Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘noica’

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Oameni şi oameni

“Oamenii încep să fie interesanţi cînd au caracter de reprezentanţă. Ce e dincolo de ei te atrage, nu ce sînt ei. O idee în slujba căreia sînt, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei.

De aceea au fost şi sînt atît de puţini oameni interesanţi aci, în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare.

Iar într-o zi înţelegi : nu sînt decît individualităţi – adică înfundături.”

– – –

“Oamenii fără text de om. Sînt întocmai cărţilor cu context uneori admirabil – coperţi frumoase, literă şi hîrtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic.”

Constantin Noica – Carte de înţelepciune

– – –

Ce fel de oameni cunoaşteţi ?

Read Full Post »

            Mircea Eliade şi-a scris ultima carte în toată bogăţia. E o risipă de gînduri, probleme, momente epice, teme, tipuri şi lucruri, cum ni se pare că n-a mai întîlnit literatura noastră. Numai un om bogat şi atît de neobosit ca Eliade putea să încerce această carte mare, hotărît mare.

            Poate de aceea e primită cu atîta rezervă. Tineretul o citeşte, dar nu se descoperă în ea. Puţinii cititori de peste patruzeci de ani nu vor reuşi s-o citească pînă la capăt, foarte probabil. Şi – între timp critica şovăie. Nu sunt acestea destule semne bune ?

            Întoarcerea din rai nu seamănă cu nimic, dar cel mai puţin cu Isabel şi apele Diavolului sau cu Maitreyi. E curios cazul literar al lui Mircea Eliade care nu reuşeşte, nici măcar involuntar, să  dea peste o formulă de roman. De altfel, ultimul său roman încearcă şi o tehnică nouă, destul de fericită.

            Nu e un roman social, deşi autorul avea orgoliul să facă aşa ceva. E poate mai mult: o carte despre oameni. Întîmplător oamenii aceia sunt mai mult tineri şi trăiesc între anii 1931 şi 1933. Întoarcerea din rai ar putea fi un documentar dacă acest lucru nu ar însemna prea puţin.

            E un roman cu oameni mulţi şi care nu reuşesc să se închege. Ceva din destinul omului – destinul acela de a fi animal asocial – stăruie în cartea aceasta. Apoi vine un fapt simplu şi exterior, sirena aceea de la Atelierele Griviţa, care unifică şi solidarizează în timp. Oamenii sunt contemporani, atîta tot. cînd şuieratul sirenei încetează ei nu mai sunt nici atît.

            Pe cine să reţinem din acest roman ? Pavel Anicet, Dav, maiorul Dragu ? Sau care dintre ceilalţi ? Poate nimeni. Cartea e un întreg de oameni care nu stau împreună. Dar cartea e totuşi un întreg.

            De altfel, luată într-un fel sau intr-altul, cartea poate fi refuzată. Are linii prea mari, care uneori nu se disting. Şi, apoi, cui i-a plăcut mult Maitreyi trebuie să-i displacă mult cartea aceasta. Sau poate cititorii realizează şi ei alternanţele lui Mircea Eliade ?

            Oricum, omul acesta este prodigios, şi Întoarcerea din rai este cu adevărat cartea unui om prodigios.

            Convorbiri literare, februarie 1934.

Read Full Post »

             Graţie prietenului Teofil căruia îi mulţumesc iar, recent am intrat în posesia unei cărţi despre care habar nu aveam : “Întoarcerea din rai” de Mircea Eliade. Dacă tot am ratat ediţia apărută la Humanitas în 2008, am cumpărat ediţia apărută ieri, 01 septembrie 2010, ediţie difuzată îmreună cu “Juranalul Naţional”. (Hm!). Cartea este amplu prefaţată de Dan C. Mihăilescu, dispune de o cronologie cuprinzătoare (despre viaţa şi opera lui Eliade ) alcătuită de Mihai Iovănel, o amănunţită părere a lui Eliade însuşi despre această carte (10 pagini) şi referinţe critice (15 pagini). Pe scurt, este o bijuterie.

            Eliade s-a înscris în 1925 la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde îi va avea ca profesori pe Constantin Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. După ce în octombrie 1928, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii, pe 20 noiembrie pleacă în India unde obţinuse o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar; (Descris în Biblioteca Maharajahului).

            După episodul despărţirii de profesorul şi mentorul său – Dasgupta – ruptură survenită în urma poveştii sale de dragoste cu Maitreyi – fiica profesorului, Eliade pleacă în Himalaya unde se adăposteşte la cîteva mănăstiri, în 1930. Anul următor, revine la Calcutta, apoi revine în ţară. Apare ca fiind de la sine înţeles, faptul că acest periplu indian fusese RAIUL din care se va întoarce Eliade. Va nimeri direct în iadul confruntărilor politice ale vremii. Dictatura carlistă, legionarii, asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, arestarea (în 1934) lui Nae Ionescu, toate aceste lucruri îl vor marca profund pe tînărul Eliade. Să revenim la carte.

            În  Mai 1933 apare romanul Maitreyi, roman care cîştigase un concurs de manuscrise,  comisia fiind formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu. Succes fulminant atît de public cît de critică literară. Premiul de 20. 000 lei, îi va fi înmînat de Alexandru Rosetti, iar pînă de Crăciun, fiind reeditată de trei ori, tirajul acestei cărţi va atinge 10. 000 de exemplare vîndute.

            Anul următor, pe fondul frămîntărilor politice, apare totuşi romanul “Întoarcerea din rai”, prima parte dintr-o serie de cărţi care urmărea să descrie aspiraţiile generaţiei sale, serie din care va mai scrie “Huliganii”în 1935 şi “Lumina ce se stinge”.

            “Întoarcerea din rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor ’30 … Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a scriitorilor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile, şi un spleen perpetuu caracterizează personajele care nu ştiu evident, ce să facă cu viaţa lor” – scrie N. Manolescu în Îstoria sa critică, lucrare monumentală, apărută în 2008.

            “Nu am nimic cu literatura ta, atîta vreme cît nu o consider opera unui literat.Mi-a plăcut întotdeauna să văd în romanele tale timpul liber al unui om extrem de ocupat, fantezia unui savant în devenire, libertăţile unui filosof … “ – îi scria lui Eliade prietenul său, Constantin Noica. Noica îşi va face mai tîrziu, un soi de mea culpa : “ Pentru mine, asta (Huliganii) e prima ta carte … de extremă tinereţe … Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea … Lectura Huliganilor m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător”.

            Dan C. Mihăilescu, din prefaţa căruia am şi extras cele de mai sus, spune : “ Apropo de scrisori către cei din ţară, vreau anume să închei cu o vorbă a lui Liviu Rebreanu către mai tînărul său confrate, aşa cum o relatează Eliade în scrisoarea către Mircea Zaciu din 16 octombrie 1984 : Maestrului îi plăcuse întotdeauna Întoarcerea din rai, dar regreta că nu-l terminasem. – Este doar primul volum dintr-o trilogie, am încercat să mă scuz. – Nu-ţi vorbeam despre asta, mă întrerupse Liviu Rebreanu cu zîmbetul lui blînd şi grav totodată. Acest prim volum este neterminat! Dacă l-ai fi transcris măcar o singură dată, ai fi descoperit multe lucruri pe care încă nu le cunoşti. Lucruri importante pentru semnificaţia romanului. (Evident, avea dreptate). Care ar fi fost acele lucruri importante pentru Eliade, cel din 1984!, autorul, cuminte, nu ne mărturiseşte … “

            Şi mai adaugă Dan C. “Astăzi, neofitul în cele istorico-literare, dar sincer iubitor de proză incandescentă poate citi Întoarcerea din rai pur şi simplu ca pe un roman de dragoste, prietenie şi anarhie instinctuală”.

            Evident, asta voi face şi eu.

           BLOGUL ZILEI  :  http://bibliophyle.wordpress.com/

Read Full Post »

De cîte ori vreţi să plonjaţi în deliciile copilăriei, nu trebuie să recitiţi neapărat, poveştile lui Creangă, nemuritorul prieten al Luceafărului poeziei româneşti, Eminescu. Se poate face un benefic arc peste timp, citind cu încîntare, cartea doamnei Nora Damian, carte extrem de inspirat intitulată, “Duhuri blînde pe dealuri”, unde scenetele copilăriei oricăruia dintre noi, îşi găsesc o formidabilă re-reprezentare autentică. Am ezitat îndelung să scriu eu ceva, despre această carte frumoasă. Vorbele mele, ar fi şi bineînţeles sunt, prea palide perntru a reda  cu acurateţe farmecul acestei cărţi care cuprinde într-un registru sensibil, amintirile unei copilării marcate puternic de schimbările dramatice prin care au trecut părinţii şi bunicii noştri, noi, şi prin care trec şi copiii nostri, acum. Nora Damian este guvernată în forul său intim, de o imensă înţelegere a lumii, aşa cum este ea, această lume, şi nu oboseşte niciodată să creadă că în orice om, fie el oricît de umil sau supus netrebniciei, scînteia umanului nu dispare, pentru că întotdeauna orice om mai are o şansă, şansa de a-şi demonstra partea bună, latura care face lumea să meargă mai departe, latura în care bunul Dumnezeu, a insuflat omului, Divinitatea Sa.

 Copiii au propria lor lume, o lume bîntuită de fantasme, lumea în care imaginarul face casă bună cu realul, şi în care deseori entuziasmele se întrepătrund cu dezamăgirile, o lume în care adulţii greu mai pot pătrunde, pentru că ştie oricine că odată deveniţi adulţi, imensa majoritate a oamenilor uită pur şi simplu deliciile copilăriei, lumea în care totul este posibil, tărîmul magic, în care inocenţa este stăpîna acestei lumi ! Lumea pe care o descrie magistral, Nora Damian.

 Volumul acesta, este alcătuit din mai multe capitole; “Povestioare “ , “Maia şi Mimi” , “Sebi şi Serena” , “Duhuri blînde pe dealuri” şi “ Casa din deal”. Fiecare capitol al acestei cărţi, este o încîntare delicioasă, o veritabilă invitaţie la o introspectivă a fiecăruia dintre noi,  introspectiva  părţii celei mai nobile din noi, copilăria noastră, în care care credeam că totul este pur, posibil şi frumos, iar adulţii se înşeală, pentru că nu mai ştiu să fie copii. Nora  Damian, crede cu tărie că tărîmul basmelor şi trăirilor copilăriei noastre, este real, este universul de prietenie în care putem rămîne cu o singură condiţie : să nu ne întîlnim decît în poveşti; în umanitatea degajată de puritatea copilăriei noastre. Dar dincolo de bonomia care răzbate printre rîndurile cărţii sale, Nora Damian pune cu luciditate acută, întrebări grele, care răzbat ferm, şi irump cu obstinaţie : încotro ? Întrebări care încă işi mai aşteaptă un binemeritat răspuns.

Regret că nu am putu fi prezent la lansarea celei de a doua carţi a sa, “Martie în Israel”, lansare petrecută la finele anului trecut la Sibiu, mirificul loc în care trăieşte ea, draga nora, în apropiere de Păltiniş, locul în care a trăit şi a creat, marele Noica, pe care ştiu că îl iubeşte şi îl apreciază, enorm. Am să caut această carte din care puteţi găsi fragmente – consistente – în grădina de hîrtie, superbul său blog.

Read Full Post »

N-aş fi crezut ca gerul de aseară să se-nmoaie dar aşa a fost şi a-nceput ninsoarea, de ne-am trezit de dimineaţă cu un strat de nea  cît palma. Cum se spune ? Că totul este relativ ? Parcă TOT îmi propusesem să aduc vorba despre o carte despre relativitate, (singura de altfel – de popularizare) a lui Albert Einstein, “Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor”/ apărută la Humanitas. Citez de pe copertă : “Cartea, remarcabilă prin simplitate şi claritate, e mărturia capacităţii lui Einstein de a privi lumea fără idei ştiinţifice preconcepute şi de a ajunge pînă la esenţa ultimă a lucrurilor, în punctul în care intuiţia încearcă să surprindă principiile fizicii, iar imaginaţia construieşte experimente mintale sugestive. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor e o mărturie excepţională pentru fizicieni şi,. în acelaşi timp, laboratorul gîndirii lui Einstein în care pot pătrunde şi cei neiniţiaţi”. Desigur că nu o să încerc eu să explic ce este relativitatea. Voi încerca numai să surprind cîteva aspecte mai accesibile – măcar mie – din această carte fascinantă! Cartea începe în lumea geometriei euclidiene, atît de familiară nouă tuturor. Cine nu ştie că prin două puncte nu trece decît o singură dreaptă ? Acest lucru elementar odată acceptat ca adevărat, se numeşte axiomă. Pe astfel de “adevăruri” sunt construite aproximativ toate teoriile stiinţifice. Dar. Uite ce spune Einstein : “O propoziţie este corectă, respectiv adevarată, dacă poate fi dedusă din axiome în maniera cunoscută. Problema adevărului unor propozitii geometrice individuale conduce astfel la problema adevărului axiomelor. Se ştie însă de multa vreme că această ultimă propoziţie nu este doar nerezolvabilă prin metodele geometriei; ea este, în general, fără sens”. GATA ! Principiul îndoielii a început să funcţioneze. Respectiv putem afirma că principiile geometriei euclidiene sunt valabile NUMAI pentru ceea ce EA denumeşte într-un mod sau altul, o linie ca fiind dreaptă, sau un cerc perfect rotund. Şi acest lucru, numai în anumite circumstante. Aseară, în finala de snooker a Mastersului de la Londra, O’Sulivan conducea cu 9-8, era la masă şi mai avea nevoie de bila galbenă şi bila verde. Toată lumea a fost încredinţată că Ronnie nu are cum să rateze bilele şi că deci a cîştigat. Numai o foarte mica parte dintre tele şi spectatori au mai crezut în şansa lui Selby. Ei bine, Ronnie a ratat, iar Selby a cîştigat ultimele două jocuri şi deci meciul şi finala. Cam aşa şi aici. Einstein a pus la îndoială adevăruri evidente pentru toată lumea şi a reformulat din temelii stiinţa. Se poate pune întrebarea, pîna la Einstein a ratat cineva ceva ? Nu cred că există răspuns la o astfel de întreabare. Se pot însă formula, nenumărate astfel de întrebări. Care îşi vor găsi răspuns mai devreme sau mai tîrziu. Principala diferenţă dintre geometria plană şi cea spatială, este numărul de coordonate. În plan, două repere sunt suficiente, în spaţiu este nevoie de minim trei pentru a potziţiona un obiect. Singura dificultate este că dacă într-un spaţiu restrîns – o cameră, un oraş, o ţară etc – găsim relativ uşor un sistem de coordonate, odată ce păşim în imensitatea spaţiului problema se complică foarte tare. Pînă acolo, dacă vrem un prim exemplu de relativitate, ar fi chiar viteza cu care se mişcă un om. Dacă sunt aşezat pe o banchetă într-un autobuz, eu stau sau mă mişc? Stau pentru că eu personal nu fac nici-un efort, dar mă mişc împreună cu autobuzul, acesta împreună cu planeta, planeta împreună cu galaxia etcetera după imaginaţia fiecăruia dintre noi. Dar dacă mă mişc pe culuarul unui tren ce viteza am ? Evident, viteza proprie în sens restrîns şi viteza mea adaugată sau scăzută celei a trenului după cum merg eu, în sensul de mişcare sau nu, al trenului. Oricît ar fi ea de popularizare, această carte este totuşi plină de termeni tehnici şi ştiinţifici. Accesibili. De calcule elementare pentru Einstein. adevărate pietre de încercare pentru oricare dintre noi. Un lucru este simplu şi foarte clar : trăim într-o lume fascinantă, iar Einstein a spus o dată cam aşa ceva : “Lucrul cel mai de neînţeles, este faptul că Universul ar putea fi pînă la urmă, înţeles”. Că universul nu este static, s-a demonstrat deja. Rămîne ca generaţiile viitoare să afle dacă este pulsatoriu, sau se extinde la infinit. Iar dacă ar fi ca pe parcursul vieţii noastre, să se întîmple cine ştie ce catastrofă, CE!  “Este puţin lucru să fi fost ultima generaţie de oameni care a trăit pe acest pămînt “? Cam aşa a spus Noica o dată, exasperat de astfel de întrebari pe care i le adresau dacă nu mă înşel, domnii Liiceanu şi Pleşu. O carte de citit.

Read Full Post »

Încerc să descifrez cîte ceva din personalitatea lui Adrian Marino. Neştiind mai nimic despre domnia sa, nu ştiu dacă am găsit chiar ‘calea de acces’, cum ar spune Lucian Raicu. Dar, cum am la îndemînă “Prezenţe româneşti şi realităţile contemporane –  jurnal intelectual” / A. Marino / Polirom / 2004 , încerc. Primele pagini îmi relevă un Adrian Marino cu un acut simţ al autoironiei, care abordează destul de agasat chiar problema “jurnalului” ca specie literară. Domnul A.M. pare destul de agasat de criticile unor critici care fără să publice ei personal aşa ceva, îi condamnă la desuet pe cei care o fac. Paginile acestei cărţi, scrise în anii ’70, sunt impregnate de autocenzura care musteşte printre rînduri. Triste vremuri. Chiar ieri ( 26 ian ) o mînă de imbecili nostalgici au comemorat la cimitirul Ghencea ziua de naştere a lui N. Ceauşescu. Mde! Dar seara, am fost oripilat să văd cum indivizi de teapa lui Petre Roman se străduiau să demonstreze cîte lipsuri sufereau ei şi familiile lor, în acele vremuri. Neruşinare în stare pură ! Revenind la carte, citesc stupefiat p33 : “ Se poate menţiona – în trecere – că G. Călinescu nu credea nici în autorii care fac ‘carieră’ publicînd direct în limbi străine ( Panait Istrati ) , în artiştii care s-au realizat exclusiv în străinatate ( C. Brâncuşi ), etc. Iarăşi zic : MDE ! Să nu fi auzit A. Marino de Complexul de la Tg. Jiu ? Şi mai ales cum au încercat comuniştii să distrugă acel ansamblu ? Să nu fi auzit de Cioran ? Nu insist … Dar nu mă pot împiedica să nu citez puţin în continuare p34 : “Politica culturală (sic!) actuală a statului nostru şi noile condiţii ale vieţii internationale nu mai pot accepta viziunea idealist-romantică, obstrucţionistă, dezarmantă, dublată de cel mai cras şi neconstructiv izolaţionism”. Concludent ? DA! Arta cu tendinţă domnilor tovarăsi, nu arta decadentă pentru arta inutilă! Hm! Despre Mircea Eliade, cîteva consideraţii de bun simţ; încă nu pierise de tot speranţa că prin intermediul lui Noica, maestrul Eliade  putea fi atras să revină în ţară … Noica, despre care Conu’ Alecu spunea – şi credea – că dacă n-ar fi fost un geniu, ar fi fost un prost. Noica,  filosoful încă atît de controversat, dar insuficient cunoscut. În fine …

M-am cam lămurit ce este cu această carte. Las totuşi ceva loc pentru A. Marino. Poate voi citi şi altceva scris de domnia sa. Cartea asta îmi redeşteaptă prea multe revoltate amintiri despre epoca anilor ’70 şi ’80 . Această carte trebuie cel mult frunzărită. Las specialiştilor deliciul de a o aprofunda. Eu nu mai am timp ( sau chef ) pentru aşa ceva :  idei desfigurate de teama cenzurii şi ridicări de osanale temeinic ( deşi fals ) argumentate la adresa vajnicei orînduiri socialiste şi Bla şi Bla şi Blablabla. Am propriile mele amintiri despre neghioabele vremuri de atunci, în care s-au pus bazele dublului limbaj şi temelia ipocriziei care a schilodit sufletul poporului român. Schilodire care se vede pregnant chiar şi acum, cînd tocmai suntem în cel de-al douazecelea an brucanian. Vremuri care au ridicat pe cele mai înalte culmi mitocania, impostura, rînjetul sinistru al politrucilor la adresa obiditului popor român. Vremuri care au scos o naţie întreagă de pe matca istoriei. Istorie care iată, chiar şi acum, este puternic sabotată de urmaşii politrucilor şi securiştilor de atunci, perpetuaţi de eşaloanele doi şi trei din toate structurile statale, deşi în acest moment, România ca stat, are cea mai bună poziţie din istoria ultimelor două veacuri, prin apartenenţa sa la UE şi la NATO.

Ieri, a plouat mocăneşte toata ziua şi n-am reuşit să-mi hrănesc vrăbiuţele; dar mă revanşez astăzi. Cerul este tot mohorît, dar măcar nu bate vîntul şi nici prea frig nu e. Privind la zborul vrăbiuţelor, gîndul îmi zboară la sora mea, Adriana, care este în plin zbor iar, către tărîmul tuturor făgăduinţelor.

Read Full Post »

« Newer Posts