Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘platon’

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Reclame

Read Full Post »

“Să nu rămînă neclar ceea ce denumim educaţie. Atunci cînd criticăm sau lăudăm creşterea anumitor oameni, spunem despre cineva dintre noi că este educat, pe cînd despre altcineva spunem că este needucat, chiar fiind acesta din urmă cît se poate de instruit pentru meseria de mic comerciant, de cîrmaci de corabie ori pentru vreo altă meserie de acelaşi fel. Dar, după cît se pare, discursul de faţă nu consideră că educaţia constă în astfel de lucruri, ci socoate că ea este formarea copilului pentru virtute încă din copilărie, făcîndu-l pe acesta să năzuiască şi să-şi dorească să devină un cetăţean desăvîrşit, capabil să conducă şi să se lase condus după dreptate. Pe  cît cred, o dată definită o atare creştere, ea este singura căreia discursul nostru i-ar acorda numele de educaţie, iar pe cea care tinde spre dobîndirea bunurilor, a puterii sau a vreunei abilităţi lipsite de raţiune şi dreptate ar considera-o de condiţie proastă şi improprie unui om liber, întru totul nedemnă de a fi numită educaţie.!”

Asta spunea Platon în urmă cu vreo două milenii şi jumătate. Vi se pare de actualitate? Baftă (sau succes ???) celor care dau bacalaureatul.

*Fragment din volumul Filosofia politică a lui Platon (Polirom – 2006), volum coordonat de Vasile Muscă şi Alexander Baumgarten.

Read Full Post »

Prima zi a lunii februarie.

 O măzăriche matinală s-a transformat cam pe furiş, în valuri de ninsoare care cad necontenit, unind văzduhul cu pămîntul, cu albul cel mai diafan.

Incipit 4. Italo Calvino.

– Acela este un fals, spune indignat profesorul Uzzi-Tuzii. Material de propagandă anticimeriană, răspîndite de cimbri. – Acest text a fost dovedit a fi autentic, spuse profesorul Gulligani. – Mistificare grosolană, tună Uzzi-Tuzii. – Colega, hai să nu coborîm nivelul discuţiei. Îngîndurată, Ludmila se gîndea la spusele Lotariei. Ar fi interesant ca această carte să aibă o urmare, scrisă indiferent în ce limbă. Lotaria tocmai organizase un seminar dedicat scriitorului Vorts Viljandi şi mulţumeşte profesorului Gulligani pentru că le-a pus la dispoziţie un exemplar rar din cartea acestuia, Fără a se teme de vînt şi ameţeală. Cititorul şi Ludmila, îşi aruncă priviri cu subînţeles. Cartea asta nu pare să aibă ceva în comun cu cealaltă. Dar, „oricum ar fi, e un roman în care odată intraţi, aţi vrea să mergeţi înainte fără a vă opri” – spune Italo Calvino. Adevăratul crez al Cititoruluioricare ar fi acela – adaug fără sfială, eu. Ia să vedem ce vrea să spună şi cartea aceasta. Eu sînt curios. Dumneavoastră, NU ? Poi zice cam aşa. Două puncte şi.

O localitate oarecare, aflată la numai 12 kilometri de locul unde frontul se prăbuşise, îşi începe o nouă zi de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. În faţa prăvăliilor cu alimente se formează cozile. Tavernele deschise toată noaptea se debarasează cu greu de ultimii cheflii, care pleacă spre casele lor însoţiţi de unii dintre instrumentişti şi de femei care sunt prea obosite ca să-şi mai controleze ţinuta. Îşi tîrîie poalele rochiilor lungi prin noroaie, chicotind. Săracii oraşului cerşesc, fiecare pe unde apucă, pentru că biserica fusese transformată în spital pentru bolnavii de holeră. O bătrînă apucă să-i blesteme pe cei trei trecători, doi bărbaţi şi o femeie, dar încremeneşte cînd vede că unul dintre ei are pe sub palton o uniforma militară. Aceştia n-au timp de bătrînă. Se îndreaptă spre Comisariatul Industriei Grele, pentru că situaţia devenise foarte grea. Diversele mişcări sindicale nu cădeau la acelasi numitor : trebuia sau nu declanşată greva la fabrica de muniţie Kauderer ? Trebuia sustinută înarmarea populară împotriva armatelor contrarevoluţionare ? Cei doi bărbaţi, erau prieteni, unul era artilerist şi celălalt lucra la Comisariat. Artileristul, Alex, o cunoscuse pe Irina pe Podul Căruţelor cu o zi înainte. O sprijinise cînd aceasta, în urma unei ameţeli trecătoare, în ziua aceea vîntoasă, risca să cadă în mijlocul podului şi să fie călcată de mulţime în picioare. – Am să mă revanşez promisese Irina. In vocea sa tremura o urmă de resentiment. Alex încă nu ştia că Irina este colegă la comisariat cu prietenul său, Valeriano. Era o militantă feministă feroce şi tocmai căuta să afle cine era trădătorul din interiorul Comisariatului. În viaţa civilă, era desenatoare. Zicea Irina : – Noi femeile trebuie să vă luăm locul vostru al bărbaţilor. Noi deasupra şi voi dedesupt. Ca să ştiţi şi voi ce simţi cînd eşti femeie. Irina se juca cu un revolver pe care îl îndrepta ca din joacă, spre Alex. – Irina nu glumeşte niciodată, îl avertizase Valeriano. Deci biletul pe care îl găsise nu era o glumă sinistră. Acolo scria că este condamnat la moarte ca trădător. Mimase Irina, acea clipă de ameţeală ?

 În acest moment liniştea seminarului este spartă de voci aprinse, discutînd în contradictoriu. Nu se poate ajunge la un rezultat : este sau nu este aceeaşi carte ? Ludmila îi spune Cititorului – Trebui să mergi la Editură şi să te interesezi. Eu am să aştept să-mi povesteşti ce ai aflat. La Editură, Cititorul este îndreptat către doctorul Cavedagna. Numai că va trebui să aştepte. Mai au şi alţii destule nelămuriri. În plus de competenţele sale literare, doctorul Cavedagna se ocupă şi de alte lucruri. Este un soi de factotum al locului. După ce îl felicită pe Cititor, că este ceea ce este , adică un adevărat Cititor, începe să-l lămurească. Sigur, da, ştie de disputa dintre profesorul Uzzi-Tuzii şi profesorul Gulligani. Chestiunea este simpla. După razboi, unde era Cimeria acum este Cimbria, iar cimbrii şi-au însuşit literatura cimeriană ca pradă de razboi. În plus de asta, traducătorul, un oarecare Marana, habar nu avea de limba cimbrică. Unde nu înţelegea, inventa. Şi pînă la urmă,ce importanţă are numele unui autor ? În urma lui Socrate care nu a scris nimic a ramas o operă, iar o groază de lucrări au fost atribuite unui misterios Homer. Doctorul Cavedagna ezită, dar pentru că are în faţa sa un adevarat Cititor, îl lasă să consulte un manuscris foarte important, cu un nume incitant : Priveşte în jos unde umbrele se-ndesesc.

Pare absurd subiectul de mai sus. Cumva suprarealist. Nu este chiar deloc aşa. Realitatea este din păcate chiar mai dură decît pot scriitorii să-şi imagineze. Aproape întotdeauna te loveşte cel mai tare exact cel pe care fie l-ai ajutat, fie măcar l-ai iertat dacă ţi-a greşit. Cărţile, ah cărţile ! Sigur că uneori seamănă între ele, sigur că de multe ori au subiecte asemănătoare, dar fiecare carte are savoarea şi parfumul ei absolut inconfundabile. Există din păcate şi multă maculatură, ca de exemplu cartea asta viitoare – a mea. Dar vanitatea de a lăsa o urmă în trecerea ta pe acest pămînt, este totuşi prea mare. Şi care din proprie iniţiativă, care îndemnat de prieteni – fereşte-mă Doamne de prieteni – se apucă de scris. Deja cred că numărul celor care scriu este muuult mai mare decît al celor care citesc. Bine, nu punem la socoteală Analfabeţii şi Necititorii Culţi. Nici Suficienţii care ştiu tot, tot, tot. Nu punem la socoteală nici Imbecilii. Ne referim numai la oamenii inteligenţi. Mîzgăleală, boală grea. Sigur că în tinereţe am mîzgălit şi eu ca orice acneic care se respectă, caiete întregi cu tot felul de bazaconii. Unele în proză căznită, altele în versuri albe, cîteva chiar şi dădeau din coadă a sunet de rimă şchioapă. Norocul dumneavoastra este că într-o clipă de mare luciditate le-am pus aşa după cum se şi cuvenea, pe foc.  

Read Full Post »

intermezzo la CALVINO

Oare cine spunea că dacă nu ţi-ai scris cartea pînă la 50 de ani, n-o mai scrii niciodată ? Nu mai ştiu. Dar dacă pentru vremea în care a spus el/ea acest lucru, nu avea dreptate, nu are dreptate nici pentru vremurile dinaintea sa, nici pentru cele care vor urma, nici pentru prezent. WOW – tocmai am descris fără să vreau, a patra dimensiune a timpului ! Prin translaţie temporală nemaiţinînd cont de istoricitatea timpului ? He, he. Probabil. Contează ? Nu cred. Am spus o tonterie ? Ei şi ? Deci. Cel mai recent exemplu este această carte. A Mea. Scrisă la îndemnul unor prieteni buni şi foarte buni, care m-au îndemnat să. Le mulţumesc pentru ? Nuuuuu! M-au pus la muncă grea şi pe mine care scriu, şi pe dumneavoastră care citiţi. Voi, Cititorilor, încă mai aveţi timp să fugiti de slovele mele. Eu, deja mi-am petrecut o mare parte din timpul meu scriindu-le. Bon. Îi voi dezamăgi pe prietenii mei ? Vina Mea. Nu îi voi dezamăgi ? Meritul Lor. Deci. ( Ador cuvîntul acesta ). Aşa că. Citiţi cele ce urmează. Cu mare atenţie. Doar este cartea mea, pentru numele lui Dumnezeu. Cartea Mea ! Degeaba mă criticaţi dacă nu o veţi citi atent. Vă spun eu : merită atenţia dumneavoastră. Vă garantez eu, debutantul.

În aproape toate cărţile pe care le-am citit, se pune de la bun început, un Motto. Sigur, de regulă, se foloseşte o zicală a unui om celebru, care dacă nu este citit, măcar este citat. N-am să fac opinie separată. Voi cita şi eu un autor pe care nu  l-am citit. Dar citatul ales din nu mai ştiu din ce carte, sună chiar foarte bine :     Cei de care mă tem mai mult ? Sunt cei care nu mă cunosc şi care mă vorbesc de rău „. Platon. Sunteţi gata să începem ? Bon. Deci începeţi cititul. Eu vă voi conduce cu gingăşie atentă în labirintul gîndurilor mele pe care nimeni nu le poate desluşi pînă la capăt. Poate dumneavoastră veţi reuşi. Eu, nu am reuşit niciodată. Aşa că. Ideea scrierii acestei cărţi este un soi de pastişă neruşinată – ce cuvînt sublim ! – a cărţii lui Italo Calvino, care în cartea saDacă într-o noapte un călător, mi-a aruncat mănuşa. Cam colbăită mănuşa asta, pentru că trecuse peste ea, tot noroiul ultimilor treizeci de ani. Şi unu de cînd am ridicat eu această mănuşă. La îndemnul prietenilor mei care altă treabă nau, decît să mă îndemne pe mine să scriu şi să vă propun următoarele pagini. Încă mai aveţi timp să lăsaţi cartea asta deoparte şi să fugiţi care-încotro. N-aţi făcut-o ? Treaba voastră. Citiţi în continuare atunci. Sînt aproape gata să vă rambursez costul acestei cărţi. Dar dacă aţi ajuns pînă aici cu lectura, sigur nu mai este cazul. Vă mulţumesc anticipat pentru curiozitatea dumneavoastră. Sper ca la sfirşitul lecturii acestei cărţi, să mă lăudaţi şi să mă recomandaţi. Bine ? Bine. Încep deci ! Cu începutul.

În urmă cu ceva vreme, nu mai zic despre timp deocamdată nimic, am intrat pe un blog, şi mi-am dat şi eu cu parerea. Ce spuneam? Bla bla bla, ca toată lumea. Numai că o fată deşteaptă, val, mi-a spus o dată exasperată : e mult mai interesant modul în care spui ce spui, decît ceea ce spui. Bleah. M-am întristat. Eu credeam că am ceva de spus. Eu să nam ceva de spus ? Ba am, firar să fie. AM ! Şi am continuat să spun. Bla bla bla, pe alte bloage. Şi primesc din ce în ce mai multe semnale, că totuşi, ce spun eu, este bine scris. Foarte bine, chiar. Mai să fie, chiar aşa ? Aşa să fie ? Nu ştiu. Încă. Ba, o simpatică doamnă care si-a băgat tot neamul pe diverse bloage, m-a somat : ia zi musiu ! tu ai BLOG ? ca să ştim şi noi cu cine avem dea face. Nu! am spus eu pierit, nu am blog, îmi dau şi eu cu părerea pe bloagele celor mai vrednici decit mine. Nu am primit răspuns de la acea drăguţă doamnă. Eram condamnat la inexistenţă. Care va să zică dacă nu ai blog, nu existi. Bon! mi-am zis în sinea mea – de la Noica citire, bon … Îmi fac blog. Pe naiba l-am făcut. L-am luat de-a gata de pe wordpress, că „vorva” unui amic, pe naiba amic, tipul mă exasperează pentru că-l enervez – orice tembel îşi poate face acum un blog, în cinci minute şi să debiteze inepţii, cît pofteşte. Deci. Mi-am făcut blog. Am deviat de la subiect ? NU! De-abia încep să scriu cartea. Pînă acum, am vrut să-i descurajez şi pe cei cu răbdarea cea mai încercată. Nu am reuşit? Asta E. Acum, chiar încep cartea; cu prima mea postare, pe blogul acesta, la ABOUT.

Înainte de a-mi face blog, am fost invitat sa public pe blogul unei doamne, texte. Aracan de mine. Care texte ? Eu eram un Cititor, chiar spuneam pe bloage că mie imi place mai mult să citesc ce scriu alţii, eu nu prea am texte scrise, eu nu am decît texte cu datul cu părerea, pe bloage, vai şiamar de capul meu de sfertodoct. Bon. Numai că binecrescut cum sînt, am frunzărit o carte nesuferită mie şi am întocmit un text. Publicat în „Gradina de Hîrtie”, într-o secţiune inaugurată cu acest prilej : „Biblioteca din Chioşc”. Vai mie ! Doamna Eleonora a venit pe blogul domnului Teofil şi i-a spus entuziasmată, că postarea mea despre Dan Puric, a avut o audienţă formidabilă, comentarii cu ghiotura, că eu ca gazdă ( primit în gazdă ) am fost un moderator extraordinar, căăăăăăăăă! Mamma mia mi-am spus. Cît de politicoşi sunt oamenii aceştia. A fost prima mea postare, primul text scris „anume” pentru ceva. Curat debut coane Fănică.

Read Full Post »

ALEXANDRU DRAGOMIR

 Oriunde se vorbeste – chiar si cu tine insuti, chiar si in porunca sau in rugaciune – este locul dialogului : pe strada, la telefon, in Parlament, la confesional, intre indragostiti. Aici nu am insa in vedere dialogul agonic, sofistic sau pe cel interdisciplinar, ci heuristic si peirastic (peirastikos), asa cum este el definit de Thrasyllos si de Aristofan din Bizant. Propun o simpla definitie de lucru a dialogului :  dialogul este dezbatere in comun, prin argumente logice, a unei teme (probleme), cu scopul rezolvarii ei. Chiar si din aceasta definitie de lucru rezulta ca dialogul ideal este irealizabil. Aproape orice dialog este pindit de la inceput de doua vicii : viciul obiectului – tema este prost pusa sau este prea vasta – si viciul interlocutorilor : fie 1) sint de rea-credinta, fie 2) au o funciara lipsa de deschidere pentru dialog : agonistii, clericii, atotstiutorii, superiorii, resentimentarii.* Ce se intimpla pe parcursul dialogului, ce elemente survin, facind dialogul cu neputinta ? 1) lipsa de disciplina : intreruperi, prolixitate, contradictii, patima, mirlanie; 2) argumente ad hominem (atac la persoana); 3) afectivitati nemarturisite (pica, invidia); 4) argumente logic gresite; 5) neintelegerea argumentelor celorlalti sau nerabdarea; 6) abateri de la tema, voite sau nu. Dialogul este favorizat si debilitat de citeva elemente istorice. Primul element : vorbirea a fost dublata (daca nu inlocuita) la un moment dat de scris. Care a fost urmarea, pentru dialog, a aparitiei scrisului se poate afla din dialogul Phaidros (sf 274 si urm.) al lui Platon. Al doilea element : in epoca noastra mai ales, vorbirea devine pletorica si se degradeaza in vorbarie. In sfirsit, vorbirea pierde astazi trenul in favoarea imaginii si “actiunii”. Practic, la TV si in presa aflam actiuni : filme de actiune, sport, evenimente, iar in politica decizii, masuri luate, terorism, orice, dar nu vorbe.( Talk-skow-ul este o replica debila la toate acestea.) De unde non-eficienta, astazi, a dialogului. Sa revenim putin la conditia dialogului. Dialogul se bazeaza pe argumente logice, rationale. El este eminamente legat de ratiune, si anume de afirmatia ca ratiunea este egal impartita la oameni. Cu toate acestea nu consensul si nu numarul interlocutorilor care intervin intr-un dialog este criteriul adevarului, ci evidenta, certitudinea, 2 + 2 = 4. Certitudinea pare a fi un criteriu garantat de subiect ( cogito ergo sum ) fundat ontologic. Deosebirea dintre certitudinea ontologica ( de tip Descartes ) si cea logica ( de tip Aristotel ) consta in faptul ca cea logica e apriorica (cf. Rene Thom ). Certitudinea logica a argumentelor este pusa in scris ( in maniera formalizata ), si nicidecum in vorbit, ceea ce inseamna ca dialogul ideal este irealizabil. Ar exista, asadar, o analogie intre dialogul viciat si limbajul natural si dialogul pur si limbajul pur. Dar cum limbajul pur nu se poate obtine in vorbire, dialogul pur e cu neputinta.

 * NEDIALOGABILI = clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; comunistii si extrema dreapta; posesorii adevarului; fanaticii de orice fel; prostii care se cred destepti; mincinosii.

 O scurta comunicare reprodusa din volumul “Crase banalitati metafizice” / Humanitas

Read Full Post »