Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘plesu’

Ar trebui să surprindă, pe cel care vine la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce Jurnalul de la Păltiniş ? oamenii dau sens şi trup cîte unei himere, cîte unei dorinţi, sau cîte unei fabule.

Ce mi se pare cuceritor în Epistolar prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşla cum este cel al istoriei care, pînă deunăzi, n-a fost decît „istoria războaielor”, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adîncă din sînul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sînul căreia artistul ceartă materia că nu i se supune şi materia ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gînd formulat, se dovedeşte a fi gîndirea.

În Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stîrnit preafrumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întîmplat mai nimic. Ca în Epistolar?

Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume în care coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.

Constantin Noica

Păltiniş, ianuarie 1986

Read Full Post »

Grea problemă. De ce se ceartă intelectualii? Vanitate? Orgolii? Diferenţă crasă de opinii? Greu de spus atît din punctul de vedere al lor, al celor care populează această relativ exclusivistă lume, dar la fel de greu de spus şi din punctul de vedere al admiratorilor lor, indiferent care ni-s intelectualii pe care-i admirăm şi aproape indiferent ce spun sau gîndesc, EI!

Ia să vedem (din punctul meu strict de vedere) pe foarte scurt: domnul Liiceanu a publicat o carte excelentă, Cearta cu filosofia, carte în care domnul Liiceanu a expus un punct de vedere onest : nu credea că poate să închege un sistem filosofic complet. Publicase deja, cartea Despre limită. Carte încă actuală din orice punct de vedere tratat acolo.

Domnul Cristian Bădiliţă, a publicat o carte excelentă: Platonopolis, sau împăcarea cu filosofia. A fost această carte un răspuns la cartea domnului Liiceanu? Habar n-am, şi nu insist.

Îmi vine acum să aduc în discuţie, o carte a domnului Pleşu, respectiv, Despre îngeri. Nu cred că mă înşel afirmînd că această carte, a fost prima lucrare despre angelologie publicată în limba română… Aşa cum se obişnuieşte în lumea academică, această carte i-a fost prezentată şi domnului Bădiliţă, care a decretat scurt: lucrare de licean.

A fost bai? NU! Să vedem, de ce.

Prin anul 2004 a început să vadă lumina tiparului o excelntă lucrare, SEPTUAGINTA. Lucrare sponsorizată masiv de NEC, Fundaţia Anonimul şi de Editura Polirom.

Lucrare excelent coordonată de domnul Cristian Bădiliţă, doctor în Patrologie la Sorbona (unul dintre cei maxim trei sute de patrologi care contează, în toată lumea).

Lucrare care a avut sincope în desfăşurea şi tipărirea sa, pentru că a început cearta intelectualilor…  De ce? Habar n-am.

Înţelesesem că după VT, urma să fie desluşit în stil academic şi NT, tot în coordonarea domnului Bădiliţă; parcă începuse să fie desfăşurat şi acest proiect; a cotinuat? Nu ştiu… Cearta intelectualilor pare să fie mai importantă în romanica noastră, decît orice proiect cultural important pentrtu noi toţi, nu?

Acum.

Nu ştiu dacă greşesc afirmînd că unul dintre cele mai importante proiecte culturale a fost traducerea în limba română, a uneia dintre cele trei mari cărţi de filosofie: Fiinţă şi timp. Nu mă mai refer aici la celelealte două, Kant şi Hegel). Fac o scurtă paranteză şi vă anunţ că lucrarea lui Schopenhauer (lumea ca voinţă şi reprezentare), este acum disponibilă, la Humanitas.

Deci. Revin la cearta intelectualilor.

Mi-aş dori ca vanităţile lor să devină un soi de zbor în bataia săgeţii, vorba (şi cartea) domnului Patapievici. Mi-aş dori ca EI, să vadă ca domnul Eliade că SACRUL reprezentat de CULTURĂ este prezent în detaliile controverselor, lor. Mi-aş dori ca ei TOŢI să priceapă  o dată şi o dată că, aşa cum a spus Noica, omul trăieşte în cultură la fel cum trăiesc păsările în aer şi peştii în apă.

Vă şi mă întreb: de ce se ceartă intelectualii autentici?

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

N-aş fi crezut ca gerul de aseară să se-nmoaie dar aşa a fost şi a-nceput ninsoarea, de ne-am trezit de dimineaţă cu un strat de nea  cît palma. Cum se spune ? Că totul este relativ ? Parcă TOT îmi propusesem să aduc vorba despre o carte despre relativitate, (singura de altfel – de popularizare) a lui Albert Einstein, “Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor”/ apărută la Humanitas. Citez de pe copertă : “Cartea, remarcabilă prin simplitate şi claritate, e mărturia capacităţii lui Einstein de a privi lumea fără idei ştiinţifice preconcepute şi de a ajunge pînă la esenţa ultimă a lucrurilor, în punctul în care intuiţia încearcă să surprindă principiile fizicii, iar imaginaţia construieşte experimente mintale sugestive. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor e o mărturie excepţională pentru fizicieni şi,. în acelaşi timp, laboratorul gîndirii lui Einstein în care pot pătrunde şi cei neiniţiaţi”. Desigur că nu o să încerc eu să explic ce este relativitatea. Voi încerca numai să surprind cîteva aspecte mai accesibile – măcar mie – din această carte fascinantă! Cartea începe în lumea geometriei euclidiene, atît de familiară nouă tuturor. Cine nu ştie că prin două puncte nu trece decît o singură dreaptă ? Acest lucru elementar odată acceptat ca adevărat, se numeşte axiomă. Pe astfel de “adevăruri” sunt construite aproximativ toate teoriile stiinţifice. Dar. Uite ce spune Einstein : “O propoziţie este corectă, respectiv adevarată, dacă poate fi dedusă din axiome în maniera cunoscută. Problema adevărului unor propozitii geometrice individuale conduce astfel la problema adevărului axiomelor. Se ştie însă de multa vreme că această ultimă propoziţie nu este doar nerezolvabilă prin metodele geometriei; ea este, în general, fără sens”. GATA ! Principiul îndoielii a început să funcţioneze. Respectiv putem afirma că principiile geometriei euclidiene sunt valabile NUMAI pentru ceea ce EA denumeşte într-un mod sau altul, o linie ca fiind dreaptă, sau un cerc perfect rotund. Şi acest lucru, numai în anumite circumstante. Aseară, în finala de snooker a Mastersului de la Londra, O’Sulivan conducea cu 9-8, era la masă şi mai avea nevoie de bila galbenă şi bila verde. Toată lumea a fost încredinţată că Ronnie nu are cum să rateze bilele şi că deci a cîştigat. Numai o foarte mica parte dintre tele şi spectatori au mai crezut în şansa lui Selby. Ei bine, Ronnie a ratat, iar Selby a cîştigat ultimele două jocuri şi deci meciul şi finala. Cam aşa şi aici. Einstein a pus la îndoială adevăruri evidente pentru toată lumea şi a reformulat din temelii stiinţa. Se poate pune întrebarea, pîna la Einstein a ratat cineva ceva ? Nu cred că există răspuns la o astfel de întreabare. Se pot însă formula, nenumărate astfel de întrebări. Care îşi vor găsi răspuns mai devreme sau mai tîrziu. Principala diferenţă dintre geometria plană şi cea spatială, este numărul de coordonate. În plan, două repere sunt suficiente, în spaţiu este nevoie de minim trei pentru a potziţiona un obiect. Singura dificultate este că dacă într-un spaţiu restrîns – o cameră, un oraş, o ţară etc – găsim relativ uşor un sistem de coordonate, odată ce păşim în imensitatea spaţiului problema se complică foarte tare. Pînă acolo, dacă vrem un prim exemplu de relativitate, ar fi chiar viteza cu care se mişcă un om. Dacă sunt aşezat pe o banchetă într-un autobuz, eu stau sau mă mişc? Stau pentru că eu personal nu fac nici-un efort, dar mă mişc împreună cu autobuzul, acesta împreună cu planeta, planeta împreună cu galaxia etcetera după imaginaţia fiecăruia dintre noi. Dar dacă mă mişc pe culuarul unui tren ce viteza am ? Evident, viteza proprie în sens restrîns şi viteza mea adaugată sau scăzută celei a trenului după cum merg eu, în sensul de mişcare sau nu, al trenului. Oricît ar fi ea de popularizare, această carte este totuşi plină de termeni tehnici şi ştiinţifici. Accesibili. De calcule elementare pentru Einstein. adevărate pietre de încercare pentru oricare dintre noi. Un lucru este simplu şi foarte clar : trăim într-o lume fascinantă, iar Einstein a spus o dată cam aşa ceva : “Lucrul cel mai de neînţeles, este faptul că Universul ar putea fi pînă la urmă, înţeles”. Că universul nu este static, s-a demonstrat deja. Rămîne ca generaţiile viitoare să afle dacă este pulsatoriu, sau se extinde la infinit. Iar dacă ar fi ca pe parcursul vieţii noastre, să se întîmple cine ştie ce catastrofă, CE!  “Este puţin lucru să fi fost ultima generaţie de oameni care a trăit pe acest pămînt “? Cam aşa a spus Noica o dată, exasperat de astfel de întrebari pe care i le adresau dacă nu mă înşel, domnii Liiceanu şi Pleşu. O carte de citit.

Read Full Post »

 Scrie la wikipedia, că printre alte evenimente cum ar fi că Fraţii Buzeşti i-au înfrînt pe tătari în 1595, în lupta de la Putineiu (sincer, uitasem) sau că în 1514 Papa Leon al X-lea a emis o bulă papală împotriva sclaviei, iar Ivan cel Groaznic al IV-lea ia titlul de ţar al Rusiei, a aparut primul numar al revistei Dilema, publicaţie editată de Fundaţia Culturală Română , revista avîndu-l ca director fondator pe Andrei Pleşu. În 1993. Ţin minte că în acea vreme, Monica Lovinescu a fost destul de supărată pentru acest lucru. Nu cunosc prea multe amănunte. Între timp, revista a plecat în bloc cu redacţie şi cu publicişti cu tot, pentru că presiunile politice erau insuportabile, a trăit o vreme pe cont propriu cu numele de Dilema Veche, după care amicul lui Pleşu domnul Dinescu – poetul portofel a preluat pachetul majoritar. Nu cunosc motivele pentru care acesta a vîndut publicaţia domnului Patriciu, dar eu din momentul acela am refuzat să o mai cumpăr. Dar astăzi, m-am decis să mai văd şi eu ce mai scrie pe la(acea)gazetă. Şi-am cumpărat-o. Tema principală este : “De ce nu moare jurnalismul bun.” Asta DA! temă ! Tema este tratată doct şi evident irelevant. Numai Iulian Comanescu încearcă o analiză per tiraj/tematică şi ajunge la cifre care pe mine nu mă conving. E limpede : presa moare dar nu se predă, ediţiile print sunt majoritar bulevardiere, cîteva publicaţii de soi se menţin cu mare greutate, pentru că …  şi aici. o diversitate de opinii te ameţeşte de tot. Normal ! Dilema oferă dileme, soluţiile aparţin cititorului. Vechile rubrici sunt la locul lor, unii dintre vechii colaboratori au fost înlocuiţi cu figuri ceva mai noi, iar pe ultima pagină domnul Pleşu re-publică articolul de debut de acum şaptesprezece. Nostalgie, ce să mai vorbim! Asta în contrast cu articolul de fond de la pagina trei, în care evocă momentul lansarii Dilemei în urmă cu 17 ani şi în care explică foarte convins că trebuie să ai dileme, pentru “că nu se poate discuta cu cineva care crede în indiscutabilul opiniei sale”. Indiscutabil, are dreptate! Crede cineva altfel ? Se abţine cineva ? :)Tot pe ultima pagină 17 dilematici publica 17 opinii despre dilema de atunci sau de acum.  Mie mi-a plăcut HAIKU ÎN 17 SILABE  a Simonei Sora : “Dilema Veche. Este tot ce-a mai rămas ferit de streche “?  Sincer NU ŞTIU !

Şi tot la wikipedia mai scrie că peste 10.000 de mineri îşi dau acordul să vină la Bucureşti. În 1999. A reuşit acea mineriadă ? A reuşit, din moment ce emilică s-a declarat învins, iar preşedinte a trebuit să alegem între Vadim şi Iliescu. Dar asta nu mai ţine minte nimeni. De ce să mai ţină minte ?

Măcar dacă este cineva interesat îmi face plăere să spun, că am aflat şi eu încîntat, că în 1900 a avut loc la Teatrul Costanzi din Roma premiera operei Tosca de Puccini; în rolul titular, Haricleea Darclee; celebra arie „Vissi d’arte, vissi d’amore” fiind compusă special pentru ea.

Read Full Post »