Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘paradis’

Curînd după ce-i dădu afară din Paradis pe om şi pe femeia lui, ba îi mai şi blestemă să aibă numai necazuri unul de pe seama altuia, se zice că Dumnezeu fu cuprins de părere de rău. „m-am pripit, îşi spuse cu căinţă Atotputernicul. De fapt, ăştia doi sunt copiii mei şi ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ei. Sunt soi bun şi fata, şi băiatul, că doar eu i-am făcut, da’ cu anturajul rău al şarpelui, la ce puteai să te aştepţi din parte-le? Acuma, să văd cum aş putea să le fac viaţa ceva mai uşoară şi mai plăcută… Hmmm, nu prea ştiu cum…”

Şi fiind în pană de idei, Cel Veşnic se adresă îngerilor:

– Ei, voi, băieţi, ia nu mai cîntaţi atîta şi ziceţi-mi ce să fac, pentru ca omului să-i fie un pic mai bine?

Îngerii nu păreau nici ei prea dumiriţi. Totuşi, după ce îşi rîcîiră un pic a inspiraţie aureolele de raze, unii propuseră să i se dea omului una sau două perechi de picioare peste cîte avea, ca să alerge foarte sprinten acolo unde ar pofti; alţii – să i se dea încă un ochi, neapărat la spate, în ceafă, ca să vadă orice primejdie, chiar venită dinapoi; alţii – să aibă cîte şaizeci şi unu de degete la fiecare mînă, ca să fie mai îndemînatic; în gen eral, propunerile luară acest aspect. Dar Preaînaltul se opuse:

– Vor învăţa şi singuri şi fără toate astea să alerge ca vîntul, să vadă totul chiar de la mare distanţă şi în toate direcţiile, iar îndemînarea lor nu va cunoaşte limite. Ce spuneţi voi sunt neghiobii, aşa că nu ştiu de ce vă mai ţin în Cer pe casă şi masă!

– Doamne, ascultă şi propunerea mea proastă! răsună o voce dogită din fundul grădinii.

– A, Satano, tu eşti? Ai şi tu idei?! (Hotărît, ăstuia i s-a schimbat vocea şi nu mai e bun de cor printre îngeraşii mei! îşi  spuse în gînd Atotştiutorul. Am să-l trimit jos… la dracu-n praznic!)

– Dă-le, Doamne, visele frumoase…

– Păi le-am dat deja! Doar n-or fi avînd coşmaruri chiar în fiecare noapte visîndu-te pe tine!

– Nu, Doamne, nu despre visele de noapte vorbesc; alea nu servesc la mare lucru, căci se şterg odată cu dimineaţa. Ci dă-le acum oamenilor să viseze cu ochii larg deschişi vise de zi – cît mai multe! Astea nu pier decît anevoie, căci nu le pot împrăştia razele soarelui; astfel viaţa li se va părea mai frumoasă, primejdiile mai îndepărtate şi mai mici şi răul mai decolorat… şi aşa vor fi fericiţi… un timp măcar!

Atotmilostivul căzu pe gînduri cîteva momente:

– Mda, recunosc, asta e o idee ceva mai deşteaptă decît aia cu ochiul înfipt în ceafă sau mîna cu şaizeci  şi unu de degete, deşi vine de la slutul ăsta… mormăi El. Ştiu eu? Fie.

Şi se făcu aşa, iar oamenii începură să viseze frumos cu ochii deschişi, ziua în amiaza mare… şi se grăbiră să aducă osanale Domnului, binecuvînta fie Numele Lui în veci.

Doar că, în entuziasmul lor, ei uitară să vadă că pe dosul tuturor acelor vise fermecătoare, care rulează gratis pentru ei, matinei de matineu, stătea scris mărunt-mărunt (cum e scris numele ingredientelor cancerigene de pe ambalajele cu bomboane): „scenariul şi regia – Dumnezeu; după o idee a Diavolului”…

Fragment selectat dintr-o excelentă carte a domnului Andrei Cornea  Miracolul / Humanitas / 2014 carte din care puteţi citi cîteva pagini pe situl editurii, AICI

Read Full Post »

Despre fericire

Uituc cum sînt, mi-a ieşit complet din cap promisiunea pe care mi-a făcut-o psi, iar acum, văzînd ce subiect a pus în discuţie, mi-am amintit (totuşi) că am citit mai de mult, o carte excelentă, Cea mai frumoasă istorie a fericirii. Şi cum pe atunci eram mai harnic (fiind mai la început de bloggereală) am scris despre ce este vorba în această carte, aici

„Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.” Continuarea AICI.

şi aici.

„INVENTAREA PARADISULUI. “In timp ce filosofii se straduiesc sa gaseasca intelepciunea in lumea asta evitind bucuriile inselatoare, religia da aripi ideii de fericire si o instaleaza hotarit in cer”. Alice Germain – Cum a aparut ideea ca fericirea poate salaslui altundeva, intr-o lume botezata paradis ? Jean Delumeau – Cuvintul paradis provine dintr-un termen persan, pari-daiza, care a devenit mai tirziu in greaca paradeisos. Trimite la ideea unei gradini inconjurate de ziduri care o protejeaza impotriva vintului fierbinte al desertului […] un loc verde, cu multa apa, flori si vegetatie – acesta este deci sensul primar al paradisului.” Continuarea AICI.

Ce-ar mai fi de spus despre fericire? Multe şi nimic. Multe pentru că fiecare dintre noi gîndeşte fericirea în stil propriu, şi nimic pentru că este greu de presupus că ştie cineva pe această lume, ce este fericira cu adevărat.

Sau ştie? 

Redau finalul uneia dintre cele două postări :

Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”. 

Despre asta să fie vorba? Despre fericire a mai scris: psi

Read Full Post »

Pier Paolo Pasolini ( 1922-1975). Scriitor, cineast şi eseist. A studiat literatura şi artele la Universitatea din Bologna. Activitatea sa artistică eseistică şi politică au avut ca dominantă o îndrăzneală şi o originalitate ieşite din comun.

 „În sînul unei familii înstărite din Milano, îşi face apariţia un tînăr misterios şi foarte atrăgător, care îi seduce fizic şi psihic pe toţi membrii acesteia : tatăl, mama, fiul, fiica şi servitoarea. Apoi dispare la fel de misterios cum apăruse, lăsîndu-i pe toţi pradă unui vis existenţial care ia locul vieţii conformiste în care se complăcuseră pînă atunci” – Bogdan-Alexandru Stănescu. Teorema, este un roman conceput în paralel cu turnarea controversatului film cu acelaşi nume, în 1968. Apărut la Polirom în 2007. 

Pe porţile unei uzine cenuşii, printre cohortele de muncitori mohorîţi, se scurge un Mecedes în care instalat comod la volan, proprietarul merge spre casă. Este tatăl. Pietro, fiul său dintîi, iese pe poarta liceului şi se îndreaptă spre casă, curtînd amuzat o colegă. Odette, sora sa, elevă la Institutul Surorilor Marceline, o fată inteligentă pînă la înţelepciune, se îndreaptă curtată de un coleg, spre casă. Acasă, Lucia, mamă şi soţie, sedentară, îşi alungă plictisul prin lecturi. Emilia, o servitoare cam bigotă de 38 de ani, serveşte prînzul familiei reunite, în grădină, tihna lor fiind întreruptă de poştaşul Angelino, care aduce o telegramă. Tatăl o deschide şi citeşte ; „Mîine voi fi la voi”, acoperind cu un deget, numele expeditorului.

 La vremea ceaiului, printre colegii lui Pietro şi ai Odettei, apare EL, tînărul Oaspete. De o frumuseţe scandalizantă, cu un aer de perfectă inocenţă, misterios. Nimeni nu ştie cine e.

După plecarea musafirilor, tînărul aşezat în grădină pe un fotoliu de răchită, citeşte. Este observat cu atenţie de Emilia, care coseşte iarba. Simţindu-se biruită de un sentiment nelămurit, fuge în cămăruţa sa şi se roagă îndelung; degeaba; ispita este mai puternică decît ea; încearcă să curme răul de la rădăcină cu un gest disperat : fuge la bucătărie şi încearcă să inhaleze gaze; dar Oaspetele, este deja lîngă ea, o ridică pe braţe şi o depune protector pe patul din cămăruţa ei, plină de icoane. Ea îl priveşte cu sfială. El o mîngîie cu un gest aproape matern, pe păr. „Dar nimic nu stă în calea iubirii lor, iar tînărul se lungeşte peste corpul femeii, oferindu-se dorinţei sale de a fi posedată de el.

 Sosesc alţi musafiri; casa devine neîncăpătoare, iar Oaspetele este cazat în camera lui Pietro. Cînd merg la culcare, fiecare în patul său, tînărul Oaspete se dezbracă firesc, rămîne gol şi se culcă, dar Pietro este încercat de un sentiment nelămurit de pudoare; în timp ce Oaspetele adoarme liniştit, Pietro se apropie de patul acestuia privindu-l fascinat şi printr-un gest necontrolat, trage pătura de pe trupul adormit, după care fuge în patul său şi se acoperă cu pătura sa pîna peste cap, ascunzîndu-şi jarul ruşinii care îi ardea în obraji. Oaspetele se trezeşte, se aşează pe marginea patului lui Pietro şi îi mîngîie părul, protector.

A doua zi, Oaspetele se joacă pe jumătate dezgolit în grădină cu un cîine vesel care latră fără griji. Lucia îl priveşte fascinată, apoi întră în micuţa cabană, unde pe pat se odihneau hainele băiatului care ar fi putut să îi fie fiu. Ca în transă, se urcă pe terasa cabanei şi se dezbracă privindu-l intens pe baiat; apoi aruncă la picioarele sale hainele care nu îi mai acopereau nurii, parcă strigînd sfidătoare : „Sînt aici !” Tînărul urcă pe terasă, o priveşte înţelegător şi o mîngîie protector, pe păr.

Este rîndul tatălui. Simte o „prezenţă ce nu are nici o semnificaţie şi care este totuşi o revelaţie”. O lumină care vine parcă din altă lume, îi învăluie pe tînărul Oaspete şi pe fiul său, care dorm îmbrăţişaţi în acelaşi pat. Înfiorat, aleargă în camera soţiei sale şi aproape o violează căutînd acolo, lumina de care fusese învăluit şi el. După zbuciumul nopţii, cade vlăguit la pat. Medicul pleacă neputincios ridicînd din umeri, dar rămîn de veghe la căpătîiul sau, Ospetele şi Odette. Privirile tatălui se îndreaptă rugătoare către tînărul Oaspete. Acesta îl îngrijeşte cu devoţiune şi în scurtă vreme, tatăl se simte iar în puteri.

Odette îl ia pe tînăr de mînă şi îl obligă să o urmeze în camera ei. Aici, alt Paradis vă gasi Odette decît cel învăţat de la Surorile Marceline.

 A doua zi, tatăl (Paolo) şi tînărul tac stînjeni în Mercedesul care îi ducea în afara localităţii, dar „înainte să fi luat hotărîrea, Paolo îl mîngîie pe tînăr. Maşina se opreşte la marginea rîului Po, iar pe iarba dintre copacii sîngerii, Paolo se apropie de tînăr cu un abandon cotropitor şi incert”. Simplu erotism decadent ? Nici vorbă. Vom vedea!

Read Full Post »