WW – flori

A venit în sfîrşit vremea florilor? Da, spune CARMEN

Ştiu că are dreptate. Şi dacă tot vorbim despre flori, mai în şoaptă că este WW, 🙂 propun şi eu

şi o imagine cu izvoditoarea acestei flori minunate

Găsiţi această floare AICI

Happy WW!

Read Full Post »

Ana-Veronica Mircea, la Bookfest 2012

Am fost, am văzut, am filmat, şi las imaginile să vorbească:

.

.

.

Scuze pentru calitatea imperfectă a acestor clipuri. Vă asigur că merită să le urmăriţi. Va asigur!

Read Full Post »

Tuşa Vero

  Am cunoscut-o – în mediul virtual – prin intermediul blogului, în urmă cu  vreun an de zile, cred. Cititor pasionat cum sînt, am remarcat la iuţeală curgerea măiastră a cuvintelor din condeiul său fermecat (şi) de motanul Grişka. 🙂 Am citit pe blogul său mai multe povestioare; unele cu cap şi coadă,  altele rămase în suspans, undeva la întretăierea imprevizibilelor finaluri ale poveştilor sale cu timpul drastic limitat – acaparat în cvasitotalitate, de cîştigarea traiului de zi de zi, prin traduceri.

În afară de timpul ocupat cu povestioarele SF pentru care a fost copios premiată în decursul vremii, Ana-Veronica Mircea este şi o foarte sensibilă poetă şi dacă acum asistăm la apariţia acestui volum cu povestiri, sper ca în curînd să vedem adunate între coperţi şi o sumă dintre frumoasele sale poezii.

În povestirile ( 16 la număr) din volumul Flori de loldilal, Tuşa Vera ne poartă cu mare uşurinţă în lumea basmelor (ca Grimm), în lumile viitorului şi uneori ale trecutului (ca Verne), ne reaminteşte prezentul şi ne încîntă cu personaje care mai de care mai pitoreşti. Dezvoltă teme dificile cum ar fi lumile mono, bi sau multidimensionale, (ca Lewis Caroll) atinge în treacăt teme care au constituit substanţa unor mari mituri ale lumii (ca Eco), sau construieşte lumi surprinzătoare ( ca Mievile). Abordează cu o uşurinţă surprinzătoare mai multe stiluri păstrînd coerenţa şi parfumul unui stil propriu, inconfundabil: parfumul florii de loldilal.

Dincolo de caracterul fantast al scrierilor sale, tuşa Vera ne ţine prezentul sub ochi, sub formă de simbol: mireasma fascinantă a loldilalului. “Acesta e mirosul nostru… E mirosul lumii noastre de baştină. Al lumii strămoşilor… Ştiai că străbunicul tău… a aclimatizat loldilalul la planeta asta? Pe planeta asta pe care nu primiţi pe nimeni în afara cîtorva ticăloşi gata să-şi vîndă nu numai semenii, ci şi sufletul… pe planeta asta care poate oferi mai mult decît vă trebuie, dar pe care o păstraţi numai pentru voi, cu un egoism feroce…”

Lumea – sau lumile – tuşei Vero sunt acaparante, ţin sufletul la gură şi atenţia încordată pînă la ultima literă a ultimului cuvînt din ultima propoziţie. Prin lumile acestea se pot plimba cu uşurinţă toţi copiii de la cele mai fragede vîrste, pînă la cei cu tîmple încărunţite.

La Mulţi Ani! copii de toate vîrstele. Vă dau întîlnire la Bookfest, standul Nemira, sîmbătă 2 iunie ora 15. Veniţi şi admiraţi FLOAREA DE LOLDILAL.

Read Full Post »

Lansare de carte

Bookfest 2012 sîmbătă 2 iunie ora 15  standul Nemira  . Alte amănunte AICI

postare participantă provocarea lui Costin Comba

Read Full Post »

Ana Veronica Mircea

  Îmi face o deosebită plăcere să anunţ că la Bookfest 2012 vom avea ocazia de a saluta apariţia unui volum semnat de prietena noastră din virtual, Anavero. Îmbulziţi-vă! 🙂 Vă asigur că merită! Dacă nu puteţi ajunge la Bookfest, nu-i bai: puteţi comanda cartea şi on-line. Amănunte, AICI. Pentru o degustare a poveştilor scrise de anavero, puteţi intra să vedeţi AICI cîteva fragmente. Lectură plăcută şi nu uitaţi să comandaţi cartea. Bine? 🙂

Un articol la temă AICI

Read Full Post »

SHAFIQUE Keshavjee

La editura Nemira a apărut în 2011 o carte despre care nu ezit să afirm că nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui, credincios sau ateu. O carte care se adresează tuturor  celor care îşi pun probleme existenţiale. Cartea se numeşte: Regele, înţeleptul şi bufonul – marele turnir al religiilor.

Autorul, Shafique Keshavjee “s-a născut în Kenia, în 1955, a locuit pentru scurt timp în Anglia, iar în 1963 s-a stabilit, împreună cu familia, în Elveţia. Licenţiat în ştiinţe sociale şi politice, el a fost vreme de trei ani secretar general al Groupes Bibliques des Ecoles et Universites, din Elveţia Romandă.  S-a specializat în istoria comparată a religiilor, iar teza sa de doctorat (Mircea Eliade et la coincidence des opposes ou L’existence en duel) a fost recompensată cu Premiul Societăţii Academice din Vaud “pentru un studiu de excelenţă dedicat gîndirii lui Eliade”. Timp de 15 ani a fost pastor la biserica reformată din cantonul Vaud.

Ca şi alte cărţi de mare valoare, şi aceasta mi-a fost recomandată, de prietenul Teofil.

Scrisă sub forma unei poveşti gen o mie şi una de nopţi, amintind vag de Turnirul Kazar – Andrei Cornea sau de altă carte oarecum asemănătoare, Dialog între un filosof, un iudeu şi un creştin – Abelard, (Polirom- 2008) lectura acestei cărţi ne poartă cu subtilitate în textura de asemănări şi  diferenţe dintre marile curente religioase ale lumii, respectiv iudaism, creştinism, islam, budism, hinduism. Plus dizertaţia ateului-filosof.

“Într-o ţară îndepărtată trăia un popor paşnic… problemele lumii nu ajungeau decît rareori pe frumoasele sale plaje… locuitorii săi îşi consacrau cea mai mare parte a timpului muncii şi familiei, distracţiilor şi prietenilor… de la un timp însă ceva nelămurit se schimbase…atmosfera devenise încărcată, ca stăpînită de un zgomot surd care anunţa o mare furtună… în această ţară trăia un rege… preţuit de toţi, era mîndru de înfăptuirile lui… dintre toate calităţile regelui, cea mai importantă era capacitatea de a-şi recunoaşte propriile limite… în orice împrejurare critică, nu ezita să-l consulte pe cel căruia toţi îi spuneau înţeleptul… cum regele era destul de priceput pentru a recunoaşte că şi înţelepciunea are limite, îi plăcea să-l consulte şi pe acela pe care îl numea cu afecţiune, bufonul.”

Într-o noapte, cei trei au avut un vis pe cît de asemănător, pe atît de neliniştitor. Semne divine păreau să indice că aveau să se producă schimbări mari. Înţeleptul nu avea o pregătire teologică aprofundată, deviza sa fiind:

“înţelepciunea, înseamnă să laşi să crească ceea ce se naşte, să savurezi ceea ce s-a copt şi să laşi să piară ceea ce a murit.”

Neştiind să tălmăcească acele vise dar amintindu-şi de Mircea Eliade pe care îl citise în tinereţe, i-a spus regelui:

“totul este semn, totul este hierofanie, manifestare a sacrului. Şi mai trebuie să ştii să priveşti”.

Dar şi-a amintit şi de Nietzsche, care decretase că Dumnezeu a murit.

“ Dar regele deja nu-l mai asculta. Ridicîndu-se şi apropiindu-se de fereastră, îşi privi cu atenţie ţara. – Le-am dat muncă şi dictracţii, pîine şi jocuri. Dar ceea ce lipseşte poporului meu este un SENS care să-i orienteze. Poporul meu are nevoie de o religie adevărată!”.

Acestea fiind zise, regele a hotărît să organizeze Primul Mare Turnir al Religiilor.

Minunat prilej pentru autor să descrie în spirit analitic-comparativ atît trăsăturile celor cinci curente religioase denumite mai sus, cît şi limitele raţiunii filosofice atunci cînd vine vorba despre sacru. Rînd pe rînd, invitaţii vorbesc în faţa unui juriu, apostrofaţi uneori de bufon şi atent  moderaţi de înţelept, totul sub patronajul regelui.

Minunat prilej pentru cititorul obişnuit să se familiarizeze cu principalele trăsături ale acestor religii, cu diferenţele  dintre ele dar mai ales cu apropierile dintre acestea. Nu lipseşte un uşor iz de intrigă poliţistă (cine a atacat-o Amina, adică pe fata musulmanului prezent la dezbateri?) şi nu lipseşte nici măcar o uşoară intrigă amoroasă: se poate concretiza iubirea Aminei pentru rabinul prezent la Turnir? Mai ales, se poate concretiza sub semnul creştinului care ar putea să îi unească? Să însemne această parabolă, nevoia unui Ecumenism absolut? În definitiv, aceste trei mari religii se revendică toate, de la Vechiul Testament, pe care autorul îl numeşte foarte inspirat, Primul Testament.

Vă las să descoperiţi singuri deliciile acestei minunate cărţi! Vă asigur că merită.

Read Full Post »

Cum m-am lăsat de gîndit HANNES STEIN

După ce mărturiseşte că şi-a irosit întreaga viaţă gîndind, în loc să petreacă acele clipe mai cu folos, eventual rîzînd (ca prostu ?), H. Stein s-a hotărît să înceteze să gîndească. Şi s-a hotărît să demonstreze avantajele negînditului într-o carte. Mai întîi, stabileşte principalele trei cauze pentru care inteligenţa este un blestem.

1. Prin gîndire îţi distrugi şansele unei cariere. Acest lucru este  atît de evident, că nici nu mai trebuie demonstrat. Priviţi măcar cine ajunge ministru.

2. Gîndirea însingurează. Corect. Cel care gîndeşte contrariază toată lumea, care se îndepărtează bombănind : ’reaţ’ai dreaq de ‘telectuali.

3. Gîndirea duce la plictiseală. Exact. Dacă rezolvi prea multe taine, despre ce ai mai putea să te miri ? Alte dezavantaje ale gînditului ? Serviţi-vă copios, spune H.S. De exemplu, cu cît eşti mai inteligent, cu atît apari mai rar la televizor. Fiecare dintre noi are exemple cu ghiotura.

4.  Devine tot mai greu să ai parteneri de sex. Savanţii şi femeile inteligente pot depune mărturie. Toantele şi bărbaţii macho, nu.

5.   Gîndirea urîţeşte. Produce creţuri ale frunţii. Din nou, foarte exact. Ce filosof seamănă cu Adonis ? HM ? Mai spune domnul HS cu umor negru : “Strămoşii noştri păroşi, după ce-au fost alungaţi din pomii paradisului, au început să-şi frămînte căpăţînile lor de maimuţă. Şi la ce a dus osteneala asta de zece mii de ani a istoriei ? La genocid, supe la pachet şi ţîrîit nesfîrşit de celulare”.

Aşa că cine va renunţa la obiceiul nociv al gînditului, va avea parte numai de avantaje : Putere. Bogăţie. Linişte interioară. Încredere în sine. Curaj. Sex. Sănătate. Respect de sine.

Cartea, este sistematizată în opt capitole, opt căi de acces la raiul negînditorilor de pretutindeni.

Prima cale : să trăiască armonia. La ce e bună contrazicerea ? Rareori oamenii ascultă de raţiune. Socrate nu e singurul care a fost silit sa bea cucută.

A doua cale : Biserica să rămînă la ţară. Iar noi, să rămînem în preajma liniştii sale patriarhale. Imediat ce lăsăm zgomotul asurzitor al tentaţiilor citadine să ne asurzească , riscăm să ne intre gîndirea în acţiune.

A treia cale : rîsul este permis. Rîdeţi. Dar nu crezînd în mod eronat că rîsul şi gîndirea au ceva în comun. Stergeţi diferenţele dintre băşcălie şi satiră. Rîdeţi cînd rîde gloata. Apreciaţi pozitiv circul politic.

A patra cale : Eu sînt cel mai grozav. Trebuie să ne ferim de critici, încredinţaţi fiind că toată lumea greşeşte, numai noi suntem infailibili. Şi renunţaţi la învăţătură, pentru numele lui Dumnezeu !

  A cincea cale : vorbăria e de aur ! Rezistaţi tentaţiei de a tăcea ! Pălăvrăgeala sufocă garantat gîndirea şi curăţă adîncurile cutiei craniene de orice urmă de judecată. Însuşiţi-vă slogane. Cel mai recomandabil este acesta : comunismul este bun, dar este prost aplicat. Repetat cu obstinaţie, va fi crezut pînă şi de foştii, actualii, sau viitorii deţinuti politici. Cei care scapă cu viaţă, evident.

A şasea cale : Allah este mare. Cum eu nu glumesc despre subiectele religioase, trec peste acest capitol.

A şaptea cale : cărţile sunt un rahat!  Ha, ha, haaaa, aici m-am strîmbat de rîs. “Evitaţi tipăriturile ! Aceasta trebuie să fie ultima din viaţa dumneavoastră”. Se pare că analfabetismul este în regres în ţările din lumea a treia, deci trebuie să existe o cale de a reechilibra situaţia aceasta periculoasă, nu ?

A opta cale : C-aşa beu oamenii buni. După ce trecem la flecăreala neîntreruptă, este vremea să trecem la consum exagerat de alcool. Drogurile sunt chiar recomandabile. Nu vă faceţi probleme. Chiar şi unii musulmani mai trag la măsea, ca să nu mai vorbim că o vedetă care nu se droghează, riscă să reintre în uitare urgent.

Cartea se încheie cu un epilog simpatic, în care ne este prezentat un panseu de al lui Hegel : “În măsura în care se poate invoca aici contemplarea sau gîndirea, există o diferenta intre a contempla sau a gindi la ceva, sau la nimic“.

Idealul de atins este cel din snoava aia veche: “- Ce faci bade, şezi şi cugeţi ? – No, numa’ şed !”  După care vom clama triumfători : ” Non cogito, ergo sum.” Grrrrrmf. Grrrrmmmmmf. Uaaaaaaah. Şi adaug eu cu voia dumneavoastră MUUUUUUU.

Cartea este o bijuterie scînteietoare scrisă sub forma unui pamflet dedicat raţiunii critice în opoziţie cu ignoranţa din ce în ce mai agresivă. Plină cu exemple de citate inteligent alese din autori celebri, face incursiuni cu pătrunzător spirit de discernamînt în istorie, în politică şi în motivaţiile de prea multe ori absurde ale faptelor petrecute în decursul timpului. La capătul lecturii acestei cărţi, fie te simţi îmbogăţit cu foarte multe cunoştinţe noi, din istorie, politică, teologie, filosofie sau literatură, fie ţi le reaminteşti. O carte necesară.

Read Full Post »

DESPĂRŢIRI / Juan Carlos Onetti

             Juan Carlos Onetti, s-a născut în Uruguay şi este un cunoscut autor de proză scurtă. De-a lungul vieţii sale (1909 – 1994), a fost distins cu numeroase premii literare, printre acestea aflîndu-se şi prestigioasele, Premiul Cervantes şi Premiul Internaţional al Uniunii Latine. La editura Nemira, a apărut un volum de buzunar în care se poate citi o nuvelă de mică întindere, cu subiect aparent simplu, dar de mare profunzime psihologică.

            Tehnica narativă deşi nu este chiar o noutate, oferă cititorului un larg cîmp de interpretare. Respectiv, naratorul este proprietarul unui mic magazin poreclit chiar de proprietar “Dugheana”, un soi de filosof local, un Socrate în miniatură, un psiholog autodidact, care în timp ce vinde salam, brînză, bere şi vin, observă pacienţii care vin la tratament în sanatoriul local şi încearcă să le stabilească posibilitatea de vindecare, funcţie de motivaţia fiecăruia de a mai trăi. Autorul lasă la latitudinea cititorului să aleagă între presupunerile naratorului şi propriile sale presupuneri, el, autorul, neducînd pînă la capăt niciuna dintre variantele posibile ale acţiunii nuvelei.

            Dugheana este magazin, cîrciumă, poştă, staţie de autobuz local şi de curse către localităţile înconjurătoare şi de fapt, este punctul de observaţie al vieţii întregii localităţi. Din cîteva trăsături de condei, autorul ne schiţează viaţa dintr-un mic tîrguşor, cu cele cîteva mici scandaluri, amoruri mai mult sau mai puţin clandestine, destine împlinite sau pe cale de a se împlini sau nu, totul învăluit într-o aură de mister.

            Chiar şi personajul principal este un a-nonim, autorul neobosindu-se să-i construiască o identitate certă. El este descris ca fiind un fost mare baschetbalist ajuns pe la vîrsta de 40 de ani, descriere făcută de una dintre femeile din viaţa sa, posibil ca fiindu-i soţie. Cealaltă femeie din viaţa sa, mult mai tînără, pare a-i fi amantă pe parcursul cărţii, dar se dovedeşte a fi numai o banală fiică dintr-o căsătorie anterioară. Totuşi, naratorul nu se sfieşte să strecoare o umbră de îndoială : nu cumva între cei doi exita o legătură incestuoasă ? Fiecare cititor este liber să-şi închipuie ce vrea.

            Cu excepţia unei cameriste de la hotel, a unui ajutor de comisionar şi a medicilor de la sanatoriu, personajele nu au nume, autorul voind prin aceasta să spună că de fapt, acest lucru chiar nu are importanţă. Fostul jucător poate avea orice nume, soţia şi fiica sa la fel, şi de fapt, importantă este numai motivaţia acestuia de a se vindeca. Dar şi mai importantă este motivaţia acestuia de a nu se amesteca printre ceilalţi bolnavi, el neacceptîndu-şi statutul de pensionar al sanatoriului şi considerînd boala doar ca pe un accident remediabil.

            Îşi duce viaţa cotidiană între hotelul unde locuia împreună cu soţia ? cînd aceasta venea să-l viziteze, dugheana unde venea să-şi ia scrisorile şi o vilă pe care o închiriase pentru a locui acolo împreună cu tînăra, atunci cînd aceasta venea să-l viziteze. Cînd cele două femei se întîlnesc, în locul unui scandal, lumea are parte de o scenă aproape domestică, cele două înţelegîndu-se de minune una cu cealaltă. Totul pare minunat numai că doctorul curant, îi spune că nu mai avea de trăit mai mult de trei, poate şase luni de zile. Pus în faţa evidenţei, baschetbalistul nu mai are răbdare să-şi aştepte moartea. Se împuşcă. Iar acest lucru confirmă o dată în plus previziunea proprietarului dughenei, care nu greşise niciodată în cei 15 ani de cînd locuia aici, fiind el însuşi un fost pacient. Nu se înşelase niciodată. Pur şi simplu, intuia cine se va vindeca şi cine va muri.  Dar moartea pacienţilor acelui sanatoriu era atît de firească, încît nici sinuciderea nu mai mira pe nimeni.

           Moartea este foarte firească la un moment dat, nu este aşa ?

BLOGUL ZILEI : http://www.vladcreanga.info/

Read Full Post »

Din nou la BOOKFEST 2010

            Maxima termică de 36°C anunţată de ieri pentru azi, a fost atinsă încă de pe la ora 10 am. Frunzele din copacii pe care îi văd pe fereastră se mişcă rar, si dacă ascult bine, parcă nici vrăbiuţele nu prea au chef de ciripit. Totuşi. Mă rup din tihna umbrită a casei şi mă aştern la drum. Îmi rămăsese de data trecută „un rest de umblătură „ ( Ştefan Agopian – dixit) şi un salon nevizitat. Împreună cu tiberiuşa, mare iubitoare de cărţi la rîndul ei, luăm tramvaiul 41, despre care Iliescu zicea că este cam futurist, şi ne aşternem la drum către Romexpo.

            Sigur că papasha nu poate să înţeleagă că ceva poate să funcţioneze normal în ţara asta, aşa cum funcţionează impecabil, linia de tramvai 41. Garniturile se succed la intervale regulate, iar timpul este drastic economisit în favoarea călătorului. De la circa o oră şi jumătate cît făceam înainte, acum ajunge mai puţin de jumătate de oră pentru a  ajunge la destinaţie.

            Intrarea, tot liberă. Pe o parte şi pe alta a drumului către pavilionul central al Romexpo, nişte cochete căbănuţe din lemn oferă amatorilor diverse lucruri, de la pietre semipreţioase montate în argint, la ceaiuri medicinale, şi de la miere de mai multe soiuri la săpunuri naturale. Cîţiva ardeleni, oferă produse specifice : afumături, caş, cîrnaţi, diverse bunătăţi + evident, palincă. O maramureşancă zdravănă mesteca într-un ceaun imens la o mămăligă vîrtoasă. Alături, în alt ceaun, fierbe  molcom un morman de sarmale. Iuţim pasul, că mirosul plăcut îţi mută pur şi simplu nasul.

            La Tibco, organizat în pavilionul central, am intrat fix degeaba. Cîteva zeci de firme expun aproximativ aceleaşi cîrpe pe post de haine şi aceleaşi încălţări de prost gust pe care le poţi găsi în orice piaţă, aduse de ruso-moldoveni, fraţii noştri de peste Prut. Singura diferenţă este că aici, costă de două, trei ori mai mult. Este cel mai jalnic Tibco pe care l-am văzut în ultimii măcar 30-40 de ani.

            Mergem către Pavilionul 15 unde este Bookfest. Eu, blazat; tiberiuşa, mult mai curioasă. Caut standul RAO, pentru că am aflat că Oreste, prezentatorul emisiunii Codul lui Oreste, a publicat aici, cartea sa, Codul lui Oreste, desigur. O frunzăresc puţin; mambo-jambo, după cum mă aşteptam, Saaaau, poate că nu mă pricep eu.

            Astăzi este ceva mai multă lume, dar nici vorbă de înghesuiala din anii trecuţi. Nu ştiu de ce organizarea este din ce în ce mai proastă de la an la an. La Nemira, printre multe noutăţi, zeci de titluri cu 25 % reducere şi alte  zeci de titluri la preţ fix : 10 ron. Ademenitor. La cîteva standuri se fac lansări de carte simultan. N-am chef să ascult nici-un laudatio. La standul Adevărul, văd consternat trei jandarmi cu pistoale mitralieră Kalaşnikov. – Măi să fie, întreb, pe cine păzesc ăştia ??? – Pe noi, răspunde un mucalit!

– Adică ? Urmărind direcţia indicată de vîrful degetului său arătător, mă dumiresc. La o măsuţă, generalul iertat de puşcărie, V.A. Stănculescu, rînjea tîmp împărţind autografe.

– Priviţi lume bună şi vă minunaţi, zic. Aşa arată un CRIMINAL  văzut de aproape. Simţind că sunt pe punctul de a exploda, tiberiuşa mă roagă în şoaptă să plecăm. O ascult. Ciţiva indivizi cu ochi sfredelitori mă fixau deja ameninţător. Nu m-am putut abţine şi le-am arătat amîndouă mîinile cu degetul mijlociu de la fiecare, ridicat în sus. Au strîns din măsele. Le-am urat un sincer hai siktir ! şi ucigaşului şi gorilelor sale.

            De la editura Teşu, am cumpărat o colecţie de bancuri cu Bulă. Foarte inspirată alegere. Mai aveam ceva de cumpărat de la ART, aşa că ne-am îndreptat către standul lor. Aglomeraţie foarte mare. Cărţi excepţionale cu reduceri substanţiale prezentate cu gust, te îmbie. Greu să rezişti. Timpul a cam trecut, ce am avut de văzut am cam văzut, este  vremea să plecăm. În drum spre ieşire, la standul Humanitas, trec pe lîngă Cărtărescu care perorează despre o carte. Ceva cu literatura interbelică. Nu-l agreez pe ins, aşa că nu mai stau să-i ascult pe Liiceanu sau pe D.C. Mihăilescu.

            La terasă, printre mese se strecoară o bătrînică îmbrăcată destul de curat, care  ocheşte bucăţile de friptură rămase şi le hăpăie la repezeală, cînd crede că nu o vede nimeni. Apoi, se duce la bar, ia un pahar de plastic gol şi vine glonţ la masa noastră. Nu spune nimic. Pricep, pun mîna pe sticla de bere şi îi umplu paharul. – Să fie primit maică, ai făcut pomană cuiva la care ţii mult. Aşa este. Săptămîna viitoare, se împlinesc şase  ani de cînd îl tot pomenesc pe fratele meu. Îmi aduc aminte de Codul lui Oreste. HM. O să caut să pricep ce spune dumnealui, acolo. O fi ceva, mai ştii ?

            Dar. Deocamdată, în drum spre tramvaiul 41, ne oprim lîngă cele două ceaune tocmai la vreme ca să apucăm printre ultimii, nişte sarmale superbune şi cîte un boţ  de mămăligă făcută ca la mama ei acasă, în Maramu’!

            Ne mai vedem poate şi la anu’ Bookfest! Pînă atunci, să fim sănătoşi.

Read Full Post »

BOOKFEST 2010

            Vestea bună este că a început; vestea mai puţin bună este că în prima zi, cele două ore pe care le-am petrecut acolo, au fost mai degrabă marcate de absenteism. Edituri mai puţine decît în anii precedenţi, dar cele prezente au venit cu o ofertă de carte bogată, variată, cu multe reeditări dar şi cu noutăţi. Public relativ puţin. Nici-un stand vizitat de mine, nu avea mai mult de patru-cinci vizitatori simultan. Poate fiind numai prima zi, cititorii aşteaptă sfîrşitul săptămînii, în care lansările de carte vor fi mai numeroase.

            La cîteva edituri, şi n-am să le numesc din politeţe, vînzătorii habar nu aveau ce cărţi sunt pe rafturi. La întrebarea clasică, ‘aveţi cartea …’ o ridicare din umeri şi o privire goală mi-au adus aminte de vremurile vechi, în care răspunsul standard era ‘avem numai ce se vede’. Celor tineri nici nu le vine să creadă că pe vremea aceea, rafturile erau cel mai adesea, pur şi simplu, goale. Se contează prea mult totuşi, pe autoservire. În fine. Am întîlnit şi vînzători de carte bine informaţi, care mi-au spus titlul unor cărţi, numai după o descriere sumară. N-am să spun nici numele acestor edituri, pentru simetrie.

            Preţurile sunt în nota cunoscută iubitorilor de carte, nici mai mari, dar nici mai mici ca de obicei. Peste tot reducerile de pînă la 30 % te îmbie la cumpărat. Şi evident că lista cărţilor care costă numai 5, 7, 8, 10, sau 15 Ron, este bine garnisită cu titluri diverse, de la cărţi de specialitate la cărţi foarte valoroase, dar apreciate numai de un public de nişă.

            La un stand, Grigore Cartianu perora cam bîlbîit despre o carte; tot despre rezistenţa la ceauşism; rezistenţă sublimă, dar aproape inexistentă; nu m-am oprit. La uşa salonului destinat invitatului special, Spania, un cerber mi-a barat drumul hotărît : – fără invitaţie, accesul este permis numai după ora 14. – Dar este 13, 45. – Nu contează. Reveniţi după ora 14. Poate am sa revin sîmbătă, mi-am spus în gînd, destul de înciudat. Am cumpărat numai şapte cărţi, deşi am ochit lejer cărţi pe gustul meu, care ar fi umplut vreo şapte valize. O să mai cumpăr cîte ceva, sîmbătă sau duminică.

            La plecare, am aruncat o privire la TIBCO. M-am mai relaxat niţel : nici tîrgul bunurilor de consum nu avea prea mulţi vizitatori. Criza muşcă din toate categoriile de amatori de tîrguit, nu ? Iar pentru că accesul la Bookfest este gratuit, cu banii astfel economisiti, poţi să înfuleci la repezeală cîţiva mititei şi o bere, sau, mă rog, un suc pentru şoferi. Pînă duminică, poftiţi la Bookfest vă rog. Merită !

Read Full Post »