Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘nabokov’

Fie piinea cit de rea

tot mai bine-n ţara mea – spune Tudor Gheorghe. Bine spune ? Poate.

Am citit “Maşenka” lui Vladimir Nabokov nu în cheia (simbolistică a) unui tînăr dezrădăcinat care nu poate uita începutul iubirii sale adolescentine pentru o fată idealizată – excesiv – ci în cheia emigrantului de pretutindeni, emigrant care odată dezrădăcinat de pe pămîntul natal, cu greu se regăseşte, chiar dacă instinctul de supravieţuire îl conduce pe fiecare emigrant către o comunitate de oameni asemenea lui = emigranţi ca şi el.

Acest roman de debut al lui Nabokov, abordează multe tematici, multe simboluri, multe probleme. Din punctul meu de vedere, în această carte, Nabokov pune problema veşnicei fugi a dezrădăcinatului către necunoscut, către un viitor incert, viitor care promite măcar ceva mai mult decît trecutul lăsat în urmă.

Ironia sorţii face ca protagonistul ( nu voi da nici un fel de nume al niciunui personaj din această carte) să locuiască într-o perioadă tranzitorie în aceeaşi pensiune cu alţi compatrioţi, printre aceştia numărîndu-se un poet, o fată fără prea mare noroc, un bătrînel, doi dansatori foooarte apropiaţi sufleteşte şi trupeşte, pensiune condusă de o bătrînică, văduva rusă a unui neamţ cumsecade din Berlin. Pe scurt, o Rusie în miniatură.

Ironia sorţii, constă în faptul că tînărul acesta, este vecin – în această pensiune –  fără să ştie, cu poetul preferat de Maşenka – iubirea sa din adolescenţă, cît şi cu soţul ei, cam bătrîior şi cam decrepit. Restul personajelor, sunt numai coloratură palidă a fundalului acestui roman al unui debutant.

În momentul în care tînărul acesta (Nabokov…) înţelege că Maşenka a obţinut după ani mulţi viza de călătorie şi va veni chiar aici, să îşi revadă soţul, începe să îşi facă planuri de recuperare a iubirii sale. Fantazează. Imaginează. Dar, nu are puterea de a merge pînă la capăt cu recuperarea fostei sale iubiri. În ultimul moment, fuge. Unde fuge ? Nu se ştie.

– – –

Am reţinut din această carte frumoasă dar plină de o tristeţe grea, o idee; ideea unui emigrant care nu poate fi cu totul şi cu totul dezrădăcinat : “ – Dar ia spune-mi, dumneata  iubeşti Rusia? – Mult de tot. – Aşa-i. Trebuie  să iubim Rusia. Fără dragostea noastră de emigranţi, s-a zic cu ea. Acolo n-o iubeşte nimeni.”

Voi, aveţi ceva de spus ? Mai iubeşte cineva, România ?

Read Full Post »

Nu trageţi în pianist

     Nu ştiu cine a inventat această inspirată sintagmă (pe vremea filmelor western, parcă) dar mi se pare că la fel de adevărată poate fi şi sintagma “nu trageţi în auditoriul pianistului”. Această sintagmă, îmi aparţine; pînă la proba contrarie, aşa îmi place să cred. Oricum, amănuntul acesta este complet irelevant.

     În cazul acesta, pianistul este Nabokov. Vladimir Nabokov. Auditoriul este ca de obicei, divers. Piesa interpretată de virtuozul Nabokov la care mă refer acum, este LOLITA, o carte cu un subiect tulburător, carte care frizează patologicul. Patologic instalat în viaţa noastră, mult mai mult decît ne place să credem şi mult mai mult decît suntem în stare a recunoaşte. Măcar, unii dintre noi… Ne scuturăm de hidoşenii, de parcă negarea lor le poate trimite în neantul căreia pe bună dreptate, hidoşeniile ar trebui să îi aparţină.

     Nu sufăr de pudibonderie, am relatat o carte la fel de tulburătoare ca de exemplu ACEASTĂ CARTE, am citit cu maximă iritare şi cartea domnului poet-filosof-rapsod Leonard Cohen Frumoşii învinşi carte pe care m-am sfiit să o relatez sau, măcar să o semnalez.

     (Avertisment : aceast fel de literatură cuprinsă în acest soi de cărţi se adresează în primul rînd, cititorului experimentat capabil să deceleze cele mai subtile nuanţe din succesiunea unei naraţiuni dense şi extrem de grave).

     Nu cred că Nabokov a scontat că această carte va avea uluitorul succes pe care l-a înregistrat. Nu cred că Nabokov a intuit că această carte va genera scenariul unui film care de asemenea a avut un astfel de imens succes, încît a fost reeditat.

     Cred mai degrabă că această carte, a fost examenul lingvistic pe care un scriitor născut în limba rusă, l-a dat cu el însuşi, exprimîndu-se plenar în limba de adopţie : engleza.  

     Lolita cartea, se desfăşoară pe ceva mai mult de trei sute de pagini şi nu poate fi citită cumsecade în mai puţin de 20 de ore; Lolita filmul, probabil că este condensat undeva la limita a două ore; n-am văzut filmul şi nici nu cred că am să-l văd; ce am citit în carte, mi-a ajuns. Lolita cartea, este una dintre puţinele  cărţi pe care NU vreau să o recitesc, fie şi frugal sau sumar, sau pe sărite, sau căutînd anume pagini. Ar fi prea mult.

     Imediat ce am început lectura acestei cărţi, am avut sentimente contradictorii. Oripilat fiind de subiect, am avut deseori tentaţia de a azvîrli această carte cît mai departe de tenacitatea cu care sfîrşesc fiecare lectură începută; în definitiv, îmi spun întotdeauna,  fiecare carte fie ea cît de rea sau de insipidă, are totuşi un mesaj de transmis. Aşa E şi asta E!

     La jumătatea lecturii, am căutat pe internet păreri despre această carte. La o căutare pe google, am descoperit că despre această carte sunt referinţe care depăşesc 90 de milioane de postări. Reducînd căutările numai la limba română, am ajuns la un număr de referinţe ceva mai domestic : peste un milion.

     Am continuat lectura. Cuvînt cu  cuvînt, propoziţie cu propoziţe, frază cu frază, pagină cu pagină, capitol cu capitol, pînă la sfîrşit.

     Sfîrşit ? nici vorbă de sfîrşit! Astfel de atrocităţi continuă. De ce? Nu ştiu.

     Nu trageţi în pianist. Nabokov a creat o simfonie de cuvinte pe care a interpretat-o magistral în această capodoperă literară.

     Nu trageţi nici în auditoriu. Fiecare spectator al unei capodopere, se manifestă cum poate : fie laudă, fie critică vehement. Nabokov a reuşit cu această carte o performanţă rarissimă : atît puritanii cît şi anti-puritanii, l-au criticat suculent şi violent. Nici unii şi nici ceilalţi, nu au găsit în această carte argumente care să le confere o bază de sprijin. În această carte, Nabokov vorbeşte despre alienare dar, la vremea respectivă alienarea părea un termen futurist după cum acum, alienarea pare a fi un termen desuet.

      Ps. Am evitat ca această postare să poarte numele consacrat : LOLITA. Prea mulţi dintre dobitocii care NU au citit acestă carte, au conotat acest nume drept stindardul pornografiei, pedofiliei sau ceva asemănător. Cele 90 de milioane de postări de pe google, confirmă din păcate, această impresie.

     Cartea lui Nabokov este totuşi, altceva. Cu totul altceva. Spune acest lucru, chiar Nabokov. Probabil că voi posta şi părerea lui Nabokov despre propria sa carte.

Read Full Post »