Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘nouasprezece trandafiri’

             “Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atît de abil camuflat va fi înţeles”. Acesta este mesajul scris de Maestrul Eliade, în paginile Jurnalului său imediat după finalizarea acestui roman de mici dimensiuni , dar de largă cuprindere şi de mare densitate tematică. Neavînd prea multe personaje dar cu o acţiune desfăşurată pe o perioadă de timp de circa patru decenii, romanul are o acţiune relativ simplă şi cu o uşoară tentă de roman poliţist, dar are implicaţii sociale, filosofice, teologice, mitologice şi chiar un substrat politic, motiv pentru care nici nu a putut fi publicat în România, înainte de 1990, prima ediţie văzînd lumina tiparului la noi, în 1991.

            Chiar de la început, respectiv de la primele secvenţe ale acestei cărţi, Maestrul Eliade strecoară în mintea cititorului cîteva confuzii, abil mascate în dualitatea povestaşului : la o lectură fugitivă, cititorul este tentat să creadă că povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade.

            Un moment vă rog : ultima mea propoziţie, este deja contaminată de scriitura Maestrului Eliade. Repet propoziţia : (povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade). Se vede limpede că această propoziţie poate fi interpretată în două moduri deferite. Respectiv : povestaşul este fie secretarul, fie scriitorul consacrat.

            În această cheie duală este scrisă întreaga carte şi, cititorului nu-i rămîne decît să oscileze între diversele posibilităţi de interpretare. De ce ? Pentru că în asta constă farmecul scriiturii eliadiene : incertitudinea. Incertitudine sub semnul căreia traim noi, toţi. Noi toţi, trăim într-o imensă incertitudine : dualitatea amnezie – anamneză atît la nivel individual, dar şi la nivel colectiv – general.

            Se spune că prima propoziţie sau frază a unei cărţi bune, indică foarte clar ce va cuprinde cartea respectivă. “ De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul şi l-am băgat în buzunar”.

            De data asta nu mai este nici-un dubiu : Eusebiu Damian, secretarul scriitorului de mare succes Dumitru Anghel Pandele, relatează scena în care cei doi, alcătuiau programul următoarei întîlniri de lucru. Scenă la finele căreia, îşi face apariţia un tînăr timid, dar hotărît. Acesta, pretinde abrupt, că este fiul scriitorului. Se prezintă : Laurian Serdaru, 28 de ani, logodit cu Niculina Niculaie, la îndemnul căreia şi făcuse această tentativă de punere a lucrurilor pe un făgaş normal. Maestrul poate să fie liniştit : nu vor nimic de la el, în afară de consimţămîntul la căsătoria lor.

            Cea care intuise că Maestrul era tatăl lui Eusebiu, fusese ea, Niculina. Erau împreună la Predeal, repetînd pentru un spectacol, “Orfeu şi Euridice” cînd direcţiunea teatrului a hotărît schimbarea piesei cu alta “Steaua sus răsare”. Schimbarea de program, nu îi aminteşte Maestrului de nimic ? .- NU. – E drept, au trecut de atunci aproape 30 de ani … dar vă întreb : n-aţi scris dumneavoastră Orfeu şi Euridice ? Maestrul este uluit. Acea piesă nu fusese jucată niciodată, nu fusese nici măcar publicată şi era şi singura piesă de teatru pe care o scrisese vreodată. De unde ştia tînărul de piesă ? “ – Dar odată, continuă Serdaru, o singură dată, în Decembrie 1938, a fost pusă înrepetiţie, la Teatrul Naţional din Sibiu.” Aşa era.  Maestrul tocmai împlinise 33 de ani, şi venise la Sibiu pentru a asista la repetiţii. Coincidenţa făcea ca şi atunci şi acum, aceeaşi piesă să fie scoasă din program în ajunul Crăciunului. Coborîrea în Infern a lui Orfeu, fusese înlocuită cu un spectacol care evoca naşterea lui Iisus.

               Atunci i-am auzit pentru întîia oară glasul : “- Laurian, recunoaşte că n-ai reuşit! Uşa era deschisă şi în prag, cu o valiză în mînă, se afla o tînără curios, aş zice chiar provocator îmbrăcată … – Dar , după cum ştii, continuă, rareori anamneza reuşeşte de la prima încercare … – Eu sînt logodnica, Niculina Niculaie, şi vă cer iertare că am ascultat la uşă; dar era vorba de ceva foarte important pentru noi”. Şi Niculina întăreşte că de fapt, tot ce doreau ea şi tînărul, era să le permita o mică reprezentaţie chiar acolo, pe loc şi să le dea consimţămîntul pentru căsătorie. Care urma să se desfăşoare, chiar a doua zi.

            Abia se închisese uşa după plecarea celor doi tineri că, Maestrul şi secretarul s-au lansat într-o discuţie despre ce tocmai se întîmplase. Numai că : aceeaşi scenă trăită de mai mulţi subiecţi simultan va fi relatată în mod diferit, de fiecare subiect în parte. Fiecare dintre noi, are propria sa versiune a realităţii.

De citit şi

https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/07/25/mircea-handoca-despre-o-carte-a-lui-mircea-eliade/

Read Full Post »

             Am început recent să recitesc “Nouăsprezece trandafiri” de Mircea Eliade. Pînă să-mi dau eu cu părerea despre, am să las un specialist să-şi spună cuvîntul, adică am să citez din “Cuvînt Înainte” care descîlceşte măcar parţial, universul literar al lui Mircea Eliade. #

            Roman fantastic de dimensiuni mai reduse, Nouăsprezece trandafiri a fost definitivat în februarie 1979. cîteva zile după aceea, găsim următoarea însemnare în paginile Jurnalului : “Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atît de abil camuflat va fi înţeles”.

            După părerea noastră întîlnim aici unele teme preferate ale prozei lui Mircea Eliade : ieşirea din timp, manifestarea sacrului prin obiecte şi acte profane, literatura ca valorificare şi prelungire a creativităţii mitologice, etc.

            Geneza acestei cărţi este destul de ciudată; în decembrie 1975, răscolind prin dosarele sale, autorul găseşte nişte însemnări scrise cu vreo zece ani în urmă, şi care nu erau altceva decît subiectul acestei povestiri. Redactarea va fi amînată, însă, cu cîţiva ani.

            Propriu-zis, putem alătura Nouăspezece trandafiri nuvelelor avînd ca temă teatrul : Uniforme de general, Incognito la Buchenwald şi Adio.

            Vom regăsi aici  una din ideile atît de frecvente şi de dragi lui Mircea Eliade, enunţată în Jurnal şi transfigurată artistic în capodopera sa Noaptea de Sînziene. Ne referim la faptul că sacrul este camuflat, e “îmbrăcat” în cel mai obişnuit veşmînt al profanului … Esenţa sacră se dezvăluie numai celui ce ştie să vadă. Ceilalţi trec pe lîngă miracol fără să-şi dea seama de existenţa lui … privindu-l ca pe un insignifiant lucru banal cu care se confundă …

            În Nouăsprezece trandafiri, Ieronim Thanase a scris o introducere la o artă a tehnicii dramatice, un fel de “cuvînt înainte” la Dramaturgia lui Pandele. Teatrul ilustrează metoda libertăţii absolute, cu condiţia să cunoşti la lectură, ca şi la spectacol, codul corespunzător.

            Nouăsprezece trandafiri, pune “problema funcţiei magice” a “artei spectacolului”, care redevine ceea ce a fost la începuturi.

            Ieronim, datorită unui rol jucat anapoda, sau unei regizări incompetente, paralizează. El e convins că se va vindeca imediat ce se va descoperi cauza acestei greşeli, deşi toţi medicii nu-i dau nici o şansă de însănătoşire. Cu toate acestea, “miracolul” se înfăptuieşte. #

            De asemeni, Mircea Handoca identifică pe parcursul romanului personaje reale ca Mihail Sebastian sau Camil Petrescu, sau obiceiuri populare cum ar fi jocul Caluşarilor. Însuşi Eliade apare ca personajul căruia îi împrumută elemente din biografia sa, iar trandafirul, este simbolul vieţii, al sufletului, al inimii, al iubirii.

O carte bună se însoţeşte fericit cu un vin bun  http://morar.catavencu.ro/

Read Full Post »