belbo şi Diotallevi şi mai ales, ce s-a petrecut în noaptea de Sfîntul Ioan” (noaptea trecută). Doctorul îl ascultă atent, cu răbdare, nici nu aprobă nici nu dezaprobă nici măcar gestic, nu pune nici-o întrebare. Cînd Casaubon tace, se ridică, şi se duce la fereastră unde priveşte îndelung. După o tăcere apăsătoare, “tot cu spatele la mine, cu o voce incoloră, calmă, liniştitoare : Monsieur vous etes fou”.

            Se spune că singurul mod de a-l pune pe diavol în încurcătură, e să-l faci să creadă că nu crezi în el. Doctorul nu crezuse  o iotă, dar el, Casaubon ŞTIA că ceea ce văzuse era adevărat.

            Ascuns bine într-o maşinărie din Conservatoire, un periscop vechi, Casaubon asistă ţinîndu-şi respiraţia la întrunirea prevăzută în Plan. Rînd pe rînd, Casaubon recunoaşte toate personajele ciudate întîlnite atît în Brazilia, cît şi la Milano. Pendulul era mutat din locul său obişnuit, “fusese atîrnat mai sus, la cheia de boltă, în centrul corului”.

            Bramanti brazilianul, oficiază : “ – Fraţilor, ne-am adunat aici în numele Ordinului Unic, al Ordinului Necunoscut, din care … faceţi parte dintotdeauna! Să jurăm. Anatema să cadă asupra profanatorilor secretului. – Anatema să cadă !” După un lung ceremonial în care enumeră toate ordinele adevărate sau apocrife, Bramanti îi convoacă pe “demnitarii celor treizeci şi şase de grade ultime şi ultrasecrete”. Printre ei,  este chiar şi vecinul său, un taxidermist (altă temă predilectă a lui Eco),  şi bineînţeles, Garamond în persoană.

            La urmă de tot, rosteşte cam în silă :” Şi Imponderabilul între Imponderabilii Arhonţi, Sclavul Sclavilor, Preaumilul Secretar al Oedipului Egiptean, Mesager Infim al Stăpînilor Lumii şi Portar al Agartthei, Ultim Paracliser al Pendulului, Claude – Louis, conte de Saint-Germain, prinţ Racotzki, conte de Saint-Martin şi marchiz de Aglie” etc. Acesta este însoţit de Lorenza Pellegrini, ori în transă, ori drogată. – Fraţiolor, cavaleri. Ne aflăm aici pentru că în aceste zile Misticii Legaţi v-au informat … că după şase sute de ani de preadureroasă rătăcire l-am găsit pe unul care ştie. Cum a aflat – şi a aflat mai mult decît noi – e un mister ce ne pune pe gînduri”. Apare şi Ardenti, colonelul excroc.

            –  De la tine ştie Belbo ceea ce ştie şi ai tăcut, spune răstit, Aglie.  – Prizonierul minte. Jur că nu ştiu nimic. Este adus şi Belbo, care o vede pe Lorenza şi brusc, capătă certitudinea că biata femeie fusese manipulată, ca să poată fi el controlat. Urmează scene funambuleşti. Asistenţa este împărţită în două tabere. Lupta pentru putere se manifestă bineînţeles, şi aici. Convinşi că Belbo nu vrea să le destăinuie secretul, îl condamnă la moarte. “Pendulul începea o oscilare rapidă şi violentă, smulgîndu-şi victima odată cu sine. Funia se întinsese sub greutatea sferei şi se înfăşurase, de data aceasta strînsă ca un laţ, în jurul gîtului bietului meu prieten, proiectat în aer, atîrnînd de-a lungul firului Pendulului şi, zburînd deodată către extremitatea de răsărit a corului, acum se întorcea îndărăt, lipsit de viaţă (sper), în direcţia mea”. Pentru că el, Casaubon ar fi urmat să aibă aceeaşi soartă. Aglie spusese cît se poate de limpede : – Mai este unul care ştie, dar, deocamdată a reuşit să scape. Va reuşi Casaubon să se facă nevăzut ?

 *cipai = soldaţi ai Armatei Indiei Britanice, recrutaţi din rîndul populaţiei băştinaşe (din cuvîntul urdu “sipaahi” = soldat ).

Read Full Post »

Older Posts »