Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘murano’

Am fost la Veneţia în două rînduri, dar nu mă pot lăuda că am văzut prea multe; Piaţa San Marco, Podul Rialto, Canal Grande, gondolele, I.C.Român – pe dinafară, cîteva restaurante (unde am păpat cea mai bună Dorada Regală din viaţa mea), buticuri cu de toate pentru toţi, într-un cuvînt, mi-am făcut o idee, dar cam atît. Probabil; că ar fi nevoie de minim două săptămîni ca să apuci să vizitezi tot ce merită văzut pe acolo. Dacă regret ceva, este că nu am văzut atelierele unde se produc obiectele acelea splendide, din celebra sticlă de Murano. Poate, cu altă ocaaaazieeee. Dar, am văzut totuşi suficient ca să pot intra în atmosfera acestei cărţi.

 Auzind sunetul gongului, spectatorii Operei La Fenice, părăsesc foaierele şi reintră în sala de spectacol. “Luminile au slăbit în intensitate, sala se cufundase în întuneric şi tensiunea … creştea, pe măsură ce spectatorii aşteptau revenirea dirijorului pe scenă … pentru cel de-al treilea şi ultimul act al spectacolului … Tăcerea se prelungea, devenind apăsătoare … Murmurul se transformase într-un zumzet … Deodată, faldurile de catifea … ale cortinei au fost date la o parte şi Amedeo Frasini, directorul artistic al teatrului, ieşi stîngaci prin deschizătura îngustă. “ …- Doamnelor şi domnilor, regret să vă aduc la cunoştinţă că Maestro Wellauer se află în imposibilitate de a continua spectacolul”. Bineînţeles că Maestro nu mai putea să continue spectacolul. Era destul de mort pentru a mai continua orice, în afară de viaţa de dincolo. Directorul anunţă că spectacolul se va relua sub conducerea altui Maestro.

Cam peste tot, cînd publicul simte că este pe cale să asiste la un spectacol viu, neregizat, uită imediat de spectacolul pus cu multă atenţie şi migală la cale de un regizor; oricare ar fi el, regizorul acela. Curiozitatea este motorul lumii, nu ? Nu şi în La Fenice. Acolo, spectacolul ar fi continuat chiar şi dacă s-ar fi anunţat sfîrşitul lumii. O doamnă medic aflată de faţă, constată decesul dirijorului.” – Aţi chemat poliţia ? – Da, da, mormăi directorul”.

Sosit la faţa locului, comisarul Brunetti constată circumstanţele decesului : o ceaşcă de cafea, care conţine şi cianură, devine mortală instantaneu, pentru oricine. Maestro, nu putea să facă excepţie. Problema era cum ajunsese cianura în cafeaua maestrului şi de ce ! Celebritatea maestrului, cerea cîteva perechi de mănuşi în abordarea anchetei; persoanele care ar fi putut fi bănuite, nu erau tocmai fitecine, deci … Rînd pe rînd, Brunetti discută cu soţia maestrului, cu unii dintre colegi, lucruri de rutină. Mulţi ar fi avut motive să-l otrăvească – la propriu – pe maestru. Se ştie că lumea artistică nu este scutită de intrigi, gelozii, ură sau iubire, homosexualitate, luptă pentru supremaţie şi pentru glorie, perfidie şi uneori – rar – simpatie; ba, este o adevărată junglă acolo, unde în spatele unor zîmbete de catifea, se ascunde o meschinărie sordidă; chiar nu pot să înţeleg de ce oamenii ridică prefăcătoria cea mai abjectă, la rang de politeţe; în fineee. Cîtă vreme maestrul fusese în viaţă, celebritatea l-a apărat de zvonuri, dar acum încep să iasă la iveală amănunte stînjenitoare. “ – Sunt mai multe zvonuri. – Ce fel de zvonuri ? – Că a fost nazist. Nimeni nu ştie sigur sau, dacă a ştiut vreodată, nu a vorbit … Se spune că a dirijat pentru ei; chiar şi pentru Fuhrer … Dar el susţinea că a trebuit să facă asta, ca să salveze nişte oameni din orchestră, care erau evrei”. Lucru în parte, confirmat; existau nişte instrumentişti care puteau confirma acest lucru. De la regizorul spectacolului, Brunetti află un amănunt semnificativ.” – Era în vîrstă şi ajunsese la sfîrşitul carierei. – Ce vreţi să spuneţi cu asta ? – Felul în care dirija; nu mai avea strălucirea de altădată, îşi pierduse focul”. Ajuns acasă, Brunetti este întîmpinat de soţia sa, iubitoarea Paola. Aceasta adora să-l tachineze, propunîndu-i în glumă evident, soluţii la elucidarea misterului.” – Cu cît e mai tînără soţia ?(maestrului) ? – Suficient de tînără cît să-i fie fiică; vreo 30 de ani. – OK, spuse Paola … Eu zic că soţia e vinovat … sau cineva din cor … sau … “

A doua zi, după ce-i dă raportul şefului poliţiei, un incapabil fălos dar pilos nevoie mare, comisarul se pune pe studiat presa. Apoi, citeşte un raport pe care îl ceruse poliţiei din Berlin. Comisarul, află noi amănunte. A doua soţie a maestrului, se spînzurase lăsînd în urmă trei copii, doi baieţi şi o fată de 12 ani. Nu lăsase nici-un bilet explicativ . Apoi, Brunetti o vizitează pe soprana Petrelli. Aceasta lucra în condiţii optime profesional cu maestrul, deşi se antipatizau profund. Maestrul o acuzase de lesbianism, ca şi pe regizor; regizorul nu se sfiise să-şi recunoască homosexualitatea; soprana, nu prea recunoştea. Apoi comisarul o vizitează pe soţia maestrului; află noi amănunte; aceasta, unguroaică la origine, mai fusese căsătorită o dată, tot cu un neamţ; avea de la acesta, o fata de 12 ani, care învăţa la un internat.” – Aţi făcut pregătirile de înmormîntare ? – Mîine. La zece. La San Moise. Helmut iubea acest oraş şi întotdeauna a sperat că va avea privilegiul de a fi înmormîntat aici. – Sper că nu vă deranjează dacă vin şi eu. – Nu, desigur că nu. – Mai am o întrebare, una dureroasă. Ştiţi cumva cine ar fi vrut să-i facă rău soţului dumneavoastră ? – A avut o carieră foarte lungă şi sunt sigură că de-a lungul ei a jignit pe multă lume. Unii nu îl plăceau, evident. Dar nu îmi vine în minte nimeni care să fi vrut să facă asta. Şi nimeni care iubeşte muzica nu putea face aşa ceva”.

Da, da, asa se pare, că cine iubeşte muzica, nu-şi ucide idolul; numai că nu este chiar întru-totul adevărat. Maestrul era cît se poate de mort si numai bun de înmormîntat. Chiar a doua zi.

Read Full Post »