Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘moulin rouge’

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

          „Începînd această viaţă cu totul nouă, simţeam în mod nedesluşit că am avut un noroc nemaipomenit şi că depindea numai de mine să nu recad în existenţa mizerabilă din care m-a smuls Leplee„. Deşi continua să se vadă cu prietenii de odinioară, Edith se mută la un hotel de lîngă Place Pigalle. Nu departe de aici este şi celebra Moulin Rouge.

            Edith Începe lupta cu editorii pentru a-şi alcătui un repertoriu. Este foarte greu, pentru că este practic o ilustră necunoscută. Editorii nu riscă să-i ofere melodiile care îi plac ei. Se afla odată la editorul Maurice Decruck, în timp ce Annete Lajon repeta un cîntec tulburător. L’Etranger. „El mă privea cu ochii buni / de vise plini, ca de nebuni / cu stranii străluciri …” Edith îl învaţă, îl cere editorului, acesta o refuză dar tacit o încurajează. Leplee consimte iar Edith interpretează asest cîntec, fără voie, este drept.

            Într-o seară, este asistată fără să ştie, chiar de Annete Lajon în persoană. Politicoasă, aceasta afirmă că nu este supărată, că nu ştie dacă ar fi interpretat acest cîntec la fel de bine. Dar asta, nu o împiedică să cîştige ulterior cu această piesă, Marele Premiu al Discului.

            Tot Leplee îi organizează prima reprezentaţie de gală la Circul Medrano în 17 februarie 1936, alături de vedete consacrate : Chevalier, Mistinguett, Prejean, Fernandel, Marie Dubas. Nu după multă vreme, va avea apariţii radiodifuzate, iar  debutul de la Cannes o aşteaptă. Dar, lovitură de teatru : Leplee este asasinat ! Anchete judiciare, reporteri în goană de senzaţional, îi mănîncă timpul şi îi macină nervii. Lipsită de sprijinul lui Leplee, Edith primeşte lovituri dure de la cei care o antipatizau. Şi nu erau puţini! Totuşi, are cîteva oferte. Alege un bar din Place Pigalle. Dar publicul nu îi urmăreşte cîntecele. Publicul o vede ca fiind posibil implicată în asasinarea lui Leplee ! Ce! Piaf este un nume cumva ? Şi în definitiv, de unde vine făptura asta insignifiantă ? Odată, este chiar fluierată.

            Un impresar, îi face rost de un contract la Nisa. Încep momente grele pentru Piaf. Uneori, nu-şi permite o friptură şi o înlocuieşte cu spaghete. Are depresii. Revine la Paris cu perspectiva de a reîncepe să cînte pe străzi. Dar, îngerul său păzitor, veghează. Acesta se cheamă de data aceasta, Raymond Asso. Acesta, o ştia de mai multă vreme şi de-abia aştepta un prilej să o reprezinte. De la acest admirabil om află Piaf că o carieră de cîntăreţ nu se construieşte la cabaret, ci la Music-hall. Şi chiar îi obţine după stăruinţe îndelungate, un contract la ABC, un music-hall renumit din Paris.

            Edith triumfă ! Aici, Edith face cunoştinţă cu o artistă desăvîrşită, Marie Dubas. Care îi furase cîntecul Mon Legionairre. Dar de la care învaţă ce înseamnă un artist ardent şi cu care va rămîne prietenă. Micuţa Edith Gassion, fata unui circar şi a unei femei de morală îndoielnică, vagaboanda de pe străzile unui Paris devorator, fata care cînta la colţ de stradă şi eventual se vindea pentru te miri ce, intrase în lumea bună a spectacolului. Se împrieteneşte cu Marguerite Monnot. Aceasta este o celebră compozitoare a epocii. Muzica sa este ascultată peste tot în lume : Poveste de iubire, Mica Maria, Imnul dragostei, şi atîtea alte piese de mare succes. Împreună cu o altă cîntăreaţă, creează La vie en rose. Succes mondial!

            Dar, războiul bate la uşa făcînd şi desfăcînd destine. Edith, rămasă fără sprijinul lui Asso, îl ascultă la cererea acestuia pe Michel Emer cu o piesa nouă, L’Accordeoniste . Alt succes. La Moulin Rouge îl întîlneşte pe Yves Montand. După ce-l ascultă, îi recomandă să-şi schimbe repertoriul. Neconvins, acesta acceptă ezitind. Avea să-i fie ulterior recunoscător. DA!  Marele Montand, cel pe care îl ştim cu toţii, este acesta, cel modelat de Piaf ! Contează că între aceşti doi mari artişti s-a consumat şi o frumoasă poveste de dragoste ?

Read Full Post »