Grea problemă. De ce se ceartă intelectualii? Vanitate? Orgolii? Diferenţă crasă de opinii? Greu de spus atît din punctul de vedere al lor, al celor care populează această relativ exclusivistă lume, dar la fel de greu de spus şi din punctul de vedere al admiratorilor lor, indiferent care ni-s intelectualii pe care-i admirăm şi aproape indiferent ce spun sau gîndesc, EI!
Ia să vedem (din punctul meu strict de vedere) pe foarte scurt: domnul Liiceanu a publicat o carte excelentă, Cearta cu filosofia, carte în care domnul Liiceanu a expus un punct de vedere onest : nu credea că poate să închege un sistem filosofic complet. Publicase deja, cartea Despre limită. Carte încă actuală din orice punct de vedere tratat acolo.
Domnul Cristian Bădiliţă, a publicat o carte excelentă: Platonopolis, sau împăcarea cu filosofia. A fost această carte un răspuns la cartea domnului Liiceanu? Habar n-am, şi nu insist.
Îmi vine acum să aduc în discuţie, o carte a domnului Pleşu, respectiv, Despre îngeri. Nu cred că mă înşel afirmînd că această carte, a fost prima lucrare despre angelologie publicată în limba română… Aşa cum se obişnuieşte în lumea academică, această carte i-a fost prezentată şi domnului Bădiliţă, care a decretat scurt: lucrare de licean.
A fost bai? NU! Să vedem, de ce.
Prin anul 2004 a început să vadă lumina tiparului o excelntă lucrare, SEPTUAGINTA. Lucrare sponsorizată masiv de NEC, Fundaţia Anonimul şi de Editura Polirom.
Lucrare excelent coordonată de domnul Cristian Bădiliţă, doctor în Patrologie la Sorbona (unul dintre cei maxim trei sute de patrologi care contează, în toată lumea).
Lucrare care a avut sincope în desfăşurea şi tipărirea sa, pentru că a început cearta intelectualilor… De ce? Habar n-am.
Înţelesesem că după VT, urma să fie desluşit în stil academic şi NT, tot în coordonarea domnului Bădiliţă; parcă începuse să fie desfăşurat şi acest proiect; a cotinuat? Nu ştiu… Cearta intelectualilor pare să fie mai importantă în romanica noastră, decît orice proiect cultural important pentrtu noi toţi, nu?
Acum.
Nu ştiu dacă greşesc afirmînd că unul dintre cele mai importante proiecte culturale a fost traducerea în limba română, a uneia dintre cele trei mari cărţi de filosofie: Fiinţă şi timp. Nu mă mai refer aici la celelealte două, Kant şi Hegel). Fac o scurtă paranteză şi vă anunţ că lucrarea lui Schopenhauer (lumea ca voinţă şi reprezentare), este acum disponibilă, la Humanitas.
Deci. Revin la cearta intelectualilor.
Mi-aş dori ca vanităţile lor să devină un soi de zbor în bataia săgeţii, vorba (şi cartea) domnului Patapievici. Mi-aş dori ca EI, să vadă ca domnul Eliade că SACRUL reprezentat de CULTURĂ este prezent în detaliile controverselor, lor. Mi-aş dori ca ei TOŢI să priceapă o dată şi o dată că, aşa cum a spus Noica, omul trăieşte în cultură la fel cum trăiesc păsările în aer şi peştii în apă.
Vă şi mă întreb: de ce se ceartă intelectualii autentici?
Nu vreau să mă refer la activitatea guvernului Ponta de cînd a fost învestit şi pînă acum. Nu vreau să mă refer nici măcar la conduita politică expusă publicului de domnul prim ministru Ponta. E prea devreme. Electoratul va decide ce a fost bun şi ce a fost rău în această guvernare, la vremea potrivită.
Mă refer foarte pe scurt, numai la hotărîrea guvernului Ponta, în ceea ce priveşte soarta ICR. Nu vreau nici să aprob, nici să dezaprob activitatea domnului Patapievici ca director al acestui institut. Sunt destule păreri pro şi contra, iar încă o părere personală, nu modifică pecepţia generală.
Am o singură nedumerire: de ce această grabă? În definitiv, domnul Patapievici îşi exprimase disponibilitatea de a se retrage de la conducerea acestui institut. Şi atunci? Argumentul că acest institut ar fi fost politizat, nu ţine absolut deloc. Abia după trecerea acestui institut în subordinea Senatului, acest institut va fi – lesne de observat – politizat.
Deci? Părerea mea este că în Ro, gesturile de onoare cum ar fi demisia, sunt privite ca o ameninţare la adresa tuturor celor care din diverse motive, chiar ar trebui să demisioneze dar, nu o fac. Exemplele pozitive, le dau frisoane celor care nu înţeleg acest lucru elementar. Despre asta este vorba, cred.
Adică: nu pleci tu, măi dragă tovarăşe, cînd vrei. Te dăm NOI afară, cînd avem noi, chef. Pentru că putem.
Răspund provocării lansate de psi pentru TEMA DE LUNI cu o evocare a primei mele întîlniri cu un autor pe care îl apreciez enorm, Gabriel Liiceanu. Cunoşteam deja în linii mari cărţile sale, cărţile lui Andrei Pleşu şi cărţile mentorului dumnealor, filosoful Constantin Noica. Adică cei despre care se spune că au format nucleul Şcolii de la Păltiniş.
Sigur că prin refugiul filosofului de la Păltiniş au trecut mulţi alţii dar, nu am de gînd să-i menţionez. Sunt prea mulţi… parcă, peste trei mii de oameni. Trebuie menţionat totuşi, logicianul Sorin Vieru.
Această întîlnire a avut loc la ediţia Bookfest din anul 2005, ediţie care s-a desfăşurat pe holurile Teatrului Naţional Bucureşti. Dar nu despre lansarea unei cărţi a domnului Liiceanu a fost vorba la această întîlnire ci, despre lansarea unei cărţi postume a filosofului neştiut, Alexandru Dragomir. Cartea se numeşte Cinci plecări din prezent – execiţii fenomenologice şi a fost îngrijită de domnul Liiceanu.
Nu era prima carte apărută la Humanitas semnată postum, de Alexandru Dragomir. Prima, se numeşte Crase banalităţi metafizice. Apoi, a mai urmat un volum denumit Caietele timpului în care Alexandru Dragomir, a încercat să rezolve dpdv filosofic o problemă pe care Heidegger – al cărui doctorand fusese -, o lăsase neatacată în opera sa de căpătîi, Fiinţă şi timp, operă tradusă în limba română de Gabriel Liiceanu în colaborare (pentru ultima parte) cu Cătălin Cioabă, din care nu a apărut decît primul volum. Nu se ştie dacă cel de-al doilea volum a fost scris, sau nu.
Revin la această întîlnire. Îmi aduc aminte că au vorbit domnii H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Cătălin Partenie şi bineînţeles, Gabriel Liiceanu. Dacă nu mă trădează memoria, domnul Pleşu nu a mai ajuns la această lansare. Auditoriul a fost destul de numeros. Pierit, printre cei care se delectau cu spusele acestor veritabili oameni de cultură, mă aflam şi eu, împreună cu Silvia şi cu sora mea mai mare, Adriana (care fusese colegă de liceu cu domnul Liiceanu). După ce laudatio a luat sfîrşit, am fost anunţaţi că urmează şedinţa de autografe. Habar nu am de ce, am avut un moment de slăbiciune. Am fost copleşit de spectacolul acela scînteietor de inteligenţă şi de rafinată erudiţie deşi repet, eram la curent cu mare parte a temelor puse în discuţie. Am rugat-o pe Silvia să ceară maestrului autograf în numele meu, pe acel volum. Eram la un pas în urma ei. Domnul Liiceanu, a ridicat ochii şi m-a zărit. Nici acum nu ştiu ce l-a făcut să înţeleagă că eu eram acel Tiberiu, care solicita autograf prin interpuşi. După ce a scris autograful: “Domnului Tiberiu Orăşan, cu gîndul bun al lui – semnătură – “ s-a ridicat în picioare şi mi-a înmînat volumul direct, mie. Cum o fi înţeles că eu am avut atunci un moment de timiditate, n-am să înţeleg, niciodată.
Am autografe pe cărţi de la mai mulţi autori dragi mie, printre care nu amintesc decît un nume cu adevărat greu: domnul Neagu Djuvara. Dar emoţia trăită atunci, nu poate fi egalată. Sper numai, ca la viitoarea lansare a unei cărţi pe care o aştept, să nu mai am aceleaşi emoţii.
Titlul acesta derutează. Contrariază. Consternează. Dar negreşit trezeşte curiozitatea. Ce naiba vrea să spună în definitiv Agnes ? Mănîncă-mă ? Ei bine, DA ! Oare nu spunem noi despre cei nesuferiţi că nu putem să-i înghiţim ? Nu spune cîte-o mămică extaziată de propriul copilaş – mînca-l-ar mama de drăgălaş ? Ba, cam DA ! spune.
Eroina acestei cărţi, Myriam, o femeie între două vîrste, zdravăn scuturată de vitregia sorţii, îşi caută un liman. Nevoită să-şi părăsească familia, soţul, copilul, repudiată (pe nedrept!) de societate, de prieteni, de toate şi de toţi, încearcă să-şi reclădească destinul. Găseşte o cameră şi deschide un mic restaurant. De ce “chez moi”? Pentru că acea cameră devine întregul său univers. Acolo trăieşte şi munceşte, acolo doarme şi visează, acolo poartă întreaga sa luptă pentru regăsire. Iar cînd un furnizor de mobilă de mîna a doua, termină de instalat cele cîteva mese şi scaune,
“ – ‘Vă servesc cu ceva’ ? îl întreb, sperînd dintoata inima să nu vrea nimic. – ‘Ce aveţi dumneavoastră mai bun’ … Pe mine, mănîncă-mă pe mine, mă fulgeră un gînd. […] Mă uit la el şi mă gîndesc că mănîncă din mine, din trupul meu. Am pus în această primă prajitură, în desertul acesta inaugural, tot ce aveam, vorba lui, bun”.
Încet, încet, acest nou univers al lui Myriam începe să se repopuleze. Două fete de liceu, deschid seria clienţilor aducînd un aer de prospeţime, iar florarul de vis-a-vis îi oferă generos florile nevîndute, pentru decor. În fiecare nouă zi, Myriam face dimineaţa cumpărături, găteşte pentru prînz, serveşte clienţii cu bunătăţi, spală vasele, deretică, aţipeşte puţin după-amiaza, pregăteşte cina, serveşte noii clienti, închide noaptea tîrziu şi frîntă de oboseală, doarme pe o canapea. În rarele momente de linişte, Myriam plonjează în propria sa existenţă.
“ Cum se face că trăim mai multe vieţi ? […] Voi muri o singură dată, sigur, dar în timpul pe care l-am primit am trăit mai multe vieţi alăturate, dar cu totul distincte. La treizeci de ani eram alta, o fiinţă complet diferită de cea, să zisem de la opt ani. […] Femeia care sunt azi n-are rădăcini, e detaşată de tot ce o înconjoară, solitară într-un mod de neînţeles.”
Odată plecată din căldura căminului, Myriam rătăcise pe străzi, negăsind adapost nicăieri; nimeni nu o mai vroia. Ajunsă la marginea oraşului, intră în cortul unor circari privind fascinată spectacolul . Nu e întreaga noastră viaţă, un spectacol de circ ? Rămasă pe gînduri, nici nu a băgat de seamă că la final, rămăsese singură. Patronul circului, om hîrşit de viaţă, simţindu-i deruta o întreabă :
“ – ‘Ce-i cu tine ?’ Nu ştiu ce vrea, nu ştiu ce să-i răspund. – ‘Ce ştii să faci ?’ – ‘Nimic’ răspund aşa de încet, că nu mă aude. – Ce ? – ‘Nimic, nu ştiu să fac nimic’. […] Patronul aşteptă un moment, apoi începu să înşire : – ‘Acrobaţie? Femeia-ghiulea? Echilibristică? Trapez? […] Parcă aduna mărgăritare pe un colier. […] Nu spun nimic. – ‘Avem nevoie de cineva care să facă de mîncare, […] ştii să găteşti ?’ – ‘Da! strig cu toată puterea.’
Şi acolo avea să rămînă. Măcar un timp. Pentru că atunci cînd circul a fost nevoit să plece, patronul i-a spus destul de brutal : ‘nu ne permitem să te luam cu noi!’
Rămasă iar în voia soartei, Myriam pricepe că nu se poate baza decît pe sine. Astfel, ajunge să deschidă ‘chez moi’. Faima micuţului local se răspîndeşte iute, clienţii îl umplu aproape permanent, iar de unde la un moment dat pe Myriam o năpădise iarăşi disperarea că avea să eşueze şi cu încercarea asta, acum nu mai face faţă de una singură. Deşi refuza cu îndărătnicie, pînă la urmă Myriam este nevoită să admită ca are nevoie de ajutor. Primele sale cliente, elevele de liceu, îi trimit un prieten de-al lor; după ezitări, Myriam îl acceptă; se va dovedi o mişcare extrem de inspirată. Acesta, devine omul de bază, factotumul, organizatorul perfect de care viaţa vraişte a lui Myriam avea mare nevoie. Acesta vine cu idei novatoare, pune contabilitatea în ordine, face reclamă localului inclusiv pe internet, afacerea începe să se dezvolte. Este nevoie de mai mult ajutor. La sugestia fratelui său, despre care Myriam spune că ‘este versiunea mea reuşită’ îl caută pe furnizorul de fructe şi legume care asigura aprovizionarea circului. Altă mişcare inspirată. “Chez moi”, începe să capete aerul unei afaceri de succes. Viaţa lui Myriam începe să semene cu un puzlle refăcut. Trecutul şi prezentul se îmbină, promiţînd un viitor.
A reuşit Myriam să se adune ? Încă nu. O mai bîntuie o fantasmă a trecutului, despărţirea de soţ şi de copil. Înainte de căsătorie, Myriam era o excentrică, o inadaptată, o nonconformistă. Nu se încadra în tipare, deloc. Era mai tot timpul în contra-timp cu toate şi cu toţi. Era un soi de ciudăţenie. Myriam era de fapt o emancipată, dar nimeni nu era dispus să admită acest lucru, devenit acum, ceva mai bine tolerat. Pentru a intra în rîndul lumii, Myriam se căsătoreşte, iar la vremea sorocită, naşte o mîndreţe de băieţel. Asupra căruia îşi îndreaptă tot prea-plinul de afecţiune necheltuit, căci bărbatul său, după ce s-a văzut cu nevastă şi copil, nu mai vedea nici-un motiv să îi mai acorde atenţie visătoarei sale soţii. Copilul creşte. Devine cel mai bun la toate : la carte şi la gimnastică, la relaţii sociale, pe scurt, îi farmecă pe toţi. Mai puţin pe un coleg al său, nemulţumit să fie eclipsat. Ca să se răzbune, acesta coace un plan diabolic. Devenit un adolescent arătos, începe să o viziteze pe Myriam care plină de candoare intră într-un joc nevinovat pentru ea, dar care îi va deveni fatal. Ticălosul acela, face pe ascuns poze care par extrem de compromiţătoare, numai că de fapt, între el şi Myriam nu se consumase nici-o faptă vinovată. Bineînţeles că lumea nu primeşte explicaţiile lui Myriam. Este ostracizată de toţi – mamă, tată, frate, soţ, prieteni, vecini; pînă şi copilul său adorat o blamează.
Cu aceste fantome ale trecutului are de luptat acum Myriam ca să îşi pună viaţa în ordine pe plan sufletesc. Pe plan material, este pe cale să reuşească. Pe plan sentimental, deşi încă nu ştie, este aproape de reuşită. Cum să reconciliezi ireconciliabilul măcar cu propriul copil pe care îl adoră în continuare ? Are nevoie de un miracol. Miracol care se şi produce. Prietena fiului său, o tînără ziaristă, citeşte reclama micuţului local “chez moi”; întîmplarea – fericită – face ca în acel moment, fiul să-şi recunoască mama în fotografia din ziar. Tînăra pune cap la cap poveştile şi cu o remarcabilă intuiţie pricepe toată tărăşenia; pricepe în ce capcană îngrozitoare căzuse Myriam; şi îi deschide ochii dragului copil al lui Myriam.
“N-aş şti să spun cîte zile au trecut de cînd a sosit […] îngerul cu vestea, dar uite-l că intră, după ce a ciocănit cu degetul în geam. […] e atît de înalt ! Mi se taie răsuflarea. […] ‘Dragul meu ! Iubitul meu fiu !’ – Tot ţăcănită ai rămas! rîde el, ciupindu-mă de obraz !’ Îmi lipesc capul de pieptul lui şi ascult cum îi bate inima.”
Restul, decurge firesc. Prietenia dintre Myriam şi furnizorul de legume-fructe, se transformă într-o vîlvătaie potolită de iubire tîrzie, calmă şi tămăduitoare. Myriam trece toată grija micuţului local, în sarcina băiatului care o ajutase să pună afacerea pe picioare, şi a unei administratoare pe care o alesese dupa metoda patronului de circ : ce ştii să faci ? NIMIC ! răspunsese aleasa, care se va dovedi ulterior, extrem de destoinică.
“ Puţin după aceea, camioneta apare la colţul străzii. Valiza mea nu cîntăreşte mai nimic. De pe trotuarul din faţă, mă uit la intrarea cochetă a restaurantului ‘chez moi’. Terasa e înconjurată de portocali. ”
Regăsită, Myriam îşi poate continua viaţa !
###
„Nu există poziţie de şah-mat în viaţă, cu excepţia morţii!” – HR Patapievici.
Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.
Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.
Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.
Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre TourEiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.
Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …
Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.
Reuniţi în autocar, ne îndreptăm spre o mică localitate denumită Montecatini Terme, localitate despre care am înţeles că este un soi de orăşel de vilegiatură; într-adevăr, locul alcătuit din străduţe situate pe pante deluroase, este înţesat de vile şi de viloaie care mai de care mai mari şi mai mîndre, care adăpostesc atît localnicii, cît şi turiştii veniţi aici; senzaţia de proaspăt şi de nou completează în mod fericit părerea de cochet. Pe scurt, deşi am ajuns cam pe seară ne-am făcut o imagine pozitivă despre acest orăşel, cu un aer vădit de provincie; pe la zece seara, totul părea adormit. In fine; noi am fost cazaţi într-un hotel nici prea mare dar nici prea mititel, strălucind de curăţenie.
Pe tot parcursul excursiei am fost cazaţi numai cîte doi în camere; cele două/trei stele de la ei, au corespondent în circa patru pe la noi. Ştiu ce spun că am umblat ceva la viaţa mea. Ne odihnim bine peste noapte şi după un mic dejun destul de frugal, purcedem spre Florenţa!
Ajuns aici cu precara mea istorisire, înainte de a mai relata ce am mai văzut prin Italia, respectiv – după Florenţa şi Pisa, apoi Roma şi Vatican, oraşele sfinte Assisi şi Padova – şi inevitabila întoarcere tranzit Austria şi Ungaria, periplu încheiat superb cu o splendidă croazieră de o oră şi jumătate pe Dunare cu “Cina tradiţională By Night”, trebuie să fac o paranteză destul de lungă. Trebuie să încep prin a spune că eu, în primele trei zile, am fost în transă! O transă de tip extatico-mistic-culturală, din care am ieşit destul de greu. Ce văzusem pînă atunci la Viena şi la Veneţia, s-a dovedit a fi DOAR un preambul la ceea ce urma să admir mut şi pierdut, de acum încolo. Splendorile care se revărsau cu nemiluita asupra mea, indicibilul cu care am fost literalmente bombardat, s-au repercutat mirific asupra mea; a fost primul moment în care am înţeles ce înseamnă ,,vedi Napoli poi mori ,,(prinNapoli înţelegînd Italia – fireşte!). Am trăit fiecare clipă la intensitate maximă, am neglijat voit să mă hrănesc altfel decît din fugă, am postit şi de la bere 🙂 , am fotografiat ahtiat aproape tot ce am putut (patru sute de poze stau mărturie), am cumparat sute de cartoline (vederi), am fost repet, în transă!
Chiar şi acum, la aproape trei săptămîni de la reîntoarcerea în cenuşiul cotidian, sînt încă pur şi simplu, coplesit! Şi de-abia astăzi, cînd am recitit o carte scrisa de H-R Patapievici (Ochii Beatricei / cum arăta cu adevărat lumea lui Dante), am înţeleles DE CE!
Am înţeles cum a fost posibilă construcţia tuturor minunilor Renaşterii = cu ajutorul graţiei Divine! Şi cu voia ta, am să citez finalul cărţii sale:
Era o lume ce avea de rezolvat o problemă pe care noi modernii, am înlăturat-o. Ei aveau de reconciliat o imagine ştiinţifică a lumii, care era greacă, păgînă şi materialistă, cu o exigenţă absolută, care venea din certitudinea Revelaţiei. Pentru medievali existau şi Raţiunea şi Revelaţia, şi lumea simţurilor şi Dumnezeu. Existau şi partea de lume centrată pe Pămînt şi partea de lume centrată pe Dumnezeu, şi văzutele şi nevăzutele. Nu le era uşor să concilieze aceste lumi, dar trăiau în această tensiune, şi parte din fertilitatea extraordinară a culturii medievale, vine din faptul că au reuşit să trăiasca aceasta tensiune la o altitudine intelectuală care nouă, oameni care am optat numai pentru partea din stînga imaginii, ne scapă aproape în intregime. Noi am înlăturat complet partea din dreapta a lumii şi, de aceea , suntem capabili numai de creativitatea văzutelor, fiind aproape complet lipsiţi de sursa de creativitate a nevăzutelor. Trăim amputaţi.”
Aşa E! Dimensiunea absolut gigantescă a tuturor realizărilor Renaşterii, nu doar că vine de la inspiraţia Divină, dar e în totalitate călăuzită de Har! Am văzut de exemplu la Roma, monumentul dedicat lui Victor Emanuel al II-lea. E la fel de gigantic : o sută treizeci şi şase de metri înălţime, bogat împodobit cu picturi, sculpturi şi mozaicuri superbe, impresionant, dar … lipseşte senzaţia de Divin! E impresionant şi … cam atîta tot. Se vede clar că este închinat ,,omului,, şi nu lui Dumnezeu.
Nu cred ca guvernul Croitoru va fi investit.Domnul Croitoru este prea bine calificat pentru functia de PM ca sa fie pe gustul si deci acceptat de coalitia ostila presedintelui. Ma intreb daca acesti politicieni isi dau seama ca ostilitatea la adresa presedintelui a alunecat de mult, inspre ostilitate la adresa tarii. “Nu te mai miri ca romanii […] par sa-si duca viata , fiecare in universuri diferite, atunci cind constati ca de pilda, In Romania de dupa 1989, jurnalistii si politicienii succesivelor majoritati guvernamentale si ai diverselor opozitii lasa impresia ca nu apartin aceleiasi tari, intr-atit de diferite intre ele sunt, nu doar interpretarile pe care ei le dau evenimentelor, dar chiar descrierile insele ale evenimentelor, ori pina si cifrele statistice”. Asta scria Andrei Cornea in volumul “Turnirul Kazar – impotriva relativismului contemporan” publicat in 1997!! si reeditat in 2003. Cit de actuala este acea afirmatie! Unde au zburat 12 ani ? Cum ? Si cu ce rezultat? In plan politic intern zero barat! “Nu stie in ce se baga domnul Croitoru – afirma nonsalant liderii psdpnlpcudmr – ii face jocurile lui Basescu’. Deduc in acest caz, ca Johannis stie in ce se baga, cind face jocul neconstitutional al celor 254. … H.R.- Patapievici a scris aceste fraze uluitoare : “ Viitorul e sumbru. Comunismul a facut doar inceputul, a cintat uvertura. Adevaratul loc de nastere al ororilor care vor veni este o combinatie intre China colectivista si America ideologiilor extremiste, care sunt cuprinse in agenda vizibila ori ascunsa a corectitudinii politice.”. ( HRP – Omul recent / Humanitas / 2002 !). Ce mai este de spus aici ? Atita tot ca de atunci si pina acum, Occidentul a cautionat China incredintindu-i JO in dauna Marii Britanii, iar in America presedinte a de-venit Obama. Cu ce soi de politica a venit Obama, se vede si se simte : Rusia a prins aripi. Iar. De unde si radicalizarea extrema a unor forte politice interne de la noi. Astazi sunt programate intilniri intre candidatul desemnat pentru functia de prim ministru si partidele din arcul ostil presedintelui. Sint sigur ca nimeni nu va asculta de ratiune, de programul pentru guvernare, ci ele, partidele vor impinge jocul nervilor pina la maxim. Se vor crampona in continuare ca au majoritate si vor incerca sa il impuna neconstitutional pe K. Johannis ca PM. Sigur ca Basescu va rezista si se va ajunge la votul de investitura a cabinetului Croitoru. Si sint sigur ca votul va fi negativ. Cine cistiga din treaba asta ? Printre altii, speculatorii de valuta. Stie B.Olteanu cum. Si de ce. Ar fi posibil sa iesim din criza asta artificial impusa ? Ar fi, daca politicienii vor constientiza ca: “intreaga noastra demnitate consta in gindire. Iata de unde trebuie sa ne ridicam. […] Sa ne silim deci a gindi bine”. B. Pascal – Pensees. Vor gindi politicienii bine ? Ma indoiesc. “Cum este posibil sa existe pentru un timp considerabil o societate dreapta si stabila de cetateni liberi si egali, care ramin profund divizati de doctrine religioase, filosofice si morale, toate rezonabile ?” J. Rawls – Political Liberalism. Buna intrebare ! Intrebarea contine insa si raspunsul : rezonabile! Cita vreme lucrurile se mentin in registru rezonabil, convietuirea este perfect posibila. Discrepantele apar atunci cind spiritul negativist, relativismul exacerbat si sofismul dus pina la ilogic, intuneca rationalitatea rezonabilitatii. Exact in acest moment si din aceasta cauza apar derapajele; mai intii in forma benigna si cit de cit suportabile. Dar odata pornit, “bulgarele de zapada”, situatia scapa de sub orice control si intra in ecuatia absurdului, sfidind cele mai elementare truisme : bun simt, dreptate, adevar. Exact asta se intimpla pe scena politica romaneasca, atit pe intreaga perioada postdecembrista, dar cu precadere de la condamnarea comunismului si pina acum. Presedintele Basescu le-a aratat atunci, cum arata ei neo-comunistii, cu adevarat : urlatori, grohaitori, innebuniti de furie si stapiniti de lacomie. Si asta nu se poate ierta, mai draga tovarase.
Nota. Toate citatele folosite au fost extrase din volumul domnului Cornea.
Tiberiuorasanu's Blog 