Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘nevşehir’

Ne-am trezit dimineaţă (de data asta n-am mai auzit muezinul) şi după ce ne-am luat repejor bagajele am coborît în viteză. N-aş fi crezut niciodată că o astfel de speluncă poate fi folosită în turism. N-are rost să descriu în ce condiţii ne-am petrecut noaptea de înviere.

Mulţumim doamnei ghid că a făcut  tot posibilul să ajungem la o oră atît de imposibilă, că n-am mai avut puterea de a cere schimbarea hotelului. Toată lumea mocneşte dar, tace.

Privim pe geamurile jegoase ale autocarului, un peisaj variat. Aceleaşi ogoare îngrijite, aceiaşi grijă pentru a planta pe marginea şoselei, copaci. Munţii care se văd în apropiere, au aspect de dealuri – ca în Dobrogea Munţii Măcin -, din cauza eroziunii. Locurile acestea sunt de puţină vreme date în uz turistic; cam prin anii 1950 a fost descoperit oraşul subteran către care ne îndreptăm, din centrul localităţii Kaimaclî. Imagini AICI

Nu se ştie cine a construit acest vast edificiu subteran. Cert este că a fost folosit de creştinii care se refugiau aici, din calea arabilor, pare-se între secolele VII-XI (adică în plină expansiune a islamului). Întins pe opt nivele din care se pot vizita doar cinci, merge în fundul pămîntului pînă la adîncimea de 130 de metri. Acum este luminat artificial şi deci accesibil oricărui turist nu suferă de claustrofobie. Ventilaţia este asigurată de un puţ central iar alimentarea cu apă din isvoare subterane.

De altfel, întreaga Turcie şi deci şi această regiune, este împînzită cu ape freatice din care este obţinută apa pentru irigaţii. Un şir de  săgeţi roşii arată drumul către adînc, iar alt şir de săgeţi albastre arată drumul către suprafaţă. Fiecare nivel al construcţiei este independent de celelalte şi se autogospodărea, avînd dormitoare, bucătării, cimitire şi chiar închisori proprii. Mare lucru totuşi nu este de văzut pe aici aşa că dibuim o săgeată albastră şi ieşim la suprafaţă unde, la marginea bazarului, am remarcat existenţa unui fast-food 🙂  : un turcaleţ simpatic introducea în cîte-un cartof un  dispozitiv care transforma cartoful într-o spirală, tocmai bună de pus la prăjit. Cum la spelunca aia nu putea fi vorba de mic dejun (unii nu l-au refuzat) am zis să luăm şi noi masa, în oraş 🙂  Bun cartoful? Foarte bun! 🙂

Ne îmbarcăm în autocar şi purcedem la drum. Se observă lesne că turismul a adus prosperitate locuitorilor din zonă. Vechile case de tuf vulcanic sunt abandonate şi acum localnicii au case din cărămidă. Falnice case şi frumos ornamentate cu flori. Trecem pe lîngă o închisoare şi şerpuim pe drumul care ba urcă, ba coboară. Suntem în Valea Goreme care este considerată Parc Naţional. Aici suntem de fapt, în inima Capadokyei (amănunte AICI), şi vom vizita o falnică cetate săpată în inima  muntelui calcaros, cetate denumită Castelul de la Uchisar.

Lăsăm autocarul în centrul localităţii şi luăm pieptiş o pantă mai abruptă pînă la intrarea în castel. De aici, după ce urcăm vreo patruzeci de trepte săpate în interiorul muntelui, ieşim la aer liber şi fiecare se caţără în sus, pînă unde poate sau vrea. Sunt încă 192 de trepte pînă aproape de vîrf, iar de acolo, căţărîndu-ne ca nişte veritabile capre negre, ajungem lîngă steagul înfipt pe culme. Trebuie să mărturisesc că peisajul este excepţional şi a meritat efortul de a urca pînă aici, cu tot astmul meu  cu tot. 🙂

DSC03775

DSC03782

DSC03787

DSC03789

DSC03791

DSC03793

DSC03806

DSC03809

DSC03817

.

Read Full Post »

Intrînd în oraş dinspre sud, observ mai întîi de toate că este foarte aglomerat şi foarte animat. Este un oraş cosmopolit, spune doamna ghid, deşi Konia este cel mai religios oraş conservator din Turcia. Pe străzi, văd femei înveşmîntate în costumele acelea negre din care nu li se văd decît ochii dar şi fete tinere care-s îmbrăcate elegant. Singurul care are dreptul de a se pronunţa cum se îmbracă femeia, este bărbatul (sau tatăl, unchiul, fratele) său. Mda.

Oraşul este populat de circa şase sute de mii de locuitori dintre care circa 50.000, studenţi! Important centru rutier şi lucru important pentru cei care vor să ajungă aici direct, are în apropiere un aeroport. Este foarte cald şi lumea se plimbă pe străzi sau umple pînă la refuz parcul central prevăzut cu fîntîni arteziene, şi terasele. Timp de aproape opt sute de ani, Konia a fost oraşul dervişilor, pînă în 1920 cînd Ordinul Dervişilor Rotitori a fost interzis.

Unele studii arheologice afirmă că oraşul a fost întemeiat de frigieni în urmă cu mai bine de 3500 de ani î. de Hr. şi se numea Iconium. Se pare că această citadelă a fost printre primele care au adoptat creştinismul. Chiar mi s-a părut la un moment dat, că observ din mersul autocarului, o cruce pe o clădire destul de modestă şi fantezia mi-a dictat că poate, poate, acolo este o biserică creştină. Doamna ghid, a păstrat tăcerea despre acest subiect, spunîndu-ne în schimb că acest oraş a fost capitala turcilor Seljuc (selgiucizi).

Reperăm pînă la urmă cupola verde a Mausoleului lui Jamal al-Din Rumi, cunoscut si ca Mevlana şi după ce ne dăm întîlnire la autocar peste circa două ceasuri ne răspîndim care-ncotro. Sigur că mai întîi de toate, intrăm la mausoleu. După cum se ştie, în bisericile otomane descălţatul este obligatoriu numai că aici, s-a mers pe altă variantă: am primit nişte cipici din plastic cu elastic, pe care i-am tras peste încălţăminte. Pentru comparaţie, la Moscheea albastră, am primit cîte-o pungă de plastic în care să ne punem încălţămintea…

Locul forfoteşte de lume mai ales musulmani, pentru că acest aşezămînt este un faimos loc de pelerinaj pentru credincioşi. Moscheea este înconjurată pe trei laturi de chiliile călugărilor, iar într-un colţ este bucătăria şi sala de mese a dervişilor rotitori. Întregul aşezămînt este situat pe platoul unui parc destul de mare, parc cu numeroase alei care trasează drumuri încrucişate, printre ronduri de flori, şi copăcei tineri. Într-un colţ, un chioşc oferă sucuri celor însetaţi şi dulciuri sau crănţănele celor flămînzi, la preţuri modice. Chiar şi biletul de intrare a fost aici  cel mai ieftin din toată Turcia, iar pentru pensionari intrarea este gratuită.

În interior este răcoare şi de asemenea aglomeraţie dar te cuprinde un sentiment de linişte şi pace. Nu trebuie musai să fii musulman ca să fii cuprins de pioşenie. Sau mă rog, aşa i se pare ecumenistului din mine. Cert este că n-am văzut nici-un musulman care să ne privească chiorîş pe noi, cei de altă confesiune. Moscheea nu este chiar atît de mare cum îmi imaginasem dar nici prea mică nu este. Şi nu adăposteşte numai mormîntul lui Mevlana. Cîteva paşale au onoarea de a împărţi cu marele sufist acest loc de veşnică odihnă; nu ştiu după ce criterii…

Cum nu prea mai avem ce face pe aici iar timp mai avem, ochim chiar lîngă zidul aşezămîntului religios dar în afară, un restaurant îmbietor. Intrăm, eu cer o ciorbă  şi două feluri de mîncare arătînd cu degetul pe lista scrisă în limba turcă şi în engleză. Numai că ospătarul nu ştie decît turca şi germana 🙂  Dacă ajungeţi vreodată pe acolo, ospătaţi-vă cu işkembe: un soi de burtă de vită prăjită şi inundată cu un sos picant de roşii excelent, asezonată cu zacuscă, iaurt şi salată + nişte cubuleţe de pîine amestecate în sosul generos. Nici friptura de vacă a lui Silvia nu a fost rea deloc, dovadă este că a mîncat din ea chiar şi o pisică grasă pripăşită pe aici 🙂  No alcohol aşadar, la adăpat apă cu noi 🙂  La final de tot, primim din partea casei cîte-un pahar cu vestitul ceai roşu, turcesc.

După ce dăm o scurtă raită pe la magazinul de suvenire, la drum! că mai avem 230 de kilometri pînă la locul de popas, Nevşehir.

DSC03709

DSC03714

DSC03715

DSC03724

DSC03723

DSC03718

DSC03721

DSC03726

DSC03735

DSC03742

.

Read Full Post »