Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘napoleon’

Zi sfîntă pentru maltezi pentru că este ziua în care se reunesc familiile cu trei sau patru generaţii. Dacă în romanica se spune “am ieşit la iarbă verde”, în Malta se spune “am ieşit la o piatră galbenă”! 🙂  Ce spune la program: Vitoriosa, Grota Albastră, Templele Megalitice. Descoperim Sudul Maltei, tărîmul tradiţiilor şi obiceiurilor vechi, păstrate aproape cu sfinţenie. Vizităm Grota Albastră, vizibilă de pe faleză sau din barcă (dacă marea permite), similară cu cea din Capri. Descoperim un loc misterios: Hagar Qim, unde primii oameni care au locuit în Malta acum 7000 de ani au incantat zeii cu pietre ridicate spre cer. Vittoriosa este oraşul cetate care a dus faima cavalerilor ioaniţi dar şi sediul inchiziţiei papale. *Aşadar, să purcedem!

Vittoriosa

Pentru că aseară am ajuns tîrziu la hotel, programul de azi începe ceva mai tîrziu, adică pe la 9,30. Iar este o vreme minunată şi este bine aşa pentru că iar avem o zi încărcată. Vitoriosa este un port aflat de cealaltă parte a mării care pătrunde cam în genul unui fiord în trupul insulei Malta, situat cumva în diagonală de Valetta. În drum spre acest oraş, ghidul ne spune tot felul de lucruri interesante. Între 1964 şi 1974, în perioada de tranziţie de la protectorat britanic la independenţă, prim ministru a fost Dom Mintoff, un personaj în egală măsură adulat şi detestat dar, un personaj care a reuşit să facă o echilibristică politică în final utilă tuturor. Dictatorul Ghadafi avea multe învestiţii în cea mai sofisticată staţiune din Malta, Sf. Julien iar contra unui preţ mult mai scăzut decît cel al pieţii pentru petrolul furnizat maltezilor, a fost lăsat să construiască o moschee. Deseori Ghadafi venea să petreacă aici, fiind o zonă apropiată şi mai ales, extrem de frumoasă. Gurile rele spun că de fapt, Ghadafi spăla aici bani la greu. Habar n-am şi nici nu mă interesează. Şi altele de acest fel dar, de la o vreme las totul să curgă pe lîngă urechi. Uite şi un amănunt interesant: Vittoriosa este primul oraş în care s-au stabilit Ioaniţii, adică Ospitalierii, respectiv Cavalerii de Malta (la care Eminescu făcînd referire, a făcut o eroare de situare istorică dar, ce mai contează?). Pentru că Valetta încă nu exista, Vittoriosa controla traficul rutelor comerciale şi militare. Pînă la victoria împotriva lui Soliman din 1564 (?), acest oraş avea denumirea de Birgu. Am ajuns.

Sigur că autocarul ne lasă în marginea portului – turistic – unde o sumedenie de bărci şi bărcuţe aşteaptă cuminţele la ancoră să-i vie cuiva cheful de plimbare. Foarte aproape de mal sunt cîteva bărcuţe denumite caic, adică cele mai vechi şi mai micuţe bărcuţe malteze. Sunt încă în uz şi dacă cineva vrea să traverseze de la un mal la celălalt, acestea îi sunt la îndemînă; cam aşa cum există gondole specializate, la Veneţia. Un amănunt interesant: la prova acestor bărcuţe, sunt desenaţi pe o parte şi pe cealaltă, nişte ochi, care-l simbolizează pe Osiris, n-am înţeles exact, de ce.

DSC04434

Patronul oraşului este Sf. Laurenţiu, iar în legătură cu acest lucru, respectiv patronul oraşelor, există în Malta un obicei ca după ce locuitorii sunt confruntaţi cu ceva vitregii ale vremii, indiferent de natura lor, locuitorii să aducă mulţumiri patronului spiritual sau, dimpotrivă!

Urcăm nişte trepte săpate în stîncă şi imediat ne aflăm în faţa bisericii Sf. Laurenţiu.

DSC04437

În timpul WW II o bombă a lovit biserica şi cu o singură excepţie – un băieţel – toţi locuitorii care se aflau la slujbă, au murit. Acum, băieţelul de atunci este un respectabil bătrînel care rătăceşte prin oraş şi spune povestea sa, oricui vrea să-l asculte. Pe peretele bisericii o placă comemorativă îi aminteşte pe toţi.

DSC04436

Pentru că am nimerit în timpul slujbei, n-am îndrăznit să intru şi să deranjez cu mania turistică de a fotografia aproape tot tot tot.

O scurtă paranteză: pentru că în WW II Malta era sub protectorat britanic, atît germanii cît şi italienii au atacat cu sălbăticie insula, în aceste atacuri pierind foarte mulţi maltezi a căror unică vină nu era decît aceea că trăiau pe o insulă cu poziţie strategică în lupta pentru controlul resurselor de petrol din Africa. Ghidul ne-a spus că în Malta numărul victimelor l-a întrecut pe acela al victimelor din Londra…

Mai urcăm cîteva trepte şi dăm de piaţeta centrală a localităţii. Două piedestaluri au în vîrf cîte o statuie. Una a Sf. Laurenţiu,

DSC04440

şi una dedicată victoriei (Nike – dacă am înţeles bine) care ţine în mînă o copie a sabiei furate de Napoleon, sabie care se află la Luvru.

DSC04441

DSC04442

O veche tradiţie malteză a orînduit ca politicienii care aşteaptă voturile cetăţenilor să ţină cont de triunghiul puterii: Biserică, Belclub (loc de socializare unde se adunau bărbaţi, femei, copii, dar mai ales tinerii care aici puteau să se cunoască şi eventual să se logodească) şi puterea administrativă, de exemplu primăria.

Din păcate şi acest oraş este locuit numai de vîrstnici, tinerii şi copiii neputînd fi văzuţi pe aici decît în zilele de duminicale cînd se reunesc familiile…

Nefiind cine ştie cît de mare, oraşul are străduţe înguste care menţin o umbră plăcută.

DSC04443

DSC04444

DSC04451

La un moment dat, observăm nişte trepte foarte scurte pe care cavalerii îmbrăcaţi în armurile lor greoaie, se puteau deplasa cu mai multă uşurinţă.

DSC04453

DSC04454

Am mai văzut şi la Valetta nişte clădiri pe care sunt plăcuţe speciale:

DSC04446

DSC04452

ei bine, clădirile marcate cu aceste plăcuţe erau locurile în care trăgeau cavalerii şi călătorii. Aceştia predau la începutul călătoriei o sumă de bani şi primeau nişte înscrisuri. Cînd ajungeau în aceste OBERGE li se făcea socoteala: atît ai avut, atît ai consumat, atît mai ai în grija noastră, a cavalerilor. Adică acele înscrisuri, erau pur şi simplu, strămoşul cardului de azi!

Casele au curţi interioare care adăpostesc verdeaţă şi flori iar la etaj se observă nişte balcoane extrem de înguste şi deci nefuncţionale care aveau un singur scop: să protejeze femeile care priveau strada, de privirile iscoditoare ale bărbaţilor înfierbîntaţi!

DSC04455

DSC04460

Doamna asta, a sărit de la balcon 🙂

DSC04463

Pe cînd eram adunaţi la un colţ de stradă şi ascultam cuminţei explicaţiile despre inchiziţia din Malta, la un moment dat un domn, a răbufnit: domne, da’ ce ne tot spui dumneata aici nu mai este explicaţie turistică este deja Hollywood! Calm, Ianoş i-a replicat: „doar atîta vă mai spun şi” şiiiiii iar ne-a perorat vreun sfert de oră! 🙂

Ce ne spunea? În esenţă că inchiziţia de aici nu ucidea niciodată ci prefera să aplice „vinovaţilor” o tortură psihică cu adevărat hollywoodiană – avea dreptate nenea acela 🙂  – tortură care chiar producea efecte, pentru  că „vinovatul” readus pe calea cea bună le spunea şi altora ce a păţit şi-i lecuia preventiv; apoi, că doi inchizitori de mare rang de aici au fost aleşi papi. Numele lor? Habar n-am şi nici nu mă interesează.

Mai luăm o imagine a  palatului în care-şi avea Inchiziţia sediul

DSC04467

şi în drum spre Grota Albastră, o imagine de ansamblu din autocar.

DSC04468

 

La revedere Vittoriosa? poate da, poate nu. În definitiv,  am fost, am văzut, am plecat. E rîndul altora să vină şi să vadă ce minunăţii este capabil să ofere turiştilor, Arhipelagul MALTA!

 

Read Full Post »

Revenim din turul celor trei oraşe la hotel pentru puţină odihnă şi ceva de mîncare pentru că peste vreo trei ore (adică la ora 20) mergem la festivalul uleiului de măsline, un fel de sărbătoare a recoltei dar, atenţie! nu este nimic regizat – cel puţin aşa ne-a spus ghidul. Ţăranii din Zeitun – care se traduce măslin / ă, – au această tradiţie din vechi timpuri şi se pare că nu au contaminat-o în scop turistic deşi, turiştii sunt primiţi cu bucurie şi cu mărfuri de tot felul, nu doar cu uleiul tradiţional. Văd eu diseară ce şi cum.

Deocamdată sînt obosit nu atît fizic cît mental. Din nou, o sumedenie de informaţie audio şi vizuală s-a abătut asupra noastră şi este imposibil să notezi şi să procesezi, tot ce auzi şi vezi.

Prima surpriză  uriaşă – s-a produs la Mosta = un orăşel de numai cîteva mii de locuitori (pauperi!) a fost în stare să producă un aşezămînt bisericesc care să rivalizeze cu Vaticanul şi cu Hagia Sofia din Istanbul. A doua mare surpriză, la Valetta = imposibil de crezut că un orăşel de cîteva mii de locuitori, a putut să construiască o catedrală care poate rivaliza ca splendoare cu orice aşezămînt bisericesc din toată lumea creştină BOGATĂ! Intermezzoul de la Mdina (citeşte emdina) nu face decît să întregească în modul cel mai fericit acest mozaic de artă şi istorie care îmbină în Malta civilizaţia a trei continente şi cultura mai multor popoare. Este uimitor cum oamenii acestui pămînt s-au încăpăţînat să construiască un habitat confortabil, în ciuda celei mai mari penurii de resurse care poate fi imaginată: apă se găseşte numai pe insula Gozo iar lemnul şi mineralele lipsesc cu desăvîrşire. Chiar şi puţinele parcele cultivate sunt pe terenuri acoperite cu pămînt adus din Sicilia!

Maltezii au fost stăpîniţi de toate sau aproape toate popoarele din bazinul mediteran: romanii, arabii, italienii, francezii, mai rar grecii dar foarte multă vreme de turci. Napoleon a stăpînit Malta mai puţin de doi ani pentru că a fost alungat de englezi cu implicarea masivă a faimosului amiral Nelson în 1800; britanicii n-au mai plecat de aici decît în 1974, la 10 ani de la declararea independenţei. Britanicii au plecat (nu chiar de tot) dar parte din administraţia britanică şi-a lăsat amprenta benefică asupra acestei republici. Circulaţia este pe partea stîngă, limba engleză este limbă oficială alături de limba malteză, bucătăria are influenţe din mai multe culturi (turcă, engleză, malteză, arabă, etc), personalul este atent şi îndatoritor şi cred că ar mai fi multe lucruri bune de spus, dar să le spună cine a locuit aici mai multă vreme. De pildă, o parte dintre britanici cumpără locuinţe în Malta pe care le închiriază în timpul verii şi în care locuiesc chiar ei pe timpul iernii atît pentru că preţurile sunt aici mai mici decît în Anglia dar şi pentru că clima este mult mai blîndă: în Malta, nici în toiul iernii temperaturile nu coboară sub 17 grade Celsius.

Revenind la sărbătoarea dedicată recoltării maslinelor. Oraşul Zeitun (măslin/ă) are cam 11000 locuitori şi este atestat cu documente încă din secolul al VII-lea. Cel care a ridicat această localitate la rang de oraş, a fost ultimul Mare Maestru, cel care a predat Malta fără luptă lui Napoleon, cel despre care am povestit foarte pe scurt în episodul anterior:  Ferdinand von Hompesch zu Bolheim. Cert este că nici nu prea avea încotro: Malta era apărată atunci numai de cîţiva Cavaleri şi aceştia n-aveau cum să se opună armatelor lui Napoleon. Să trecem, peste.

În drum spre Zeitun, ghidul ne mai spune aparent serios că dacă tragi o linie orizontală cam pe unde este aeroportul, lîngă oaşul Luqa (citeşte lua) obţii două regiuni: Malta de nord şi Malta de sud. Malta de nord este mult mai bine amenajată inclusiv pentru turism, Malta de sud fiind ceva mai puţin amenajată pentru că, aici lenea mediteraneeană s-a îmbinat cu calmul englezesc. 🙂  . Cred că nu-i decît o glumă a unui ghiduş deşi, şoferul originar din sud, a confirmat 🙂  .

Festivalul se desfăşoară pe parcursul a două zile şi are o parte laică – azi – şi o parte religioasă – mîine – pentru că foarte vechi fiind, îmbină elemente păgîne cu elemente creştine. Întreaga sărbătoare se desfăşoară în jurul bisericii din centrul oraşului, parte pe şosea şi parte pe parcul din apropiere, parc special amenajat cu tarabe, mese, bănci, etc. Biserica este din secolul al XIV- lea şi are hramul Sf. Ecaterina.

Am ajuns. Forfotă şi veselie. Pe cîteva scene amenajate ad-hoc, artişti locali se produc în faţa unui public entuziasmat. Greu să deosebeşti localnicii de turişti pentru că foarte puţini dintre maltezi mai poartă costumele tradiţionale. Peste tot, lumea mănîncă şi bea, se veseleşte şi în aer se simte destindere şi bunăstare. Este normal să fie aşa, pentru că la astfel de ocazii se reunesc familiile cu trei sau patru generaţii şi bucuria revederii este  imensă. Am întîlnit şi noi o astfel de familie şi am văzut pe viu cît de tare se bucurau! Pe strada din faţa bisericii defilează fanfara oraşului şi o trupă de actori care s-au îmbrăcat în straie de Cavaleri.

Peste tot, localnicii oferă amatorilor produse tradiţionale de tot felul sau obiecte de artizanat. Cu ce se deosebeşte această sărbătoare de un bîlci de pe la noi? Simplu: aici nu stai cu frica hoţilor în sîn şi nu auzi manele de nici-un fel! 🙂  Am glumit desigur. Am intrat şi în biserică şi am văzut pioşenie pe feţele celor care se rugau în tăcere. Maltezii chiar sunt un popor de catolici credincioşi! Nu stăm prea  multă vreme – două ore – şi cam gata. De ce se numeşte această agapă, Sărbătoarea Uleiului de Măsline? Iată: într-un loc destul de bine asediat de amatori, o presă de ulei produce în faţa noastră, ce altceva? Ulei de măsline!

Fiţi convinşi că uleiul de măsline din galantarele supermarketurilor este „botezat” chiar dacă scrie pe etichetă, EXTRAVIRGIN! Extra, pe naiba. Abia aici am aflat ce înseamnă uleiul de cea mai bună calitate: măslinele trebuie culese la sfîrşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, cînd sunt culese măslinele temperatura aerului nu trebuie să treacă de 27 de grade Celsius, iar între momentul recoltării şi presare să nu treacă mai mult de 48 de ore. Nu în ultimul rînd trebuie menţionat că măslinele sunt atent selecţionate bucată cu bucată, înainte de a fi introduse în presă. Bineînţeles că uleiul cel mai bun este cel obţinut numai din PRIMA presare la rece. Cum vă păcălesc negustorii? Pur şi simplu amestecă uleiul de mai slabă calitate cu mici cantităţi de ulei extravirgin, pentru că legea le permite. Dar uleiul pe care l-am cumpărat noi de aici, are garanţia că a fost produs chiar în faţa ochilor noştri. Scump? O fi daaaar, merită!

DSC04411

DSC04418

DSC04422

Read Full Post »

Tot despre ieşirea din timp este vorba şi în această nuvelă. Trei prieteni, se duc adeseori la bungaloul unui cunoscut al unuia dintre ei, bungalou aflat într-o pădure. La un moment dat, toţi trei sunt proiectaţi în afara timpului prezent şi asistă la o întîmplare care fusese baza unei legende, o întîmplare tristă în care soţia unui hindus fusese răpită şi asasinată de un musulman. Este posibil acest lucru? Poate da, poate nu, cert este că India este plină de mistere de nedezlegat. Dar. Această povestire aduce un element nou:

“ – Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult… Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crime întîmplate acum o sută cincizeci de ani prin aceste locuri. Pădurea pe care am văzut-o noi la un moment dat era pădurea de atunci; vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut. Casa lui Nilamvara era, de asemenea, o casă din secolul XVIII, una din vilele pe care am aflat că le avea el în apropierea Seramporelui şi care a fost rasă de pe faţa pămîntului. Oamenii pe care i-am zărit acolo, ducînd pe năsălia de ramuri trupul tinerei Lila, erau tot aşa, îmbrăcaţi ca în secolul XVIII, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai poartă acum în Bengal. Toate acestea le înţeleg foarte bine. Şi n-aş fi avut nici o nedumerire dacă noi, cei trei, ne-am fi trezit că asistăm la asasinarea Lilei şi la jalea casei lui Dasa. Dar noi am auzit numai ţipetele tinerei fete şi, deşi am alergat în toate părţile, n-am văzut pe nimeni; nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră. Şi apoi, acolo unde nu mai înţeleg nimic este intrarea noastră în casa lui Dasa. Ar fi firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atît şi nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întîmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezenţa noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dasa şi el ne-a răspuns… lucrurile acestea nu se îmtîmplaseră însă acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur şi simplu la o scenă demult întîmplată, ci interveneam în această scenă, modificînd-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei răspundeau…Aşadar noi n-am retrăit exact  o întîmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost proiectaţi ca martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat… Accept ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzînd în acelaşi timp cum Napoleon iese biruitor. Swami Shivananda începu să rîdă şi-mi luă braţul. – Tot raţionamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvîrşire greşit, îmi spuse el… Şi e greşit pentru că…”

Chiar. De ce este greşit acel raţionament?

– – –

” – Şi e greşit, continuă el, pentru că acordă oarecare realitate întîmplărilor, fie aceste întîmplări trecute, prezente sau viitoare. Dar nici o întîmplare nu este reală, dragul meu. Tot ce se petrece în cosmosul acesta este iluzoriu… Iar într-o lume de aparenţe, în care nici un lucru şi nici un eveniment nu e consistent, nu îşi are realitatea sa proprie, oricine e stăpîn pe anumite forţe, pe care voi le numiţi oculte, poate face ce vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparenţe.”

Acest raţionament este corect?

Read Full Post »

            Casaubon reia şirul istorisirii sale. “În zilele care urmară am neglijat Planul. Sarcina Liei se apropia de termen şi eu stăteam cu ea cît puteam mai mult”. Sigur că ulterior, Casaubon a înţeles ce era de înţeles de la bun început : acesta este singurul mister al lumii, taina tainelor stă în pîntecul femeii iubite care este pe cale să perpetueze  viaţa sa şi pe a ta, printr-o nouă viaţă, o nouă frumuseţe a lumii, denumită în arborele sefirotic TIPHERETH. Dar nu, spune Casaubon înciudat, “noi, – sardonicii – voiam să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu diabolicii, arătîndu-le că, dacă era vorba de complot cosmic, noi ştiam să inventam unul care mai cosmic de atît, nici că putea fi”.

            Din joacă în joacă, din deducţie în deducţie, trio-ul nostru desluşeşte în ce constase puterea secretă a Templierilor : descoperisera Omphalos-ul, Umbilicus Telurris, Centrul Lumii, Originea Mecanismului. Iar Filip cel Frumos – Hrăpăreţul tocmai la acest lucru rîvnea. De aici torturile insistente la care fuseseră supuţi Templierii. Vorbiseră ? Mister ! La ce slujea Omphalosul ? Simplu : “Faptul că posezi staţia aceea îţi dă putinţa de a prevedea ploile şi seceta, de a dezlănţui uragane, taifunuri, cutremure …(cu siguranţă Atlantida a dispărut din cauza unui experiment dus prea departe) … E altceva decît bomba atomică; asta face rău şi celui care o lansează”. Cu alte cuvinte, poţi să remodelezi pamîntul, să provoci schimbări climaterice, să şantajezi orice guvern vrei, să provoci căderea burselor, să manipulezi tot ce poate fi manipulat şi să elimini tot ce nu ţi se supune. Preschimbarea metalelor în aur fusese o joacă de copii. Ce-i oprise pe Templieri ca să-şi pună puterea la lucru ? Înţeleseseră că trebuiau sa aştepte şase sute de ani pînă ce dezvoltarea tehnologică să le poată sluji, intenţiile. Trebuiau să transmită din generaţie în generaţie acest teribil secret : locul unde se găseşte Umbilicus Telluris.

            Da, dar cum ? Computerul-Abulafia consultat, le dă un răspuns pe măsura : “Guillaume Postel moare în 1581. Bacon e viconte de Saint-Albans.La Conservatoire se află PENDULUL LUI FOUCAULT”. De ce nu au folosit o simplă hartă ? Cine ştie cum era cartografia pe vremea aceea, renunţă la întrebare. Sigur că exista un document, dar acesta trebuie să fi fost încifrat după metoda lui Trithemius, iar mişcarea pendulului, combinată cu o rază de soare, într-o anumită zi, ar fi trebuit să indice cu precizie locul.

            Pare simplu, dar de fapt este teribil de complicat. Unde trebuie plasat pendulul ? Se ştie că acelaşi pendul funcţionează diferit în diferite locuri ale lumii. Apoi, să nu uităm că întotdeauna oamenii au avut o predilecţie ciudată pentru catacombe, subterane, peşteri, locuri care promit doze masive de mister; locuri în care conspiratorii s-au simţit mai bine decît oriunde.

            Aveau să apară scriitori de sf. SF ? Nici vorbă de aşa ceva, spune Eco. Jules Verne nu face decît să le deschidă ochii oamenilor şi să le arate ce au de făcut !  Trioul nostru scormoneşte munţii de manuscrise. “Eu mă obişnuiam, Diotallevi se corupea, Belbo se convertea. Dar toţi eram pe cale să ne pierdem acea lumină intelectuală ce ne ajută întotdeauna să distingem asemănătorul de identic, metafora de lucruri spune Casaubon”. Se pare că primii care au înţeles cum ar fi putut fi reconstituită harta care aşezată sub Pendul, ar fi indicat LOCUL, şi anume pe cale combinatorică, calculul factorial din Sefer Yetzirah, au fost iezuitii.

            Este de ajuns să vedem ce putere imensa căpătaseră aceştia. De ce a fost înfrint de exemplu Napoleon ? Aşa au decis iezuiţii. Etcetera. Eco se distrează cu cititorul plimbîndu-l prin cele mai neaşteptate momente ale istoriei, încercînd să ne convingă de diverse teorii. Cum un cititor obişnuit nu ştie atîta istorie şi teologie, încît să îl confirme sau infirme, este bine să  citim aceste lucruri, elucubraţii vizibile amestecate cu adevăruri (orice o fi acela un adevăr!), este bine să le citim deci, cu zîmbetul pe buze, adică aşa cum cred eu că le-a şi scris Eco.    

            Tot lucrînd la Planul acesta acaparator, Belbo devine din ce în ce mai însingurat, vine şi revine cu diverse versiuni, munceşte îndîrjit. Diotallevi începe să acuze o suferinţă de stomac stranie, iar Lia, îl convinge le Casaubon să plece împreună cu copilul într-o mică vacanţă. – Pînă una alta ce ştiţi voi cu adevărat ? Nu ştiţi decît ce v-a spus excrocul acela, şi ce citiţi prin manuscrisele unor săriţi de pe fix care inventează mistere. Pot să văd şi eu biletul acela pe care vi l-a lasat Colonelul Excroc Ardenti ? Şi spune Lia cu mult bun simţ : “Planul vostru e plin de secrete pentru că e plin de contradicţii. De aceea ai putea găsi mii de inşi neliniştiţi dispuşi să se recunoască în ele … Lumea nu l-a crezut pe Semmelweis care le spunea medicilor să se spele pe mîini …Spunea lucruri prea simple. Oamenii îl cred pe cel ce vinde loţiunea care face părul să crească”. Asta au făcut cei trei ? Au făcut un Plan complet fals ? Vom vedea.

Read Full Post »

Cine mai crede că istoria este făcută de cine ştie ce oameni deosebiţi, după cine mai ştie ce planuri care strălucesc pline de inteligentă strategie, n-are decît. Adevărul este că istoria curge în sensul dorinţelor unor oameni ajunşi la putere din cine ştie ce motive sau pe ce căi. Mai ştie cineva cum a ajuns Napoleon Bonaparte să fie stăpînul Franţei şi aproape al întregii Europe ? Fiecare vede in Bonaparte ce vrea. Eu, nu-l văd cu ochi buni. Nu ştiu dacă este adevărat ce scrie în carte despre Kutuzov, dar nici nu m-aş mira prea tare. Refuzat de diva Nanone în favoarea tînărului Iancu, în loc săşi vadă de războiul cu turcii, el pregatea surghiunirea celui care îl umilise cu tinereţea sa. Numai că diva Nanone, nu cedase unei toane de moment. Pur şi simplu, fusese plătită să facă acest lucru. Cine plătise ? Pictorul Dante Negro. Pictor care nu lipseşte aproape din nicio scenă descrisă. Cineva trebuie să zugrăveasca lumea aceasta, nu ? Să ne întoarcem la Manuc Bey. De ce insista el atît pe încheierea păcii ? Pentru că era un vizionar -spun unii. Paradoxal, el avea de pierdut dacă ruşii se retrăgeau din principate. Ar fi trebuit săşi caute alt loc unde săşi ducă viaţa. El trebuise să fugă din Istambul de urgia turcilor ultraconservatori, care nu vedeau cu ochi buni reformele pe care le sugerase marelui vizir Mustafa Baraiktar, binefăcătorul său. Dacă turcii rămîneau stăpîni în principate, ar fi avut şi el soarta vizirului, care fusese scurtat de cap. Pentru că era spion rus – spun alţii. Un lucru este cum nu se poate mai limpede „ în înfruntarea dintre rusocraţie şi turcocraţie, Principatele nu reprezintă decît o biată marfă pentru un troc politic„. O hartă care aparţinuse lui Napoleon I şi care reprezenta harta celor patru provincii româneşti în 1812, respectiv Valahia, Moldova, Basarabia şi Transilvania, era aceeaşi hartă care consfinţea în 23 august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov. Şi iată cum şi în prezent, pe harta politică a României, se înfruntă aceleaşi două mari tabere : rusofilii pe de o parte, şi adepţii unei ţări moderne de factură occidentală, pe de cealaltă parte. Există însă un paradox. În 1812, ruşii constituiau garanţia pentru o modernizare a principatelor. Acela a fost însă ultimul moment în care de la ruşi, România a avut ceva de cîştigat. Ce a cîştigat ? Absolut nimic. De fapt, în 1812, am pierdut Basarabia. Nu mai intru în amănuntele istorice. Nici cum a fost înfrînt Napoleon în campania din Rusia, nici cum pentru prima dată în cariera sa de soldat a fugit abandonîndu-şi armata. Nici ce maziliri au fost în Principate odată cu schimbarea stăpînirii. Mai avem de desluşit o taină. Cine era de fapt Marioritza ? Ei cine era. Era o protejată de a lui Napoleon, care fusese trimisă cu misiunea expresă de a-l omorî pe Manuc. Numai că se îndrăgosteşte de prinţ atît de tare, încît şovăie. Si dispare. Pe drumul său de bejenie, Manuc Bey se simte tot timpul urmărit. Ba i se pare că o vede pe Marioritza, ba este convins că îl urmăreşte nimeni altul decît pictorul Dante Negro. Nu se înşela. De fapt, era un singur personaj, cu două deghizări. Şi mai avem de îndreptat o eroare. La începutul romanului, cînd un călăreţ urmăreşte prin binoclu, hîrjoana a doi iubăreţi, Manuc era împreună cu soţia sa, Mariam, pe care o iubea cu tinerească patimă, deşi dobîndiseră împreună, nu mai puţin de şase copii. Călăreţul care se pregătea să-l omoare, era Marioritza, sub înfăţişarea lui Dante. Şi încă un amănunt. Numele întreg al frumoasei Marioritza, este Alexandra Comnena, fiica lui Alecu Văcărescu şi a Veneţienei Comnena . Romanul doamnei Victoria Comnea, aruncă o lumină interesantă asupra istoriei noastre. Istorie din care nu învăţăm aproape niciodată mai nimic, şi care se tot repetă.

UPDATE.  Europarlamentarul Adrian Severin a fost numit U.E. raportor pentru relaţia cu Rusia. Exact ce spuneam : istoria este facută exact alandala de indivizi care mai de care mai idioţi. Obama ştie de ce.

Read Full Post »

Complicată lumea asta în care trăim. E şi mai complicat pentru un scriitor să o desluşească, apoi să o descrie, pentru că slovele sale curg înşiruite una după alta, în timp ce aceste lucruri trăite în fel şi chip de oamenii care populează istoria, îşi consumă esenţa de multe ori simultan. În timp ce Mariam, frumoasa soţie a prinţului Manuc, ascultă şi face confidenţe prietenei sale nou dobîndite, misterioasa Marioritza, Manuc Bey citeşte scrisori de la iscoadele sale, care-i aduc la cunoştinţă ce se pune la cale în cancelariile puterilor europene. Turcia nu cedează Principatele, pentru că ele sunt ultimul lor bastion de apărare. Napoleon se pregăteşte să atace Rusia, lăsînd turcilor impresia că îi spijină fie şi numai pentru a lovi in Anglia. Manuc ştie că acesta este momentul propice pentru a încheia pacea. Dar momentan, Kutuzov are de îndreptat o gravă insultă : diva îl preferase pe tinerelul acela; el, Komandirul armatei ruseşti, fusese înfrînt; umilit mai rău decît la Austerlitz. Generalul ordonă să i se întocmească un ucaz de surghiun. Va scrie cu mîna sa numele pe ucaz. Tînarul Iancu, fiu al fiului poetului domnitor, Ienachiţă Văcărescu, habar nare cel asteaptă, ca preţ şi răsplată la capătul a două zile de îmbrăţişări, căpătate de la diva Nanone. Nicolae, unchiulache al tînărului Iancu, face tot ce poate să se apropie de Marioritza cît mai mult. – Eu sînt o femeie liberă prinţe, şi liberă am să rămîn. Dar Mariam, ştie cît de libera e Marioritza. O vede mai mereu în compania soţului său, Manuc Bey, şi vede cum se întreţese între aceştia un soi de complicitate vinovată. Ştia că Marioritza era o vînătoriţă iscusită; văzuse cum stăpînise şoimul acela la vînătoare; o văzuse cum decapitase pasărea prinsă de şoim, ca să-l răsplătească pe acesta, cu creierul-delicatesă. Ştia că era necruţătoare. Obişnuită fiind, ca soţul său să fie devorat din priviri de multe femei, era chiar mîndră că Manuc era al său. Acum. Sigur că toată lumea bună trebuie să comande cîte un portret la pictorul Dante Negro. Acolo se întîlnesc mai mult din întîmplare, Manuc, Toinette soţia consulului francez, Marioritza, Kutuzov … Acesta din urmă, în urma unui ultimatum adresat Înaltei Porţi, refuzat fiind, pornise să cucerească inima imperiului otoman, Constantinopole. De data asta, îl va întoarce din drum, ciuma. Consulul, care în loc sa preva evenimentele, nu le pricepea întotdeauna nici măcar după ce se petrecuseră, îşi freacă palmele a bucurie : Kutuzov, va porni la război. Nici măcar nu bănuieşte că generalul va fi înlocuit cu amiralul Pavel Ciciagov, care primise instrucţiuni de la ţarul Alexandru, să încheie pacea cu turcii. Marioritza a înţeles că parte din misiunea ei devenise inutilă, parte imposibil de îndeplinit. De pe urma unei căsătorii traumatice cu un bărbat fermecător la început, dar care se dovedise a fi un satir, rămăsese cu o repulsie greu de stăpînit la atingerea unui bărbat. Iar Manuc Bey, îi punea cugetul la mare încurcătură. Se hotărăşte să plece de pe aceste meleaguri. Mai întîi, va elibera şoimul primit în dar de la prinţ. Merita libertatea din plin. Nu îşi va lua rămas bun de la nimeni. Îl va lăsa însă pe loc, pe bunul său prieten doctorul Guibert, în gazdă la pictorul Dante Negro.

Read Full Post »

La prima întîlnire cu un autor, neştiind la ce să te aştepţi, eşti prudent. Prefaţa este bine – venită, deşi uneori prefer să nu o citesc decît la urmă. Cartea aceasta începe cu o scenă care se vrea cumva rezumativă pentru întregul roman : un călăreţ urmăreşte prin binoclu, hîrjoana în zăpadă a unei perechi de iubăreţi. Călăreţul ridică o puşcă şi încearcă să-l omoare pe el. O herghelie de cai apare de niciunde, şi în loc să-i facă una cu pămîntul pe cei doi, se opreşte docil pînă cînd acestia încalecă doi cai şi dispar. Lîngă călăreţul asasin, apare Babic, omul de încredere, „umbra” prinţului. Nu este deloc greu să înţelegi că este vorba despre Manuc Bey şi despre Marioritza; cine este călăreţul rămîne să descoperim mai tîrziu. Manuc Bey, avea mulţi prieteni, dar şi duşmani neînduplecaţi. La început, facem rînd pe rînd cunoştinţă cu personajele care populează această carte. Trebuie să recunosc încă de la început, că am intrat în atmosferă destul de ezitant, unele personaje se lasă descoperite numai treptat, dar odată pătruns în miezul acţiunii, esti captivat. Cartea este foarte bine scrisă, deşi este prea exagerată asemanarea cu Razboi şi Pace pe care o face Bogdan Creţu, chiar păstrînd proporţiile, după cum spune domnia sa. Sîntem familiarizaţi cu atmosfera Bucureştiului din acele vremuri, cu noroaiele, noroadele, celebrele subterane, obiceiurile poporane şi cele boiereşti. Consulul Franţei, contele Ledoulx, priveşte cu dispreţ mizeria din această ţară, şi deplînge faptul că trebuie să dea ‘ciubuc’ chiar şi la curtea Domnească, unde adevăraţii domni, sunt ofiţerii ruşi conduşi de Kutuzov. Prietenul său, Consulul de la Istambul, tocmai provocase destituirea domnitorilor filo-ruşi Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi şi fusese recompensat de Napoleon. Ca urmare, ţarul Alexandru ordonase ocuparea celor două principate. Războiul ruso-turc izbucnise, mişcare care îi convenea lui Napoleon. Trupele ruse fiind ţinute la Dunăre, el putea să atace Rusia dinspre Polonia. Treaba consulului este să zădărnicească încheierea păcii, ale cărei tratative se ţineau la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Manuc însuşi, încerca să grăbească încheierea păcii, pentru că treaba asta l-ar fi slăbit pe Napoleon. Era influent atît în tabăra rusă, cît şi în cea otomană. Deci, trebuia eliminat. În saloanele bucureştene, îşi face apariţia o frumoasă şi misterioasă doamnă, despre care circulă cele mai contrarii şi fanteziste zvonuri, de la faptul ca este putred de bogata, la faptul că este o consumatoare de nădragi, pîna la faptul că este trimisa specială a lui Napoleon. Alexandra Marioritza, se va întîlni atît cu Manuc, pe care îl admiră deschis, cît şi cu Ledoulx, pe care îl striveşte cu personalitatea sa. Manuc, obişnuia să petreacă ajunul Crăciunului, în casa văduvei poetului Ienachiţă, pe care îl cunoscuse înainte ca acesta să fie uns domn. În povestire mai apar şi clucereasa Elena nora sa, şi fiii lor, Nicolae şi Iancu, unchiulache şi nepotache. Vremurile erau în schimbare şi odată cu ele, şi moda vestimentară. Tineretul adoptă moda europeană. Încep să apară la Bucureşti ‘reprezentaţiuni’. O anume primadonă Nanone, dăduse toată lumea peste cap. Toata lumea, dorea să asiste. Consulul cu soţia sa, neconsolata Toinette, generalul Kutuzov, toată floarea boierimii sunt prezenţi la ‘reprezentaţiune’. Şi toţi se întrec să trimită divei, cam răscoaptă, coşuri cu flori. Diva, însoţită de un dansator ignorat cu desăvîrşire, interpretează o arie din Răpirea din Serai. Aplauze frenetice o răsplătesc. După o pauză, urmează Orfeu şi Euridice de Gluck. Delir. Între timp, diverse personaje îşi ţes pînza de paianjen a intrigăriilor. Diva, curtată de general, îl preferă spre adînca sa stupoare, pe Iancu. Iancu n-ar fi putut asista la ‘reprezentaţiune’, dacă un pictor care pare să cunoască pe toată lumea, nu i-ar fi cedat costumul sau europenesc. Pictor invitat de soţia consulului, să-i facă şi portretul. Pictor care este în foarte bune relaţii chiar cu generalul Kutuzov. Numai consulul francez nu ştia cine este pictorul Dante Negro.

Read Full Post »